revin

Teologie de dimineaţă

Mi se pare că totul începe din nou. Fiecare zi, fiecare clipă de bucurie. Ca şi în legile fizicii, nimic nu se pierde totul se transformă. Astfel am început să iubesc fiecare nouă zi de viaţă. Vorba lui Eminescu: "Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume...eu tot o iubesc" Şi la urma urmei Dostoievski are profundă dreptate: "Întâmplător, oricine poate iubi..!" Asemenea şi eu. Aştept dimineţile cu o frenezie care-mi tulbură orice vis. Hm... De mult nu mai visez liniştit. Sunt prea preocupat ca să scap de noapte şi să mă întâlnesc din nou cu soarele.

Ce dor mi-e de lumină. Altfel nu aş putea fi nici un pui de poet. Şi în ultima vreme nu am mai scris mai nimic. Nici pentru site, nici pentru blog, nici pentru "Lumea Credinţei". Mi-a fost teamă să nu vă mint, să nu spun ceva de care să vă pară rău. Sunt atâţia şi atâţia care scriu... Teologie, morală, poezie... Şi prea puţini cei care reuşesc să tacă. Şi Dante spunea undeva că "iubeşte puţin cel care poate spune prin cuvinte cât iubeşte" De aceea am învăţat să tac. Să îi las pe alţii să-mi spună cum e cu mântuirea, cu scrisul, cu bucuria vieţii. Până atunci, ce dor mi-e de zorii unei noi zile!

început

Aud o porunca: Să fie lumină!

Să pun rânduială în sufletul meu,

Să am peste toate o stare senină,

Să uit de tristeţe, de ce este greu.

Şi-aşa mă ajunge o pace frumoasă,

O simt dăruită şi plâng nesfârşit,

Un mir care curge cu lene duioasă,

Pe vechea tristeţe de os răstignit.

Şi rana se-nchide, şi firea devine,

Un mugur de soare din pomii miloşi,

Şi parcă tot cerul pe mine îmi vine,

Ce lume curată, ce oameni duioşi!

Şi ziua îmi pare făcută din iarbă,

Amestec de viaţă, mireasmă şi flori,

Gândesc ca un înger ce trece la treabă,

Şi scoată splendoare din frunze şi nori.

Genunchii coboară, un gând se dezleagă,

Văd fluturi de aur zburând către rai,

Pe buze tăcerea stingheră coboară,

Şi mierea iubirii se lasă în nai.

Aud din adâncuri: Aşa este bine!

E dusă durerea şi ce a fost greu,

Icoana Măicuţei se uită spre mine,

Ce mult mă iubeşte de fapt Dumnezeu!

Scrisă sâmbătă dimineaţa în drum spre Frăsinei

Visările

Priviţi spre tot ce port în mine,

Sunt ochii păcii de copil,

Cristale de suspine line,

Poveşti de viaţă sângerii.

Nu osândiţi un fir de iarbă,

O floare din grădini de dor,

Sunt prea curat să cred în zarvă,

Sunt prea umil să cred în zbor.

Şi dacă felinarul nopţii,

Îmi duce inima în cer,

E semn că port firescul sorţii,

De a iubi şi-a spune: sper.

Vechi amintiri, ceva credinţă,

E tot ce am în casa mea,

Nu mai găsesc nici o fiinţă,

Poate un înger sau o stea.

Dar cum firescul mă apasă,

Lumina lina arde blând,

Lângă psaltirea de pe masă,

Lângă tăcerile de rând.

Şi luna, prea curată floare,

Pe care o privesc plângând,

Îmi spune: Doare şi mă doare,

Şi gândul tău e propriul gând.!

Acest cuvânt mă linişteşte,

Şi pun o zi pe visul greu,

Poate de mâine omeneşte,

Din lună vine Dumnezeu.

Şi îmi va spune: Fii o floare,

Fiorul tău e prea divin,

Tot cerul simte cum te doare,

Purtând pe inimă un spin.

Eliberează-ţi bucuria,

Fii mare căutând un mal,

Închide gândul şi privirea,

Şi simte malul peste mal.

Se simte briza jucăuşă a florilor de mai

Iertările

De ţi-am promis un stop de libertate,

De ai crezut că nu am nici un off,

Mai singur, mai pătruns de vanitate,

Îţi spun acum, a fost numai un moft.

Prea multe clipe au zburat nebune,

Şi le-am pierdut precum le-am şi primit,

Acum curajul meu îţi poate spune,

Nu mai suport să fie un sfârşit.

Şi dacă cerul însuţi nu te lasă,

Să te cobori în bietul meu suspin,

Eu totuşi cred că ţie chiar îţi pasă,

Şi pentru mine te-ai lăsa în spin.

