La inima căinţei

Povestea mea

 

Copil fiind mi-era uşor,

Să nu ştiu mai nimic din lume,

Şi culegeam atâtea flori,

Punându-le eu însumi nume.

Nu mă-ntrebam de ce sunt regi,

Şi ce va fi cu azi sau mâine,

Dacă vor fi speranţe reci,

Sau dacă voi avea o pâine.

Aveam un alt Iisus Hristos,

Icoana mea era iertare,

Şi cerul îmi părea frumos,

Nu doar o amăgite mare.

Vorbeam puţin, scriam deloc,

Mă bucuram de fiecare,

Aveam un colţ în orice loc,

Şi totul îmi părea splendoare.

S-a întâmplat însă ceva,

Pornit cu sârg pe „lacul vieţii”,

Un „flutur” a venit cândva,

Să-mi ia speranţa dimineţii.

 Fiorul fără Dumnezeu,

Mi-a otrăvit a mea simţire,

Şi-am început la rândul meu,

Să fiu otrăvitor de fire.

  Cât m-am schimbat, cât m-am asprit,

Blândeţea mi-era dusă, moartă,

Strigam că lumea m-a înrăit,

În crunta-mi chinuită soartă.

  Of ce delir, ce plâns aveam,

Ciudos pe toţi, pe fericire,

Şi numai poate când dormeam,

Eram un strop de bucurie.

Măicuţa însă nu m-a vrut,

Să fiu un „fluture” de jale,

Şi din păcat m-a renăscut,

Zicându-mi: „Tu ai altă cale!”

Ce zi mi-a dat, cum m-a schimbat,

Mi-era ruşine de-a mea faţă,

De tot ce ea a judecat,

În fiecare dimineaţă.

  M-am lepădat de amăgiri,

Şi de iluzii blestemate,

De vorbe şi de însoţiri,

Ce mi-au dat zile îndurerate.

  Prin lacrimi am văzut milos,

Acele „flori” de nemurire,

Pe care le numeam duios,

Iertare, pace şi iubire

Calea ta

Când lacrima va fi o veste,

Şi tu o vei primi cu jale,

Să şti că Domnul te iubeşte,

Să şti că nu ai altă cale.

Când viaţa ta nu se socoate,

Şi pari uitat ca într-o vale,

Să şti că Domnul îţi e frate,

Să şti că nu ai altă cale.

Când lumea lacomă de mâine,

Îşi va vedea de a le sale,

Să şti că Domnul îţi dă pâine,

Să şti că nu ai altă cale.

Când şi iubirea pare dusă,

Şi tu te zbaţi în ale tale,

Să şti că ea de fapt e pusă,

De Domnul, pe o dulce cale.

Şi mâine când din zări divine,

Tu vei primi din nou splendoare,

Să şti că Domnul e cu Tine,

Să şti că nu ai altă cale!

poezii de drum lung

Până la capăt

Până la capăt, paşii aleargă,

Caii vin singuri în urma mea

Şi nici zăpada nu o să şteargă,

Ce-am scris odată, cum lumea vrea.

Până la capăt, voi arde singur,

Pe rugul vieţii, fără de doi,

Voi puneţi vreascuri, sinceri, desigur,

Cică din milă, din gânduri roi.

Până la capăt, mi-e dată moartea,

Prieteni să-mi fie doar cei din cer,

Ce gol în suflet, ce lungă-i noaptea,

Până la capăt, ce să mai sper?

Noaptea de coşmar

Este noapte de coşmar,

Orele plutesc pe lacrimi,

Dar îmi spun că este har,

Poate e un leac la patimi.

Greierii îmi stau pe gând,

Visele foiesc în vine

Şi eu însumi stau la rând,

După un pahar de bine.

Se aude un colind,

Doamne, dar e numai vară!

Ca un fulg de nea mă simt,

Mă topesc sub o povară.

Întind mâna, nu-i nimic,

Lumea judecă, răneşte

Şi din lacrimi mă ridic,

Vreau ceva, mai omeneşte.

Este noaptea fără sens,

Un coşmar a stat în mine,

Ce delir aprins imens,

Oare mâine va fi bine?

Gara mea

Şi am să-mi fac doar eu o gară,

Cu trenuri blânde, fără şine,

Apoi în fiecare vară,

Voi aştepta ce totuşi vine.

Ceva ce cred că e posibil,

Să-mi dea la vremea despărţirii,

Poate un înger reversibil,

Sau clipele desăvârşirii.

Iar gara va avea pretenţii,

Nu doar iluzii în batiste,

Va fi un loc fără decepţii,

Cu bănci miloase, optimiste.

