Copilul şi Cerul

Pe la stinsul nopţii, când revine darul,

un copil se-aşează vesel în fereşti

şi priveşte cerul, copleşind hotarul,

întrebându-şi mintea: Ce e după cer?

Vede stele, lacrimi, întuneric, suflet,

poţi s-atingi sublimul dacă îţi doreşti,

dar, rămâne totuşi o dilemă-n cuget

Ce se-ascunde oare, după slăvi cereşti?

Nu are probleme, cum mai au adulţii,

Dumnezeu există, şi e bun şi lin,

treaba lor de spinoasă, ce discut oculţii

Dar copilul cere un răspuns senin.

Trebuie să vadă, trebuie să ştie, 

ce se-ntâmplă seară când din pat frumos

sau de la fereastră o lumină vine

să-i absoarbă ochii ca-ntr-un vis duios.

E sublim sau soartă, e o taină vie, 

ce o fi prin ceruri, după cer şi cer?

Îngerii minunii ce fac din vecie,

sunt ei înşişi cerul, sau un blând mister?

Obosit de gânduri, ca o stea perenă, 

iată îl ajunge somnul cel mai scump,

iar copilul simplu se retrage-n pernă

fără întrebare, fără de răspuns.

Face cruce dreaptă şi o rugăciune,

spune ce e bine: Noapte bună cer,

nu cunosc sublimul ce ţi se cuvine

dar mă simt eu însumi un puţin de cer!