ALB CRISTALIN

O să ningă peste viață,

O să fie alb în toate,

Și la noapte, după ceață,

Vor fi lăcrimări curate.

Mieii din iubiri cu jale,

În talăngi vor pune dorul,

Nu va fi nici leac, nici cale,

Doar suspinul și fiorul.

Pe o cruce, bunătatea

Va privi cu ochi spre mine,

Și-mi va spune noutatea,

Dumnezeu spre tine!

DIN ADÂNCURI

Îngheț,

Luciul ochilor uitați,

Și ninsoarea,

amăgirea, 

poate mâine va fi bine.

Dumnezeu așa coboară,

ca un Iosif între frați,

Sau ca luna,

ce în lacrimi,

va rămâne,

  fără sine.

Dialoguri cu sufletul meu (VIII)

Despre lâncezirea sufletului

  Mă pregăteam să ies din casă, dar tocmai atunci a sunat telefonul. Dincolo, la celălalt capăt al firului, se afla primarul localităţii Rupea- Braşov, care a ţinut să-şi exprime încă o dată starea de entuziasm rezultată în urma concertului de sâmbătă al Cenaclului Lumină Lină. Ca nişte amici de o viaţă, deşi ne-am cunoscut doar atunci, am început să ne subliniem activităţile destul de epuizante, dar şi să ne plângem de faptul că timpul parcă trece prea repede. La un moment dat, eu însumi am ţinut să îi spun: "Domnule Primar, mă bucur că Dumnezeu ne dă totuşi mult de lucru, că nu stăm, pentru că altfel ar fi foarte grav!" Convorbirea s-a terminat aici, iar eu am căzut pe gânduri şi am purtat din nou un dialog cu sufletul meu:


- De ce zici că e bine să ai de lucru, într-o lume care duce totul spre simplificare, spre lentoare?



- Mi-e teamă de statul pe loc, de lipsa de activitate. Nu e creştinească şi e teritoriul cel mai bun de lucru al dracilor. Aceştia dau târcoale pe la chiliile călugărilor leneşi şi pe la casele oamenilor lipsiţi de acţiune.


- În ce fel fac aceasta?
-Simplu, prin sugestii, prin idei, printr-un mod special de a te face să postulezi o altă realitate decât cea existentă. Diavolii sunt promotorii timpului virtual, ai lumilor posibile, dar inexistente. Te fac să visezi cai verzi pe pereţi. De aici se nasc toate bolile psihice. Dintr-o incompatibilitate a năzuinţelor tale cu realitatea ce o trăieşti. Pe fondul orgoliului uman, pentru că omul nu ştie să accepte sau să cedeze în favoarea realităţii, se declanşează stări patologice de anxietate, de depresie şi de lipsă de viaţă. Cel ce nu activează concret pe domeniul realului este cu un picior în camera sinuciderii.


- De ce fac dracii aceasta?
- Ca să-ţi omoare timpul vieţii. Duşmanul lor e timpul tău. Tu mergi spre rai, ei mai au puţin şi vor fi legaţi definitiv de braţul dreptăţii divine. Se apropie clipa când şi ei vor fi judecaţi şi li se va interzice orice libertate.


- Dar nu e mai bine să fim contemplativi, să stăm într-o chilie şi să fugim de lume?
- Nu! Pentru că sunt convins că prima întrebare la JUDECATĂ va fi: Ce ai făcut cu talantul tău? Sau cu talanţii tăi. Nu vei fi întrebat dacă ai dat de mâncare la copii, dacă ai hrănit pe nu ştiu cine. Aceste întrebări vor exista şi ele, dar numai într-un plan minor. Pictorul, de exemplu, va fi întrebat câte tablouri a făcut într-o lună. Preotul va fi întrebat câţi oameni au cunoscut prin el iubirea lui Dumnezeu etc. Fiecare are un talant.