Din când în când un tren cu soare,

Va poposi ca sol de pace,

Şi-n săli, smerite de-aşteptare,

Vor fi emoţii şi splendoare.

Eu însumi le voi da semnalul,

Celor ce duc locomotive,

Că dragostea e precum valul,

Nu are staţii cognitive.

Că şi aşa sunt mii de linii,

Unde „adio” e refrenul,

Cu care pleacă noctambulii,

Sperând că viaţa este trenul.

Şi o să-mi fac acum o gară,

De unde pleacă doar fiorul,

Către o nesfârşită vară.

Cu trenul ce aduce dorul.

sufletul meu caută lacrimi

Noapte blândă 

               Un pat, un creştet simplu şi un copil smerit
                îmbrăţişează pacea. Măicuţă, ce se-ntâmplă?

  Să fie dorul vieţii, ce oare m-a trezit?

        Ce palmă de iubire parcă presimt pe tâmplă.

 

Şi perna pare staul, un snop de paie cald,
Şi-un înger harismatic stă surâzând aproape,

  Măicuţă, noaptea aceasta îmi pare de smarald,

  Şi-aş vrea un cer de fluturi să vină să mă-ngroape.

Nu înţeleg ce este, nu mai pricep nimic,

  Ninsorile stelare se scurg prin gând alene,

  Măicuţă, ard în lacrimi şi-aş vrea să mă ridic,

  Şi să pornesc colindul prin bolţile perene.

 

Dar somnul mă învinge, ce oare să mai spun?

  Adorm şi mi-este bine, sunt vis, sunt eu, sunt viaţă.

  Această noapte blândă, e dorul meu cel bun,

  Măicuţă, noapte bună! Pe mâine dimineaţă!

Vorbe şi tăceri de rai

Mă veţi preface în tăcere! Tocmai când Maica Domnului stă să-mi asculte sfioasă mărturia. Îmi spuneţi că doar sfinţii au dreptul la mărturisire, iar eu poftesc a spune atâtea şi atâtea cuvinte despre cer. Cum să mă împart? Cum să fiu om? Cum să fiu înger? Sunt atâtea întrebări, poate mai ales atunci când sfinţii vorbesc şi noi nu spunem nimic...

Voi nu vedeţi ce se întâmplă în jurul vostru? Voi nu simţiţi că lumea s-a schimbat, că îngeri s-au schimbat, că sfinţii nu mai sunt chemaţi de oameni să ne ajute? Că ne-am uitat Măicuţa! Că rugăciunile ei sunt doar nori pentru seceta lacrimilor noastre?

Am rămas numai noi, nişte buze de tină, nişte ochi suferinzi, nişte inimi care caută cerul. Nişte copii sterpi, nebăgaţi în seamă, fragili şi ignoraţi de sângele lumii.

Şi lângă noi Măicuţa! Mereu aici şi niciodată departe. Ca o floare, ca un potir pe care îl ţin tremurînd în mână: Ce faci Măicuţă? Ce se întâmplă cu lumea, cu noi, cu mila noastră? De ce nu pleci? De ce te stăruieşti să ne iubeşti, solemnă, harnică şi tristă? Ce suflet ţi-a dat cerul? Ce of ţi-a lăsat amintirea?

Mereu stingheră, mereu părăsită de prieteni, de copii, de vorbe mângâietoare. Şi de aceea, te iubesc Măicuţă! Cu mila şi jalea mea omenească. Cu somnul înveşmântat în moarte. Cu visul meu de a fi mai bun, mai vesel, mai sublim. Cu vorbele şi poeziile mele încărunţite de adevăr şi de nedumeririle atâtor inimi care tac, gândind că numai sfinţii şi lumea au dreptul să vorbească.

Şi îţi mai şoptesc ceva Măicuţă: de la tine am învăţat să iert, să sper şi să aştept alte clipe minunate. Aici, în ţara mea, în grădina ta, lângă mirosul florilor de vară şi în auzul imnelor de umilină.
E sfântă România! Te iubesc Măicuţă!

Elegia blândei frămîntări

Tăcere, vorbesc sfinţii, e noaptea ascultării,

Se lasă o speranţă şi gândul meu e cer.

Ascultă cum vin îngeri pe aripile mării,

Mai pune-mi dor în cană, şi lacrimi şi mister.

Of, fire fără maluri, nu îţi ajunge moartea,

Tu sinceră ca visul în stoluri te ridici,

Şi zborul tău îşi cere din suferinţe partea.

