La apariţia unei noi cărţi

Carte de lumină lină

Ce este o carte? Un fel de poveste,

Un drum către moarte şi poate tumult,

O lacrimă sfântă, un suflet, o veste,

Sau felul meu propriu de-a spune mai mult.

Risipă de gânduri, comerţ cu iluzii,

În carte respiră doar cei ce iubesc,

Şi nu e nici urmă de vămi şi confuzii,

E felul meu propriu de-a fi pământesc.

Roşiţi la citire, oglindă e cartea,

Se vede întrânsa ce nu aveţi lin,

Şi totuşi din versuri vă mistuie partea,

Sau felul meu propriu de-a scrie senin.

Închei şi vă laud osânda de-a face,

Din gestul citirii un act de sublim,

Rămâneţi cu bine, de-acum versul tace,

Lumina e lină şi scopul divin.

Vis de îngeri

Povestesc clipele

pe o barcă de iluzii,

cum nuferii veneau în fiecare noapte

să cânte durerea, numai durerea,

şi atât...

Lăcrimează clipele

pe milenii de aşteptare,

încărunţite de tăcere

şi aducându-şi aminte naşterea,

şi atât...

Oftează îngerii,

la porţile cerului,

neînţelegând ce înseamnă moartea,

miraţi de prea plinul speranţei

şi atât...

Rugăciunea inimii

Nufăr fără gânduri, haos pus în ramă,

Două buze arse în aghiazmatar,

Pana de iubire cu surâs înseamnă,

Timpul slobozirii, vremea de hotar.

Un veşmânt de lână şi o stână blândă

Trei oieri fac focul ultimului vis,

Unul se coboară ca să ia osândă

Ceilalţi doi aşteaptă zborul interzis.

Nu se face ziuă, este noaptea milei,

Clopote bătrâne tac şi se smeresc

Liturghia cheamă arşiţele zilei,

Să se recompună ceasul omenesc.

Ce se-ntâmplă oare, e atâta viaţă

Turmele colindă, brazii pribegesc,

Din singurătate totul se învaţă

Şi pe cruce cerul este pământesc.

Rabdă bucuria, stă uimită clipa,

Se va face ziuă totuşi după dor

Dumnezeu devine pacea şi risipa

Peste împăcare, peste răni ce dor.

Hai strigaţi voi îngeri, faceţi rugăciune,

În monahi şi-n stele sloboziţi chemări,

Şi ca o minune gândul să se-adune

Legănat în inimi şi pe-ntinse mări.

Fii Tu însuţi Doamne, eul fără mine,

Varsă mir şi lacrimi, este nuntă, har,

Eu să-ţi fiu chemarea, Tu să-mi fii un Mire,

Cântă fericire, blând, sublim şi rar!

Şi cei fără de cuvânt au un obraz şi un "cuvânt"...

Cuvântul celor fără de cuvânt...

Cenaclul Lumină Lină a scris astăzi la Avrig o pagină frumoasă de mărturisire. Poetul însă se întreabă, oare nu am putea să facem mai mult, oare nu am putea să fim mai mulţi?

Tu nu te prinzi poete că nu vedem lumină,

Şi chiar de arzi în stele noi tot te ignorăm,

Cu vorba ta de jale, cu rana ta divină,

Adio, nu ne pasă, cuvinte să îţi dăm.

Abia acum poete, o să pricepi mai bine,

Ce avem noi în inimi, ce pietre, ce furtuni,

De-aceea la cenaclu doar lacrima îţi vine,

Când te gândeşti frenetic că ne iubim postum.

Noi chiar pe Păunescu l-am ignorat tenace,

Şi a murit săracul repudiat de mulţi,

Din cei care odată îl ascultau în pace,

Aşa suntem noi, lumea, aşa e de demult.

Ţi-am fost aproape zilnic în zile de simţire,

Dar poate că la urmă noi nu te-am înţeles,

Şi te-am rănit la normă în tot ce ai trăire,

Şi te-am lăsat departe în propriul tău demers.

De fapt e răzbunarea, lehamite în vicii,

Pe care licuricii o poartă sub lumini,

Când se ascund în iarbă şi caută indicii,

Că noaptea nu e noapte şi îngerii nu-s lini.

Să ştii că nu cenaclul pe noi ne înrăieşte

Ci setea de a-ţi face o lecţie de rău,

Să simţi despăgubirea, când sfânt, actoriceşte,

Noi ne prefacem zilnic că te dorim în hău.

Ne-ar fi destul de simplu să stăm mai mult cu tine

Proverbe, vorbe bune, cu toţi am învăţa

Dar nu dorim incendii şi nici absorţii line,

Ne vrem independenţa, vrem singuri a-ngheţa.

Ce te-ar lovi mai tare ca ignoranţa noastră,

A celor ce o viaţa ţi-am fost copii smeriţi,

Acum este deplină revanşa cea firească

Să ne simţim puternici, superbi, desăvârşiţi.

Parcă te văd poete, cum cauţi zilnic, seara,

Pe internet iubirea, printre mesaje seci

Şi lumea îţi răspunde că e prea veche ceara

Lumina lin se stinge, iar noi rămânem reci...

ROMÂNIA ÎN CĂTUŞE!

O ţară de D.N.A.