- Dar foarte mulţi nu şi-l descoperă.
- Da, este adevărat, pentru că foarte mulţi refuză sfătuirea. Talantul ţi-l descoperă doar cel din faţa ta, pe baza unor crâmpeie din faptele tale. Noi vrem să facem orice, dar numai talanţii nu vrem a ni-i descoperi. Şi, uite aşa, dăm timpul diavolului. E darul lui cel mai preţios.


- Şi un exemplu...
- Sfântul Antonie cel Mare, cât era el de sfânt a fost mustrat la un moment dat de Dumnezeu. Nu pentru că nu se ruga, nu pentru că nu avea copii, nu pentru că nu postea. Ştiţi de ce? Pentru că nu dădea de lucru mâinilor sale...

COLIND PENTRU LUCIAN

CENACLUL LUMINĂ LINĂ ÎNALŢĂ SÂMBĂTĂ O RUGĂ PENTRU LUCIAN

Concertul de sâmbătă seara are o lege şi o datorie morală, să fie dedicat fratelui nostru, Lucian, ofiţer în Ministerul de Interne, plecat dintre noi acum 40 de zile în urma unui tragic accident de circulaţie.

M-am frământat mult cum să dau o replică morţii, cum să calc cu moartea pe moarte şi am ajuns la concluzia că numai prin cântec, prin dăruire, prin exuberanţă, prin iubire, vom putea cu toţii învinge moartea.

La iniţiativa mea, Cenaclul Lumină Lină organizează sâmbătă la ora 17, la Biblioteca ASTRA, un concert extraordinar de colinde, cântece de iarnă şi muzică patriotică, în memoria lui Lucian.

Familia a îmbrăţişat cu toată bucuria o astfel de iniţiativă, iar colegii săi de la Direcţia Circulaţie Sibiu vor fi şi ei acolo spre a se alătura demersului nostru.

Sunt sigur că numai astfel putem să îl bucurăm şi pe Lucian. De undeva din cer, el aşteaptă ca să ridicăm frunţile, să devenim mai credincioşi, mai apropiaţi de valorile naţionale şi să mergem înainte.

În acest sens, sper ca la acest eveniment să lansez şi o nouă carte de poezii. Însă, până atunci, iată, chiar acum, am terminat de scris ceva în memoria lui Lucian. Citiţi şi simţiţi cum îmi bate inima…

COLIND PENTRU LUCIAN

De când prin toamnă bate moartea,

Ea nu mai e aşa frumoasă,

Şi Lucian e dus prin stele,

Iar noi îl aşteptăm acasă.

Prin gări doar despărţiri amare,

Un tren a îngheţat în minte,

Iubirile sunt tot mai rare,

Şi nu rămân nici în cuvinte.

Poftim mai mult un strop de soare,

Dar vine iarna ca o pradă,

Şi parcă şi speranţa doare,

Când Lucian e dus de-acasă.

Ne vom ruga, vom spune multe

Colinde vii şi-nlăcrimate,

Dar cine oare să le-asculte,

Când sunt atâtea morţi ciudate.

Şi n-ar fi grea singurătatea,

Şi n-ar fi nicio tulburare,

Dacă prin lume răutatea

Nu ar mai sta în fiecare.

Şi Lucian ar fi chiar cerul

În care punem viaţă blândă,

Şi moartea sa ar fi misterul

Că Dumnezeu ne stă pe tâmplă.

Abia atunci, cu dor şi pace,

Vom spune vestea cea duioasă,

Că Lucian în noi nu tace,

Şi iată, e de fapt acasă.

PENTRU CEI CE MAI INTRĂ PE ACEST BLOG...

SUNTEŢI IUBIŢI!

Uneori îl stânjenim pe Dumnezeu. Hai, nu mai priviţi cu mirare, e chiar aşa. Voi, noi, eu, toţi, facem afirmaţii care aduc durerea de cap a lui Dumnezeu. Îl vedem un om care se ascunde de noi. Şi mai ales de neputinţele noastre. Parcă strategic în a ne consemna zilnic neputinţele noastre.

Ori nu este aşa. Dumnezeul nu este aşa. Şi nu e doar Dumnezeul meu. Idolul meu. Imaginaţia mea. E şi Dumnezeul vostru. Al celor ce vă depărtaţi zilnic de iubirea lui. Pentru că îl vedeţi arbitrar, rigid, dur şi imposibil de jertfă.