Spunând: aici e raiul, în spinii cei mai mici.

O floare, o grădină, un heruvim te-adapă,

De fiecare dată când eşti flămând de dor,

Tăcere, cântă sfinţii, tu suflete învaţă,

Că tot ce e iubire, înseamnă răni ce dor.

Iar Maica, numai Maica, Fecioara bucuriei,

Cum stă aici în lacrimi şi mă ascultă blând,

Iar gura mea se face potirul mărturiei,

Cum să vorbească sfinţii, ce au ei din pământ?

Lumină, ce lumină, curaj, însufleţire,

Primit îmi e destinul, de-a fi un un trubadur,

Şi tac, să spună sfinţii ce am frumos în fire,

Şi crucea mi-e o floare şi ce milos îndur.

Povara oraşului meu!

În fiecare noapte e "pîine şi circ". Piaţa Mare, aflată în vecinătatea curţii mele duduie sub asupiciile freneziei de vară. Spectacole cu decibeli puternici, valuri de oameni care consumă viaţă, delir şi patimă. Mă simt stingher, mă simt umilit, ca şi când oraşul însăşi m-ar provoca la o lecţie de răbdare şi de neputinţă.
Creştinismul secolului XXI se amestecă cu goana după relaxare. Abanadonându-şi pretenţiile de sfinţenie lumea a decoperit noul idol: timpul liber. Iar la altarul jertfei sale, Primăria, mulţimea şi în general condiţia umană jertfeşte suflet, bani şi nebunie.
Mi-e greu să pricep ce se întâmplă, mi-e greu să mai fac prognoze optimiste, mi-e greu să judec, mi-e imposibil să înţeleg unde ne vom opri. care va fi faţa de mîine a omenirii şi mai ales a noastră, a oamenilor planetei pământ, care ne cumpărăm cu lacrimi, cu sacrificii materiale enorme şi cu lipsă de demnitate creştină povara "timpului liber".
Închid fereastra şi deschid o carte de rugăciune. Palmele îmi tremură, inima-mi bate cu putere, iar eu însumi par schimbat. Dincolo de zidul casei mele se aprinde focul cranavalului. Oraşul e în beţie, în uitare de cer şi în minciună. E pârjol, e neputinţă şi deochi sufletesc. Şi cerul îşi priveşte neputinţa!

Mi-e dor de tine Doamne! 

Elegie ieşirii din veghe

Acum e despărţirea de ceasurile grele,

Îţi spun adio noapte ce m-ai făcut să gem,

Pe bolta întebării sunt iată mii de stele,

Dar vai, nu se mai poate, nu vreau să mă mai tem.

Icoana mea din casă molatic mă priveşte,

Din ea doi ochi cu lacrimi, îmi zic să dorm uşor,

Ajunge cu fiorul ce-n veghe străluceşte,

E timpul să ai somnul înveşmântat de dor.

Podeaua însă parcă ar vrea să mă reţină,

Piroane de-amintire de ea mă leagă mult,

Şi noaptea e profană, şi noaptea e divină,

Şi Doamne doar pe tine aş vrea să te ascult.

Mă lupt cu inerţia, ostracizat de fire,

Ce mult aş vrea să fie cu mine un cuvânt,

Să-mi spună: Bună seara! Şi să devin simţire,

Apoi să-mi las suspinul ca semn de legământ.

Acum genunchiul arde şi ceara se preface,

În iaz de gînduri aprigi, în milă şi senin,

Nimic nu se aude, oraşul însuşi tace,

E noapte, e lumină,şi-aş vrea să dorm puţin.

Elegia nesfârşită

Şi vara peste mine nebună se răstoarnă,

Cu pomii ei, cu iarbă, cu lacrimi şi cu dor,

Mi-s umerii luceferi şi palmele o taină,

Mi-e bine, mi-este jale, ce noapte, ce fior!

Deschid uşor fereastra, vai câtă amintire,

Afară lampagii aprind un foc ciudat,

Şi calea luminată îmi pare o iubire,

Mi-e milă, mi-este silă, ce vis neaşteptat.

Presimt un fel de teamă, curând oraşul moare,

Şi Doamne nici o veghe, măcar un ceas, puţin,

Un suflet să se-ntrebe, de ce sublimul doare,

Mi-e pace, mi-este simplu, ce gând stingher, divin.

Închid din nou fereastră, aprind o lumânare,

Apoi cu buze palizi rostesc un imn ca leac,

Ce-o fi de astăzi Doamne, ce-o fi în fiecare,

Mi-e dor nespus de ceruri, ce imposibil veac.

poeme din suflet

lacrima izvorului

Nu-mi lua entuziasmul lună,

Cu noaptea ta ce stă-n ciudată,

Eu sunt izvorul ce răsună,

Doar în urechea resemnată.

