poezii din ploaie

Cehov la Sibiu

Când plouă melancolia mă predispune la reverie. Devin contemporan cu Cehov. Pentru cei ce nu aţi avut interesul şi gustul de a-l citi vă pot spune că este autorul unei celebre nuvele pe tema bolii intitulată „Salonul numărul 6”. Este vorba de un medic care din entuziasm construieşte un spital pentru cei bolnavi, cu un dureros salon numărul şase pentru cei ce sufereau de boli mintale. Intervenţia pizmuitorilor, chiar a unor foşti pacienţi vindecaţi, face ca până la urmă medicul să devină el însuşi pacient al faimosului salon „numărul şase”…

Şi primăvara se frământă,

În colivii de vremi polare,

Şi nici un greier nu mai cântă,

Şi plouă la Sibiu şi doare.

De ce avem această viaţă,

Ca o suită de viscere,

Şi după un senin e ceaţă,

Şi ploaia spre neant ne cere.

Oraşul îmi apare strigăt,

Şi protestează condamnaţii,

Căci dincolo de of şi ţipăt,

În ploaie facem rezervaţii.

Iar ploaia e salonul şase,

Ambulatoriu de destine,

Când minţile ajung terase,

Pe care disperarea vine.

E înadins mai tristă lupta,

Ostentativ ne facem silă,

Şi ploaia ne deschide uşa,

Către pustiul fără milă.

Şi plouă la Sibiu cu jale,

Şi Crucea Domnului se-arată,

Cum stă stingheră pe o cale,

Fără iubire, resemnată.

mesaj de mirare

Manifest pentru sănătatea voastră

 

Şi ultima concesie de pace,

În noaptea aşteptării la ferestre,

Să fiu copil când lumea aspru tace,

Şi să culeg o floare omeneşte.

Nu vă condamn la propria cenuşă,

Că şi aşa m-aţi pus zălog la îngeri,

Că eu aş fi în ceruri o păpuşă,

Şi nu om cu suflet şi cu plângeri.

Dar din copilăria mea mişcată,

Din osul ce l-aţi ros cu frenezie,

Vă mai repet frumos, încă o dată,

Să fiţi mai blânzi şi bine să vă fie.

Şi taina mea e pacea voastră simplă,

Când nu aveţi cultura de iubire,

Eu tac sperând că totuşi se întâmplă,

Un cataclism în biata voastră fire.

Ceva vă va trezi din nou în suflet,

Să reveniţi în bine şi în mine,

Mustrări vi se vor da ca timp de cuget,

Şi un potop aprins de ape line.

Acum că tot vin Paştile iertării,

Un adevăr vă strig cu dăruire,

Un deget pe obraz îl las mirării,

Acolo unde pielea e subţire.

Şi nu vă mai tocmiţi cu resemnarea,

Nu aveţi voi identitate scumpă,

Să-mi jeluiţi iubirea şi uitarea,

Şi propria-mi cenuşă muribundă.

De fapt nu am probleme tutelare,

Voi înşivă sunteţi bolnavi în rate,

Iar doctori noi vă mint cu vorbe rare,

Să mergeţi în concedii resemnate.

Şi ca un sfat de fost şi blând duhovnic,

Vă rog iubiţi pe cei ce vă insultă,

Altfel veţi fi ca omul cel datornic,

Ce a căzut pe ultima redută.

Mărginime de suflet

Vineri ora 16 Cenaclul Lumină Lină concertează în Poiana Sibiului!

Speranţă de Mărginime

Şi dacă nu e timp pentru iubire,

Şi dacă simţi că nu e loc de bine,

Mai lasă-ţi abnegaţia de fire,

Şi urcă la Poiana-n Mărginime.

Nu te uita că port dureri ciobanii,

Ei de o viaţă stau între himere,

Sunt un surplus de pace şi strădanii,

Acolo unde cerul loc îşi cere.

Prea multe poticniri ne despărţiră,

Românii nu mai au decât orgolii,

Şi Paştile în gânduri le frământă,

De parcă sunt asediaţi de molii.

Abia în Mărginime se mai ştie,

Că nu te poţi împărtăşii de milă,

Dacă nu ai esenţa veşnic vie,

Când mioriţa plânge fără silă.

Şi la Poiana, Rod, Sălişte, Vale,

Îşi face neamul socoteli cu dorul,

Iar Dumnezeu te-ntâmpină pe cale,

Când te smereşti să îi asculţi fiorul.