Vreau să vă spun ceva. Nu ştiu dacă mă veţi crede sau nu. Dar Dumnezeu e gata de o nouă jertfă pentru voi. Vrea să moară din nou pentru păcatele voastre. Cum? Înţelegându-vă! Hai să scriem mai rar: IN-ŢE-LE-GÂN-DU-VĂ! Pricepeţi! Nu veţi fi traşi pe roata infamiei la judecata particulară. Veţi fi iertaţi, veţi fi iubiţi, veţi fi duşi de Maica Domnului în cel mai frumos loc al raiului. Pentru că, Hristos vă iubeşte. Pentru că, voi aţi înţeles, în sfârşit, că a iubi nu înseamnă a cere capul cuiva, ci a-l iubi la fel de mult. Iată de ce, vă dau, în sfârşit o veste bună: SUNTEŢI IUBIŢI!

Atât de simplu

Posibil ca să ningă pe ce a fost odată,

Posibil ca să ningă prin gara vieţii veche,

Posibil ca să ningă cum nu a fost vreodată,

Şi crivăţul de iarnă să sufle în ureche.

Posibil să ne fie şi bine, dar şi moarte,

Posibil să ne fie îngheţul ca o haină,

Posibil să ne fie mai bine într-o noapte,

Când vom fugi din lacrimi spre cea mai sfântă taină.

Posibil ca din suflet să punem începutul,

Posibil ca din suflet să reînceapă raiul,

Posibil ca din suflet să ne uităm trecutul,

Şi la o dulce vorbă să ne absoarbă ceaiul.

Posibil ca eu însumi să vin mai mult la Tine,

Posibil şi Tu Doamne să Te cobori în mine,

Posibil ca de astăzi să fiu ascuns în Tine,

Căci nu pot fără Tine şi nu poţi fără mine.

pledoarie pentru frumos

O MINUNE!

Puterea noastră e pasiunea pentru neam şi biserică. Suntem atât de pasionaţi încât mai nimeni nu ne înţelege. „Domnule, ce au ăştia cu cenaclul lor? Eu am venit la biserică că am avut necazuri, iar ăştia cântă!” Da, aceştia care cântă, frumoşii nebuni ai ortodoxiei, sunt tocmai cei care nu au venit „forţat” la biserică, ci din spirit de iubire şi dăruire. Sunt minunile mileniului trei, flori pe care ortodoxia nu le sădeşte prin grădinar, pentru că ele cresc doar pe vârfuri de munte.

Cine să-i înţeleagă? Nu înţeleg nici ei măcar ce se întâmplă. De ce cântă, de ce scriu poezii, când „ţara arde”. Şi totuşi, ei sunt cei mai minunaţi îndrăgostiţi de Hristos. Nu au nici bărbi prelungite, nici filacterii pravoslavnice, nici bemoli psaltici. Sunt nişte oameni, pur şi simplu. 

Ciudaţi? Da, şi e minunat, pentru că aceşti oameni se duc din localitate în localitate şi vorbesc poporului de Mihai, de Ştefan cel Mare, de Avram Iancu, de faptul că nu suntem un popor de traistă. Şi mai spun ceva: în ortodoxie e periculos să vii numai din pricina suferinţelor. Ştiţi de ce? Pentru că o să rămâi mereu trist şi incapabil să te bucuri de bucuria celor fericiţi. Şi de aici începe toată nenorocirea noastră.

Iată de ce există Cenaclul Lumină Lină! Aprindeţi şi voi lumina!

Mister

Ostrovul- bucurie,

Şi barca ce pluteşte,

Îşi caută limanul, un fel de ceas de dor,

Pe lacrimi, bucuria cu toţi călătoreşte,

Lumină lină suflet, lumină lină zbor.

Şi insula ascunsă,

Nisipul care arde,

Pe el se-aşează urme din vechile tăceri,

Un pustnic îţi apare, în mână cu o carte,

Lumină lină scrie, lumină lină ceri.