Posibil să te pierd şi altădată,

Probabil să te caut iar prin flori,

Aşa e în iubire câteodată,

Când soarele se-ascunde după nori.

Dar cel mai mult sunt sigur că e bine,

Fără de cer nu am nici un pământ,

Şi cristalinul care totuşi vine,

Sunt ochii mei ce plâng de dorul blând.

Emoţie de Paşti 

Şi de Paşti un mic izvor,

Duce flori pe apă dulce,

Vai ce bine şi ce dor,

Parcă plânsul meu se duce.

Şi de Paşti presimt duios,
 Reîntoarcere firească,

Într-un pat cu lemnul ros,

În chilia bătrânească.

Şi de Paşti visez ceva,

Să primesc chemarea blândă,

Într-un munte, undeva,

Cu o floare peste tâmplă.

Şi de Paşti mi-e dor de cer,

Poate chiar de crinul nopţii,

Când în ceasul de mister,

Voi lăsa iubirea sorţii.

Şi de Paşti aşa trăiesc,

Ca un înger de tăcere,

Dăruiesc, întineresc,

Lângă sfânta înviere.

Ploile de Paşti

Ploile ne sunt altarul,

Sau un semn de împăcare,

Paştile, ruşinea, darul,

Lacrima din fiecare.

Ploile ne sunt curajul

Celor ce-am uitat de viaţă,

Pacea, sufletul, mirajul,

Cerul cald de după ceaţă.

Ploile vor sta la poartă,

Ca să bată în nopţi senine,

Când jelind această soartă,

Îmi veţi spune că e bine.

 Oră de lacrimi

Lacrima mea,

Un colţ de rai,

O floare albă,

Pe drumul către Dumnezeu,

Nu are nici un fel de grabă.

Se poticneşte,

Strigă,

Simte,

E ca un duh de primăvară,

E lacrimă,

E pace rară,

Şi parcă e întâia oară.

Şopteşte,

Spune vorbe multe,

Visează munţi, miresme, lacrimi

Îngeri ce vin ca să asculte,

Poveştile fără de patimi.

Lacrima mea,

Nu are soră,

Din ochiul milei curge blândă,

Şi-n după goana ei minoră,

Pe pat se-ntinde şi e frântă.

La Joia Mare

Veronica

 

Măslinii plâng în jale,

Ce aspră e mahrama,

Nu-ţi pune Veronică răbdarea la-ncercare,

Învinge suspiciune şi datina şi teama,

Pe faţa mărturiei tu să sădeşti o floare.

Soldaţii se frământă,

Vor sânge, vin şi patimi,

Nu mai au nici un suflet, vor sânge şi putere,

Dar tu, o Veronică, cu inima de lacrimi,

Pătrunde lângă cruce şi lângă înviere.

Cocoşii nu mai cântă,

Trădarea e prea multă,

Nu mai există pace, pământul e fierbinte,

O, sfântă Veronică, iubeşte şi ascultă,

Un înger stă în tine, un om abia te simte.

Fără de munte

Eram atât de sigur că muntele mă iartă,

Că m-aş fi dus cu cerul să stau prin el o noapte,

Zădărnicind o lume şi cea din urmă ceartă,

Atâta cât e bine, atâta cât se poate.

Dar muntele mă ţine departe de iubire,

Nu-şi mai aşteaptă fii în cristalin molatic,

Ca un habotnic aspru s-a închistat în fire,

Şi brazii şi-i hrăneşte cu oxigen fanatic.

Şi-n acest timp speranţa ucisă e în floare,

Ca biata rândunică ce a rămas rănită,

Prin toamne ruginite ea moare în răcoare,

Iar cei ce o îngroapă îi spun c-a fost ispită.

Aşa e şi cu viaţa, cu muntele, cu dorul,

Doar Dumnezeul săracul mai ştie şi-nţelege,

Ce este dăruirea, susţinerea şi zborul,

Un vis de nemurire sau o fărădelege.

Părintele Cătălin la sfat cu îngerul... Nopţi cristaline...

La început de „timp mare”

Să ne împăcăm cu noi înşine. Atunci ne vom împăca cu toţi. Şi fără îndoială că şi cu îngerul păzitor, acel „chip” de rai pe care Dumnezeu ni l-a lăsat ca balsam pentru neputinţe.

De la un timp vorbim tot mai puţin cu îngerii. Ce să le spunem? Că suntem sensibili? Că suntem păcătoşi? Că vrem mai mult decât ni s-a dat? Parcă e ridicol. Parcă nu e firesc aşa. Cum să vorbim noi despre slăbiciunile noastre. Aşa cum şi eu mă întreb acum, cine ştie cine mă va judeca ca pe un om şi nu ca pe un militant al mântuirii. Dar, mă rog, fiecare marturisire are preţul şi sublimul ei. Şi numai astfel se ajunge în rai. Iertând, iubind, sperând, colindând prin lacrimile sfinţilor. Aceasta e viaţa. Ce oare altceva?