E transhumanţă, e destin şi luptă,

Aici între hotare neurnite,

Iar un poet din veşnicii ascultă,

Cum vin din cer poeme nesfârşite.

Şi când voi fi mai trist ca o idee,

Pe la ciobani voi cere cutezanţă,

Şi lângă vatra lor de înviere,

Voi regăsi un petic de speranţă.

scriu, tac şi gândesc

Roua dimineţii

Şi o să-mi fac din lacrimi un izvor,

Vi-l împrumut când nu aveţi iubire,

Şi pietrele din ele care dor,

Să le-aruncaţi din mine către mine.

Şi o să-mi fac din ochi  vreo două căi,

Pe care toţi drumarii să sădească,

Iluzia că nu trăiţi în văi,

Ci într-o cuviinţă omenească.

Şi o să-mi fac din mâini două cununi,

Să puneţi voi pe ele flori de pace,

Şi dacă vor mai fi ceva furtuni,

Să mă lăsaţi atunci pe mine-n pace.

Şi o să-mi fac din moarte un pretext,

Să scap uşor de prigonirea vieţii,

Pe cruce să îmi scrieţi doar un text,

El a crezut în roua dimineţii.

Carte pentru Măicuţa

Carte pentru tine,

Maica mea frumoasă,

Sunt poeme line,

Partea mea duioasă.

Câteva concesii,

Pentru veşnicie,

Gânduri şi impresii,

Când va fi să fie.

Un urcuş amarnic,

Viaţa mea spinoasă,

Versul blând şi darnic,

Ceva bun pe masă.

Şi ţi-am scris din jale,

Şi ţi-am scris din suflet,

Ca un dor pe cale,

Ca un vis în cuget.

Deci primeşte-mi cartea,

Floare de iubire,

Să îmi aflu partea,

De desăvârşire.

POEM LA VATRA SIMŢIRII

Ce mai faci singurătate!

 

Ce mai faci singurătate?

Îţi mai este dor de mine?

Ai cuvinte resemnate,

Dar rosteşte-le cu bine!

Întunericul te-adună,

Pe la vatra mea cu gânduri,

Şi cum stăm noi împreună,

Se aud colinzi şi vânturi.

Nu am nici o cumpănire,

Nu mă plâng de nici o veste,

Ce vezi tu e o privire,

Şi o sinceră poveste.

Unii-mi spun să nu am frică,

E aşa din totdeauna,

Crucea vieţii se ridică,

Când pe creştet stă cununa.

Şi ce spini se ard pe frunte,

Picurii de sânge iartă,

Şi tu însăţi îmi pari munte,

Şi eu însuţi îţi sunt vatră.

Ce mai faci singurătate?

Te-ai obişnuit cu mine,

Hai la somn că este noapte,

Mâine o să fie bine!

sâmbătă lirică

În aşteptarea Paştilor

Vagoanele se sting pe şine,

Pe orologiu moartea cântă,

De undeva un zvon ne vine,

Că numai despărţirea cântă.

E falimentul împăcării,

Fugim spre alte case sfinte,

Orgoliile devin imperii,

Smerenia se dă în ţinte.

Tăcerea face joc satanic,

Iar limbuţia crez isteric,

Frustrările au iz adamic,

De paradis pierdut homeric.

Mi-e patria un vals hipnotic,

Beţivii cântă în consoane,

Că mâine vom trăi haotic,

Pe alte lacrimi şi peroane.

În acest cadru fantomatic,

Predau la păsări neputinţa,

Şi zborul lor e emblematic,

Ca să-mi întunece dorinţa.

Şi tot ce zboară se ucide,

Iluziile, lumina, mila,

Iubirea însăşi se divide,

Din doi în doi ne vine sila.

 Hristos priveşte din durere,

Pe crucea sa sunt spinii vieţii,

Ce plânsă tristă înviere,

Trăim pe zorii dimineţii.

pentru prieteni

O vorbă cu cerul

 

Când ai să mă chemi din ape,

Pe uscat să fiu un munte,

Am să îţi trimit o floare,

Am să fac din lacrimi punte.

Şi-am să te ating cu palma,

Vârful meu  o să se-nchine,

Şi tu vei trimite valma,

Un potop de gânduri line.

Şi din stana mea de piatră,

Sau din peşteri buzunare,

O să-ţi fac şi ţie vatră,

Să te odihneşti sub soare.