Şi iată vine noapte,

Lumina stă miloasă,

Iar vântul o împinge spre alte zări cereşti,

Când faţa ta curată, plăpândă şi frumoasă,

E chiar lumina lină pe mări dumnezeieşti.

Trei ani de la venirea ICOANEI MAICii DOMNULUI ÎNDRUMĂTOAREA la Sibiu

Trei ani minunaţi? Fără doar şi poate!

Trei ani în care cerul ne-a luminat prin sufletul Maicii Domnului!

Suntem martorii unei mari minuni!

Şi un îndemn la prag aniversar:

- Să ţinem ochii pururea deschişi! La rugăciune, fraţilor! Biserica de pe Dealului vă aşteaptă! 

Am dormit destul.

DUMINICĂ, ORA 17, SĂRBĂTOAREA ICOANEI MAICII DOMNULUI LA BISERICA DE PE STRADA DEALULUI. 

PROGRAM:

VECERNIE

LITIE

ACATISTUL MAICII DOMNULUI

PARACLISUL ICOANEI

PRIVEGHERE PÂNĂ SPRE NOAPTE...

Ce aproape de noi e Măicuţa

Câte lacrimi au curs şi câţi ochi te-au privit,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă,

Sunt doar vise de om ce mai mult s-au iubit,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă.

Câte gânduri de rai, câte scumpe poveşti,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă,

Sunt doar veşti că trăieşti, sunt doar flori în fereşti,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă.

Cât de mulţi şi-au găsit drumul plin de lumini,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă,

Şi de atunci ei se simt, nu doar buni, ci divini,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă.

Câte nopţi de mister, câte gânduri de dor,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă,

Cât de mulţi au rămas fără răni care dor,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă.

Cât de multe-am găsit, ce puţin am pierdut,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă,

Şi de-atunci cei mai mulţi, pentru rai s-au născut,

Ce aproape de noi eşti, Măicuţă.

Ce frumos e la noi, cele vechi rămân noi,

Şi ce mult ne iubeşte  Măicuţa,

Nicio zi fără ea, fie viaţa şi grea,

Ne iubeşte de-a pururi Măicuţa!

SERATA DE LIMPEDE SUFLET

M-am gândit mult până să alcătuiesc această poezie. Poate că cele cinci fecioare blânde din evanghelie nu sunt decât cele cinci simţuri care slujesc aşezării omului.

Cinci miracole ale geniului dumnezeiesc, rânduit în zidirea de început a firii umane. 
Când cineva spune că iubeşte pe cineva din „tot sufletul”, o face şi după buna slujire a acestor cinci simţuri. De aceea, iubirea are şi o genă olfactivă sau auditivă. Este frumoasă la văz şi la auz etc. M-am gândit la acest lucru în timp ce sărutam cu buzele racla Sfântului Anton de Padova. Un gând năstruşnic s-a revoltat atunci în inima mea şi mi-a pus întrebarea crudă: - De ce faci asta?

Sfios, fără să regret nimic, i-am răspuns gândului: - Pentru că şi aceste daruri sunt lacrimi din lacrimile divine! Apoi, ca într-o poveste de iubire, am lăsat uşor capul de raclă şi am încremenit timp de câteva minute. Am simţit cum briza cerului mi s-a lăsat de pe frunte pe întregul trup, apoi în inimă mi s-a aprins focul recunoştinţei. Descopeream, încă o dată, pentru a câta oară, că nu eram decât un om, sau mai bine zis, un fir de simţire din marea trăire universală. Şi Dumnezeu mi-a deschis ochii…

Până mâine

 

Veghe în noapte, cinci gânduri blânde,

Stau lângă sobă şi-aşteaptă mila,

Două sunt triste, trei sunt flămânde,

Niciuna însă nu ştie sila.

Vine, nu vine, cel ce iubeşte,

Cine să ştie clipa frumoasă,

Mirul din candeli se înmulţeşte,

Flacăra plânge şi ea duioasă.

