La o palmă de iubire
(pentru destinul crud al doamnei Ştefan, care azi a împlinit 99 de ani de recluziune şi suferinţă)
Complotul iernii nu vrea să se lase,Şi sunt războaie pline de suspin,Parcă plătim ce altfel ne rămase,Din tot ce-a fost durere şi sublim.
Ce grobian şi ce frustrantă stare,De câte ori poftim un duh solar,O picătură de iubire moare,Între chilii de iarbă şi amar.
Degeaba încercaţi să spuneţi totul,Căci nimeni nu v-aude când e frig,Voi v-aţi pierdut prîn lăcrimare rostul,Bătrâni pierduţi cu complicat suspin.
Şi ce folos că aţi avut o casă,Azilul va ajuns prin grele nopţi,Degeaba vă doriţi să staţi la masă,Lângă copii şi chipuri de nepoţi.
Iertaţi solemn, spunând că aşa e bine,Să devenim creştini pentru cei răi,Profitul să ne fie doar iubire,Pe care s-o vărsăm în triste văi.
Poftiţi mai bine liniştea eternă,Pe Dumnezeu îl aşteptaţi frumos,Căci faţa voastră a ajuns o pernă,Pe care dorm şi îngerii duioşi.
E iarnă, deşi pare primăvară,În suflete sunt egoisme reci,Ce lume, ce primejdie, ce ţară,Şi nu găsim nici drumuri, nici poteci.