Şi dorul meu e o problemă,

Doar dacă inima ţi-e moartă,

Cu stricta mea umilă temă,

De-a fi un trubadur la poartă.

Şi ce folos atâtea stele,

Şi la ce bun să crezi în mâine,

Dacă vezi patimile mele,

Şi nu umila noastră pâine.

Şi curg, şi merg tot mai departe,

Adio, să rămâi stingheră,

O pustnică pe căi deşarte,

În viaţa plânsă efemeră.

Visul meu

Mi s-a spus că pierd măsura,

Că poemul meu visează,

Iată a plecat trăsura,

Caii tăi mai mult bravează.

Am primit umil cuvântul,

Ca un fel de bici cu jale,

Şi de-atunci mi-e frânt avântul,

Parcă s-a rănit pe cale.

Şi mi-am zis, ciudată viaţă,

Când nu dai ceva din tine,

Mulţi îţi spun că eşti în ceaţă,

Având rost de mult mai bine.

Iar de vine dăruirea,

Te opreşte însăşi cerul,

Hai, mai lasă cu trăirea,

Şi la ce folos misterul.

Eu rămân însă ca mine,

Mai aduc ceva simţire,

Amintiri cu râuri line,

Când eram numai iubire

.

Da, poemul  meu visează,

Însă voi aduceţi noaptea,

Şi un gând mă-nseninează,

Îmi voi lua din vise partea.

PRIVIREA CARE DĂ LUMINĂ!

 

Maica Domnului în privirile noastre? Cum adică şi cum ar fi posibil acest lucru? Mă întreb şi mă frământ la rândul meu de ani de zile. Şi deşi nu am încă privirea blândă şi caldă a Măicuţei ştiu că aici este cheia fericirii noastre. În imitaţia sau asumarea lăuntrică a acestui chip.

De ani de zile contemplu faţa sfântă a Născătoarei de Dumnezeu şi mă întreb ce oare ne lipseşte pentru a emana şi noi mai multă bucurie. Se spune că uneori gândurile ne vădesc,că ceea ce avem pe conştiinţă ne transpare şi pe faţă. De aceea cutele şi ridurile frunţilor noastre sunt ca nişte şine de cale ferată pe care trece trenul viselor neîmplinite. Dar, la urma urmei ce să mai vorbim, pe faţa omului citeşti mânia, viciile, neastâmpărul etc.

Mă uit cu jale însă şi spre feţele femeilor de astăzi. Au devenit comerciale. Mereu atinse de ceva fals. Ce ciudat. Cu falsul solarului, a fardurilor şi a alifiilor ascundem de fapt ipocrizia. Şi ce departe suntem de naturaleţe, de albul sfinţilor, de chipul Măicuţei, de obrazul catifelat al femeilor de la ţară care nu se preocupau decât de a fi alţii mai frumoşi şi mai fericiţi. Adică noi, copiii şi nepoţii dânselor.

Cu falsul seducem şi atragem. Cu falsul ne slăvim nemernicia. Într-o competiţie a  orgoliilor şi a nimicniciilor care stăpâneşte planeta. Cu falsul ne acoperim de păcate şi le transmitem genetic urmaşilor noştri. Iar în acest timp, din Icoană, Maica Domnului priveşte atoateiertătoare spre noi.

Lacrimă la faţa ta

Obrazul tău e soare, o candelă divină,

Altar de liturghie pe care se jertfesc,

Frumosul, bucuria şi pacea cea senină,

Ca să primim cu toţii sublimul omenesc.

Şi te privesc cu lacrimi, şi te ador în taină,

Mi-e dor enorm de tine când nu te văd un ceas,

Şi ochii tăi Măicuţă îmi sunt un fel de haină,

Pe umerii durerii, şi-n frigul ce-a rămas.

Nu am nici o putere să te păstrez în mine,

Căci vânturile vieţii mă poartă pe poteci,

Dar, ştiu, sunt tot mai sigur, căci de la tine vine,

Spre mine o chemare să te urmez pe veci.

Frumoasă eşti Măicuţă şi chipul tău înseamnă,

Iubire din iubire, ce îmi reverşi mister,

Iar când din amintire o patimă îmi vine,

Tu şi atunci Fecioară îmi spui că sunt un cer.