  

La împăcarea cu îngerul

Şi nu şti ce mă doare,

Această zi de pace,

Această palmă-ntinsă spre tine ca spre cer,

Dar văd că tu eşti numai o lacrimă ce tace,

Un fel de remuşcare, un bâlbâit mister.

Şi nu ştiu ce te doare, ce  ar putea să fie,

Poate un dor de vară sau vreun frumos decor,

În care orice vorbă şi dragoste târzie,

Atrage paradisul din care nu mai mor.

Şi am un trup coleric, tu ai doar aripi albe,

Ciudată antiteză, un om şi-un înger mut,

O lebădă ce duce pe ape vise calde,

Un cavaler nostalgic ce crede în trecut.

Şi tu-ţi slujeşti destinul, prin cete cristaline,

Arhanghelii te cheamă mereu să fi soldat,

Pe mine mă răstoarnă acele zile line,

Când te vedeam în munte izvorul nesecat.

Mi-era atâta de jale, când te chemam la rugă,

Împreunând sublimul cuvintelor de har,

Dar nu stăteai o clipă, erai mereu pe fugă,

Ce să-nţeleg din tine, icoană, rană, dar?

De la botez încoace, mă tot comandă frunze,

Şi toamnele rebele de tine mă despart,

În zale felurite şi-n amăgiri profunde,

În mine nu am pace, în tine nu încap.

Mi-ai spus odată simplu, că îngerii vibrează,

Doar după legi străine de orişice nevoi,

Mi s-a părut atunci că nu am mintea trează,

Că viespi ucigătoare se scurg din doi în doi.

Dar cine se-nţeleagă, acest binom profetic,

Pământul între stele şi stele pe pământ,

Un crucifix golgotic, teluric şi concentric,

Iubirea suferindă în cel mai singur sfânt.

Aşa că vorba multă mai bine să coboare,

Pe lemnul ce mă ţine atât de răstignit,

Un cui pătrunde-n palmă şi poate e un soare,

Care-mi deschide ochii şi dorul pironit.

Aşa că noaptea asta, albastră, blândă, bună,

Să-mi fie împăcarea cu tot ce s-a mişcat,

Când cornul de speranţă cu pace  încă sună,

Iar vânătoarea veche de mult a încetat.

Din Maramureş... Pentru Maramureş şi pentru voi...

 Dedicată preoţilor de frumoasă condiţie românească: Vasile Dunca şi Ioan Tomoiagă

 

Dor de Maramureş

Să te întorci în Maramureş,

Ca într-o casă de la ţară,

Ce a răzbit prin ploi şi iureş,

Trăind istoria amară.

Şi o troiţă să te vadă,

Pătruns de valuri efemere,

Şi liniştea să te străbată,

Prin infinite emisfere.

Să-ţi fie dor de ţara veche,

De cei plecaţi spre alte maluri,

Ducând o datină străveche,

Şi-atâtea alte crunte valuri.

Dar Maramureşul să-ţi fie,

Un adăpost în neputinţă,

Când din a lui sfinţită glie,

Tu vei sorbi smerit credinţă.

Aşa cum cerul poartă ape,

La rândul tău să porţi poftirea,

Din care pacea să se-adape,

Şi Dumnezeu să-şi ia iubirea.

Şi lemnul prefăcut în strane,

Într-o Biserică de suflet,

Să-ţi dăruiască veşnicia,

Când te întorci în Maramureş.

P.S. Sper să avem bucuria unei reîntoarceri cât mai grabnice...

La Săpânţa-Peri

Îndrumă-ne Măicuţă Sfântă

Să te găsim mereu acasă,

Cât dorul nostru încă cântă

Şi Tu rămâi aşa frumoasă.

Răsai din orice lemn de ţară,

Trimite-ţi lacrima cea blândă

Pe-această temelie rară,

Pe-această inimă căruntă.

Şi la Săpânţa unde cerul

Stă sprijinit pe vechi biserici,

Spre noi ai revărsat misterul

Şi ne-ai făcut şi mai eterici.

Cu îngerii să ţinem pacea,

Lângă măicuţele sfioase,

Pe care dragostea şi viaţa,

Le-au renăscut şi mai frumoase.

Iar când va fi mai greu în lume

Şi-om sta pe drumuri de durere,

Un gând pe inimă ne pune,

Această cale de tăcere.

Această lume de poveste,

În care Dumnezeu trăieşte

Şi unde noi primim o veste,

Că cerul simte omeneşte.

31 martie 2012-04-01

      Mânăstirea Săpânţa-Peri