Gesturi sfioase, fetele cântă,

Pe glasuri line, în dor şi şoapte,

Două suspină, trei se frământă,

Ce dăruire, ce lungă noapte.

Spre dimineaţă, ochii se-mbină,

Pleoape curate, cad, obosite,

Fără de lacrimi, fără de vină,

Parcă stinghere şi răstignite.

Vuiet deodată, Mirele vine!

Deschideţi poarta, faceţi lumină!

Acum e ora plină de bine,

Ora iubirii, sfântă, senină.

Mirele tace, pare un nufăr,

Priveşte simplu spre dăruire,

Câteva lacrimi,cinci sunt la număr,

Îi dau bineţe, slavă, iubire.

Tu şi eu

Tu ierţi, eu cânt,

Sunt trâmbiţa ce cheamă la iubire,

Şi de o veşnicie mă descânţi,

Cu ochii Tăi aprinşi din dăruire.

Tu taci, eu cânt,

Sunt glasul care strigă către munte,

Şi Tu în mine  vii şi te frămânţi,

Să nu păşesc pe o semeaţă punte.

Tu plângi, eu cânt,

Sunt eu, sunt om, sunt suflet şi cunună,

Şi Tu îmi ceri ca să devin un sfânt,

O floare de credinţă şi de lună.

Tu cânţi, eu cânt,

Ce bine e în cer, frumoasă e această zi de pace,

Şi Tu un rai, şi eu un fost pământ,

Iubirea care cântă, vrea şi tace.

Iertaţi, dar mi-am regăsit dreptul la cuvânt...

  M-aş bucura dacă, până la urmă, aceste poezii nu ar rămâne doar pasiunea spirituală a unor frumoase seri de nu mă uita. Am nevoie de ajutor. Cuvintele dulci, şi aşa nu prea înghesuite, nu pot mulţumi un autor. Un poet vrea ca darul purtat să ajungă şi la alţii... Să se bucure şi alţii... Să se cuminece şi ei din frumos...

 Fanii poeziilor mele (şi nu numai) sunt la rândul lor foarte schimbători, în funcţie şi de sentimentele pe care le nutresc faţă de poet. Îmi aduc aminte, că la primele poezii unii mă zeificau şi eu le astâmpăram entuziasmele. Unde sunt acei unii? Au fost ei oare vreodată? Au vibrat ei frumos în suflet? Hm... Ce greu e astăzi ca să răspund... Ce greu e totul... Vă daţi seama, că majoritatea nici nu mai vor azi să citească ceea ce am mai adăugat pe acest blog.

Unii s-au otrăvit cu vorbe lumeşti . Mă şi mir cât de repede mi-am pierdut eu talentul sau şi-au pierdut alţii interesul faţă de adevărat poezie...

   Ori nu este aşa. Oamenii adevăraţi sunt cei ce au continuitate în preferinţe. Nu aceia care odată te divinizează şi odată te consideră fără calităţi. De fapt, aici se vede caracterul omului. Poţi să faci o mie de gesturi bune, să fii ctitor de catedrale, să hrăneşti toţi săracii lumii, dar eşti un suflet destul de pustiu atunci când te desparţi de valori, în funcţie de propriile tale sentimente nestăpânite. Şi, vă rog, nu mai căutaţi nume. Aceia suntem noi...

Problema e însă să corectăm ceea ce mai e de corectat. De aici se va vedea că s-a petrecut ceva bun cu viaţa noastră.

Aşadar, rugaţi-vă să-mi găsesc un editor.

Altfel, aceste poeme vor rămâne capriciul unei seri inspirate din viaţa unui poet sau doar complexul unor firave jocuri sentimentale a unor oameni care pot zice azi: Da, mi-a plăcut! E ceva de capul lui... iar mâine, desigur, vor uita totul...

Scuzaţi lipsa de modestie, dar e păcat de ceea ce mă inspiră cu atâta iubire Bunul Dumnezeu... De munca Lui şi a mea...
DE VIAŢA VOASTRĂ CARE SE SCURGE...