Priveşte-mă Măicuţă, sunt floarea ta sfioasă,

Şi stau într-o grădină cu bietul meu cuvânt,

Dar mâine sau poimâine voi merge într-o casă,

În cerul bucuriei, în dorul tău cel sfânt.

Noaptea de dor al neamului meu! Totuşi unde sunt românii?

Roşia Montana sau supliciul ortodoxiei!

 Roşia Montana. Un cântec de lebădă al ortodoxiei. Un fel de a ne face că nu interesează detaliile, că noi apreciem numai miezul şi centrii nervoşi. Poate de aceea, trăim în veacul sutelor de teze de doctorat despre „îndumnezeirea omului”, „hristologia chenotică”, „energii necreate” etc. Iar dacă pui problema faptului că la Roşia Montana cimitirele şi osemintele ortodocşilor sunt ameninţate cu „transmigrarea”, o să ţi se răspundă de la Bucureşti: „Nu ne interesează! Avem probleme mai importante şi urgente. Chestia asta e ceva poporanist,ceva ce ţine eventual de evlavia Oastei Domnului!”.

Mă simt din ce în ce mai inutil şi insignifiant văzând însă cum îmi piere neamul. Cum munţii se vând de guverne şi legi diabolice. Aşa zis „europene”. De felul în care Apusenii sunt în mare „arvuniţi” şi „colonizaţi”. De faptul că moţii au rămas nişte stafii, interesante doar pentru blitz-urile turiştilor din Capitală şi străinătate. Îi vezi la porţi aproape dezumanizaţi, plângându-şi durerea:” O, de ar mai veni odată Crăişorul Munţilor!”

La Roşia Montana compania americană de exploatare a aurului a devenit ipocrită. Investeşte în afişe şi reclame T.V. despre felul în care ei ar dori „conservarea tradiţiilor”, despre vilele pe care le vor oferi moţilor şi despre limuzinele ce le vor avea după ce semnează că sunt de acord cu trădarea. Nu sunt deloc proşti. S-au prins că la români vorbele fără acoperire au mare trecere. Că Nea Mitică este acoperirea fiecărui concetăţean, că „merge şi aşa”, că ortodoxia are „probleme mai delicate”, că politicienii au intrat deja în campanie electorală. E timp de moarte, de futună şi de prăpăd. Pe unde o fi „lancea lui Horea”? 

P.S, Problema ce mai gravă e că deja unii concetăţeni s-au vândul pentru un "blid de linte" şi acceptă promisiunile extraterestre"de fericire" ale americanilor...

Plâns în Apuseni

E rece timpul de acasă

Şi munţii tremură de jale

Şi-n Apuseni pe-o veche masă

O pâine neagră se împarte.

Plecat-au moţii iar prin lume

Să vândă doniţi şi ciubere

Pribegi, păşind pe hărţi postume

Ducându-şi dorul în tăcere.

Mereu străini,mereu bejenici

Mereu cu vise strânse-n cruce

Ei ar dori să fie darnici

Dar munţii lor sunt la răscruce.

Nu au avut nicicând o şansă

În şura lor să întoarcă ţara

Căci hoţii ca într-o revanşă

Le-au luat de veacuri primăvara.

Şi Doamne, ce farădelege

Căci cei mai mari din România

Mereu aduc o nouă lege

Să vândă munţii şi câmpia.

Iar bietul moţ sărac în toate

Trudeşte zilnic pe şosele

Atât cât simte şi cât poate

Să vândă coşuri de nuiele.

Blestem, fatal şi mioritic

Ca fraţii să-şi îngroape fraţii

Şi duhul ne-a ajuns rahitic

Şi plâng în noi de fapt Carpaţii.

 La frângerea neamului

Au început să plângă munţii,

Concetăţeni,vă rog tăcere.

Aici nu-i vorba de prezumţii

Când însuşi neamul e-n durere.

Fiţi serioşi măcar o clipă

Opriţi un ceas ipocrizia

Voi ce-aţi făcut din rai risipă

Vânzând în târguri România.

Mi-ar fi ruşine să am nume

Că Gheorghe şi Ion mă cheamă

Dacă acst postum renume

E doar o dajdie în vamă.

Ce jale, ce comerţ eretic

Să dăm pe amăgiri Carpaţii

Într-un impuls carnal,bezmetic

De-a vinde inima şi fraţii.

Vă cer acum solemnitate,

Din bucium sună suferinţa

E doliu în comunitate

Atunci când moare conştiinţa.

Şi iată, cerul însuşi plânge

Izvoarele devin o mare

Şi-o roată de străini ne frânge

Şi roata e în fiecare.