Mai sunteţi lângă cei ce scriu?
Nu ştiu dacă mai intraţi mulţi pe acest blog. Mutarea pe noul site al cenaclului a cam inversat priorităţile. Pe adusul de fotografii cu prieteni ai blogului nu au mai prea apărut nume noi. Poate că ceea ce scriu nu mai este aşa de atractiv. Sau poate că scriu foarte mult şi ar trebui să fiu mai moderat. Nu ştiu. Mi-e teamă să vă întreb dacă mai sunteţi prezenţi. Pur şi simplu mi-e teamă de lipsa voastră, de faptul că s-ar putea să nu-mi spuneţi nimic, să citiţi acest mesaj şi să treceţi mai departe fără a-mi spune: "Da, părinte, prietene drag, suntem tot aici!"
Până atunci am să scriu. Mai încet, mai mult, mai bine, mai rar… Poate că, dacă nu vă scriu în fiecare zi, o să treceţi şi voi din ce în ce mai rar ca să vizitaţi acest blog. Şi nu aş vrea ca acest lucru să se întâmple. Eu, însă, cât am putut, am fost viu. V-am scris. Nici acum nu ştiu câţi sunteţi, de fapt, cine sunteţi, dacă mă consideraţi interesant, sau vrednic de prietenie, de ce sunteţi, de ce tăceţi, de ce vorbiţi.
Dar, ca un copil care stă la geam aşteptând primele ninsori, am să mă uit în fiecar zi pe email, sau la iconiţele cu fotografiile voastre din stânga blogului şi am să văd dacă a nins cu flori de neuitare! Vă aştept!
Şi acum, să scriem ceva spontan pentru memoria marelui poet Adrian Păunescu. Încerc să scriu gândindu-mă că poate chiar mai sunteţi lângă cei ce scriu... Pentru că, vorba poetului:
ŞI TOTUŞI EXISTĂ IUBIRE!
ŞI TOTUŞI EXISTĂ IUBIRE!
ADRIAN PĂUNESCU
Mă lasă inima, măi frate,
Tu nu presimţi că nu mai pot,
Opinii, gânduri resemnate,
Iubesc, dar oare are rost?
Mă lasă lumea şi se duce,
Prin filtre albe de neon,
De-o viaţă plâng într-o răscruce,
Iubesc şi sunt un simplu om.
Mă poartă tandru saltimbancii,
Acum mă ard, acum mă ning,
Mi s-au făcut noroi bocancii,
Iubesc, dar totuşi nu înving.
Mă vor un înger prin tenebre,
Îmi spun că am un sens divin,
Călcând pe mine, ca pe zebre,
Iubesc şi cerul meu e lin.
Mă port ca un copil cu lumea,
Îmbătrânesc, întineresc,
Şi plânsul meu e rugăciunea,
Iubesc şi pace nu primesc.
Te las, poet firesc la îngeri,
Să scrii ceva, pe gustul lor,
Şi-ţi spun curat, fără constrângeri,
De tine, frate, îmi este dor.
Odihna icoanei
Şi nu fugi acum, la ceas curat,
Tu, minutarul meu din jale blândă,
Când eşti, de fapt, chiar drumul meu curat,
Ce te-am lăsat cu dragoste pe tâmplă.
Mi-e teamă că tu curgi aşa divin,
Şi laşi în urmă clipe nesfârşite,
Că timpul cel de ieri a fost sublim,
Pe diguri de oceane nesfârşite.
M-aş fi înecat, aş fi murit naiv,
Fără să ştiu că veşnicia vine,
Că pentru orice om nu e tardiv
Să fie rug şi lacrimă de bine.
Pe ochiul tău vedeam un fel de vis,
Ningea cu flori în fiecare noapte,
Clepsidra devenise un abis,
O revărsare de minuni şi şoapte.
Şi nu fugi, mai stai, e loc de toţi,
Povestea ta de fapt îmi dă putere,
Nu aş putea să te găsesc în nopţi,
Decât într-o splendoare de tăcere.
