De la ceruri
 |
Ţi-am auzit suspinul şi m-am rănit pe mine,
Pădurea era tristă, prin crengi plângeau cocori,
Şi aş fi vrut să-ţi fie atât de plin şi bine,
M-aş fi luptat cu cerul, cu cei mai vajnici nori.
Mi-ai pus o mână caldă pe ură şi pe fire,
Şi-ai spus că nu se poate, că sfinţii nu plătesc,
Că din icoane curge doar sânge de iubire,
Să las în împlinire destinul omenesc.
Ce frig era afară, ce vânt fără simţire,
Deodată frica, mila, m-au străbătut prin os,
Mi s-a părut că moartea îşi face loc în mine,
Iar tu, ca o lumină, mă săgetai duios.
Şi am strigat cu sete, şi am cerut iertare,
Eu, cearcănul de jale din ochiul tău divin,
Copilul pribegiei, născut din resemnare,
Cu numele de clinchet, cu numele cel lin.
Ţi-am spus, iubirea este, acum şi totdeauna,
Iar freamătul Golgotei e chiar destinul meu,
Dar pune-mă pe cruce şi lasă-mi blândă luna,
Să-mi lumineze fruntea, să-mi fie Dumnezeu.
Şi iată ce splendoare, doar ceruri ridicate,
Mulţimi de îngeri palizi s-au coborât cântând,
Şi florile minunii, frumos înmiresmate,
Mi-au desfăcut misterul: E pace pe pământ!
La veghe!
Te aştept ca o lumină, te aştept mereu şi mâine
Poate crezi că fără tine va fi altfel pe pământ,
O, tu, suflet de pereche, o, tu, miezule de pâine,
Nu-nţelegi, eşti lampagiul ce aprinde un cuvânt.
Te aştept şi simt icoana, cum mă ţine ca un umăr,
Poate crezi că eu, din ceruri, sunt un zbor fără popas,
Dar să ştii că fără tine, sunt o floare care sufăr,
Eu, Preasfânta Născătoare, ce ţi-a dat un bun rămas.
Te aştept, grăbeşte-ţi paşii, nu privi spre amintire,
Poate crezi că ce vor alţii este lege, jurământ,
Dar îţi spun şi-ţi spun întruna, tu eşti vechea mea iubire,
Hai, aprinde o lumină lângă chipul meu preasfânt!
Te aştept, te-aştept în pace, nu e zi fără de tine,
Nu-mi lăsa a mea icoană să devină rug şi jar,
Plângi, dar plângi cu împăcare, iată ce speranţă vine,
Dumnezeu te vrea alături, lângă mine, ca un dar.