Ca să vezi că remuşcarea,

Ce devine sfânt fiinţă,

Mi-e mi-a rănit cărarea,

În virtute de căinţă.

Răspuns unui prieten

 

Aşa ţi-a fost menirea,

Sau dulcea dăruire,

Să îţi smereşti iubirea,

Într-un rucsac de fire.

Şi eu să urc spre îngeri,

Şi tu să zbori în mine,

Ca un surplus de plângeri,

Ca un oftat în vine.

Iar noaptea ce se lasă,

În lume ne uneşte,

Paradoxal pe masă,

O pâine se-ntregeşte.

Şi nu ne este teamă,

Ce am putea noi pierde,

O lume fără seamă,

Sau rana ce se vede.

Deci, îţi salut cuvântul,

Iubite prieten harnic,

Ce veşnic e pământul

Când Dumnezeu e darnic!

7 aprilie

Zbor în iarbă

Protestez pe inimă de iarbă,

Noaptea asta nu e decât vis,

Toată lumea sincer mă întreabă,

Ai văzut văzduhul propriu-zis

Şi ce să răspund la întrebare,

Ochii mei nu au decât un câmp,

Şi în ei se zbate o mirare,

Ce ciudat să fi doar un pământ.

Zboară îngeri, ştiu şi mi-este bine,

Bat din aripi ca un puls hoinar,

Ei sunt sânge care strigă-n vine,

Şi devin un nesecat nectar.

Iar iubirea astfel se cunoaşte,

Este clopot şi cuvânt curat,

Calul suferinţei însă paşte,

Şi în noapte plânge resemnat.

Dar nimic nu mă obligă totuşi,

Să refac sub lună dorul meu,

Cerul să îl prind în mii de noduri,

Şi să zic că este Dumnezeu.

Hai vibrează suflete de mâine,

Spune-i împăcării că trăiesc,

Fie milă, fie dor şi pâine,

Dar lăsaţi-mi visul omenesc.

Coborâre în sine

Ofranda pământului geme,

Se-neacă iluzii spinoase,

Fiinţă te rog nu te teme,

De umbra cu feţele roase.

Ascultă din inimă şoapta,

Modifică ziua de mâine,

Contează doar visul şi fapta,

Smerenia care rămâne.

Prin neguri trec cerbii călare,

Păunii plutesc între nuferi,

E ultima noapte cu soare,

Când pacea promite virtute.

Coboară din cer o coroană,

Pe fruntea scăldată-n iubire,

Şi chipul devine icoană,

Minune, nădejde, simţire.

 Te-am văzut aşa frumoasă

Te-am văzut aşa frumoasă,

M-am îndrăgostit de tine,

Maică Sfântă şi miloasă,

Vino veşnic lângă mine.

Mi te-a dat cerul cu soare,

Flacără te port în suflet,

Şi de-atunci nimic nu doare,

Nici mustrările de cuget.

Ce folos, ce clipă caldă,

Paraclisul tău mi-e lege,

Şi îmi simt ofranda albă,

Tu regină şi eu rege.

Cum mă laşi să stau aproape,

Ca şi Fiul Tău de lacrimi,

Parcă sunt un fulg pe ape,

Ce pluteşte fără patimi.

Şi în ceasuri de-ncercare,

Când e greu şi frig în lume,

Prin cuvânt şi închinare,

Fac o blândă rugăciune.

Spun atât: Te rog Fecioară,

Lăcrimează pentru mine,

Căci din lacrima ta caldă,

Se coboară doruri line.

A fost ziua creaţiei. Patru poeme s-au născut din dragoste de Maica Domnului şi de Ardeal!
Mulţumesc celor care le vor citi!

Axion

Coboară Măicuţă în liniştea noastră,

Primeşte-ne gândul şi tot ce-ţi cântăm,

Din lacrimi să zboare o taină măiastră,

C-aşa se cuvine, ceva să îţi dăm.

Trimite-ne Maică, solie de îngeri

Ca ei să vorbească şi noi să cântăm,

Şi imnul s-adune mulţime de plângeri,

C-aşa se cuvine, ceva să îţi dăm.

 

Priveşte-ne Maică cu ochii de milă,

Atunci când din suflet noi bine cântăm,

Şi scoate-ne zilnic din rele, din silă,

C-aşa se cuvine ceva să îţi dăm.

Iubeşte-ne Maică şi astăzi şi mâine,

Ca şi-n veşnicie mai mult să-ţi cântăm,

Iar cântul să fie şi pace şi pâine,

C-aşa se cuvine ceva să îţi dăm.

Pentru nădejde

Oftând îţi simt durerea mare,

Dar eu te rog nu cerceta,

Căci cerul ţi-a tirmis iertare,

Deci se cuvine a cânta.

Şi lăcrimând îţi văd mâhnirea,

Dar Domnul nu te va uita,

Îţi va spăla cu dor simţirea,

Deci, se cuvine a cânta.

 

Rănit de-ai fi pe-a vieţii cale,

Samarinean de n-ai avea,

Măicuţa te va lua din vale,

Deci se cuvine a cânta.

Iar poticnirea de o clipă,

Nu-nchide cerul, vei vedea,

Iubirea curge ca risipă,

Cuvine-se deci a cântă.

Frumos de Ardeal

Când mustul ierbii plânge a risipă,

Şi vântul nu mai bate cu amar,

Împurpurat mă simt o biată clipă,

Pe o colină ca un sfânt altar.

Sărut pământul plin de lacrimi mute,

Este tăcere ca în vârf de rai,

Suspinele îmi sunt abia născute,

Şi pe un deal se-aude blândul nai.

Văd un ţăran, o umbră din poveste,

Şi ţara pare un colind de har,

Prin mâinile străbune vine veste,

Că din icoane va veni un dar.

Ceaslovul meu sub ceară se-ntregeşte,

Şi ea se scurge ca un val pe val,

Aud un clopot care ne şopteşte,

Că e frumos şi bine în Ardeal.

Şi dacă nu ar fi Ardealul

 

Şi dacă nu ar fi Ardealul,

Povestea ţării ar fi seacă,

Iubirea, pacea, idealul,

Un val care sfios se înneacă.

Şi dacă nu ar fi ciobanii,

Cu transhumanţa pe şosele,

Nici nu am ştii ce înseamnă anii,

Şi aşteptarea după stele.

Şi dacă nu ar fi o doină,

Şi-o mioriţă ce suspină,

Nu am spera în nici o noimă,

Nici moartea nu ar fi divină.

Şi dacă totuşi e Ardealul,

Locul vecerniilor sfinte,

Speranţa noastră suie dealul,

Şi cerul plânge în cuvinte.

poem despre inger

Apel către îngerul păzitor

 

Să mă răneşti cu floarea ta,

Frumosul să îmi fie sânge,

Şi dacă vei şi aştepta

Nimeni în lume nu va plânge.

Să mă desprinzi cu zborul tău,

Văzduhul să îmi fie capăt,

Şi dacă o să-mi fie rău,

Cu cerul voi muri în freamăt.

Să mă arunci de pe un cal,

Tu şeaua cea cu piele albă,

Şi dacă o să cad în val,

Din mare vei culege salbă.

Să mă consideri că sunt om,

Şi tu ai mult, mai multe vise,

Iar dacă dintr-un singur pom,

O cruce îmi va face zise,

Te rog frumos, te rog cu dor,

Să-mi dai iluziile promise.

La Miercurea Ciuc, un ungur iredentist, Csibi Barna a spânzurat o păpuşă cu chipul lui Avram Iancu, în ziua de 15 Martie 2011 (Ziua Ungariei Mari) în plină stradă. 

Tânguiri antişovine

Blasfemiaţi eroul cum vă impune viciul,

Voi ce-i veniţi din ură şi nu din duh de soi,

Atâta vă rămâne, să vă trăiţi deliciul,

De-a cere României pământuri înapoi.

Ce nume ai maghiare, ce nume fără nume,

Frustraţii îşi fac zilnic idei că sunt eroi,

Şi ca să fie sinceri încep ca să adune,

Mizerii belicoase şi adjective noi.

De ar trăi azi Iancu, tu n-ai ieşi din casă,

Ţi-ar tremura genunchii şi te-ai simţi un laş,

Căci vai, iredentismul şi ura pentru rasă,

E apanajul celor ce nu pot face-un pas.

Şi prin Ardeal se spune, în fiecare minte:

Cu ăştia nu eşti frate şi nici măcar vecin!

Deşi, prea bun românul nu crede în cuvinte,

Ci-n fapte de iertare, şi-n împăcare lin.

Acum la Ţebea ceasul vorbeşte româneşte,

Gorunul dintre tunuri, de dor e însemnat,

"No, hai!" ne strigă Iancu, cu crezul vitejeşte,

Trezeşte-te române, şi fi din nou soldat.