Aud că D.N.A.-ul propune ghilotina

Suprem deliciu harnic pentru acest popor,

Şi vor începe astăzi să tortureze vina,

În fiecare suflet, în cei mai dragi eroi.

Propus e Eminescu să fie pus la cazne,

Scriind mereu la "negru" despre ce e la noi,

Apoi Caragiale va fi adus în spasme,

Mascaţii arătându-i cum e să fi de soi.

Ce ţară de ruşine, ce portocală acră,

Se tot rostogoleşte, spectacol fără fond,

Când lumii îi e foame, îi punem carne macră,

Cancerizând poporul cu trandafiri de rond.

Şi ca un vector cinic, cu degetul spre stele,

Guvernul ameninţă anchete, arestări,

Denaturând iubirea, şi arătând spre rele,

De fapt pornind exodul spre surghiunite mări.

Propun însă o cale, tradiţia obligă, 

Să punem în cătuşe întregul neam flămând,

Ţăranii, cărturarii, minerii care strigă,

Iertând doar pe aceia ce pier pe sub pământ.

Te plâng umilă ţară, ce ţi-a rămas doar circul

Am şi uitat pe cruce să fiu un bun român,

Adio cetăţene! Trăiască individul!

Şi şarpele puterii ce te-a muşcat de sân!

POEM DE MILĂ

CERUL FĂRĂ NUME

Ce mică e strada, ce greu este pasul,

Nu am astă seară nici vreme de cer,

Dar timpul îmi ştie nădejdea, impasul,

Când vreau din ferestră un dor să ofer.

Mi-e inima floare ascunsă în frunze,

Ea bate ca plânsul sfios pe obraz,

În mine e iarnă, în mine pătrunde,

O floare de mâine, un ultim răgaz.

Ce vreţi să culegeţi din pajisti de suflet?

Întinse pe drumuri, pe străzi fără sens,

Uleiul de noapte, uleiul de cuget?

Posibilă viaţă de dor şi consens?

Mai bună-i tăcerea şi strada pustie,

Acolo sunt îngeri dosiţi prin ruini

Şi poate la noapte ceva o să fie

Când trâmbiţe albe vor râde fierbinţi.

Ceva de mai bine, ceva ce ne leagă,

Ceva fără lacrimi, ceva interzis,

Simţind împlinirea cum totuşi dezleagă,

Pe străzi şi în noapte chemarea la vis.

Poftiţi la ideee, poftiţi la iluzii,

Conflictul cu vorba ne arse destul,

Acum nu e timpul să tragem concluzii,

Iubiţi ca nebunii, iubiţi din tumult.

Şi faceţi din lume o stradă nocturnă,

Pe care pribegii să capete leac,

Apoi să alegeţi din propria urnă,

Surâsul, durerea sau  ultimul veac.

Nu faceţi vreun calcul de gânduri mărunte

Muriţi între cifre, şi-apoi regretaţi...

Mai bine să facem din cifre un munte

Iubiri infinite, de lacrimi şi fraţi.

Ce mică e strada, ce lin este pasul,

E noapte, sunt palid, mă simt un mister

Ce pace în lume, ce limpede ceasul,

Mi-e milă de lume, mi-e milă de cer!

Părintele Cătălin scrie din Sibiu, Dinu Criste pictează din Cluj-Napoca

ÎN FIECARE SÂMBĂTĂ SEARA EVENIMENT LA CENACLUL LUMINĂ LINĂ!

TOTUL SE PETRECE ÎN DIRECT...

DINU CRISTE PICTEAZĂ PE PÂNZĂ ÎN CASA SA DIN CLUJ-NAPOCA ŞI APOI POSTEAZĂ PE BLOG...

...IAR PĂRINTELE CĂTĂLIN SCRIE O POEZIE LEGATĂ DE SUBIECTUL TABLOULUI...

LA STINGEREA IERNII

Ce iarnă, ce noapte, ce milă de lume,

Îmi simt infinitul o pană de scris,

Pe albul zăpezii stau lacrimi comune,

Pictează destinul, decor interzis.

Ce case , ce ruguri, aprinse de suflet

Complex de speranţă, culori fără leac

Semnează poetul cu sânge pe cuget,

Tabloul narează tăcerea de veac.

Ce pace, ce vifor, ce note smerite

Se cântă concertul strămoşilor duşi,

Iar peste candoare iubiri despărţite,

Pastelul e proză şi dor în intruşi.

Ce înger, ce lună, ce clopote albe,

Din sunete curge sublimul spre cer,

Adio cu sânge şi florile dalbe,

Veniţi în răstimpuri, veniţi în mister!

Sacralitatea ca specatcol

Între cer şi sublim , stă un zâmbet solemn,

O căciulă de rai se aşează sfios,

Peste fruntea de dor, peste crucea de lemn,

Mă frământ şi întreb ce mai este frumos?

Oameni buni, nu vedeţi că murim fără rost

Veşnicia o pierdem prin pustiu dureros,

Totul pare un chin, totul pare anost,

Protestez şi întreb, ce mai este frumos?

Ne permitem prea mult să ne-ascundem de noi

Asistăm completenţi la un film prea haios,

Iar scenarul e mort, iar actorii sunt goi,

Ce jucăm noi de fapt, ce mai este frumos?

Voi chiar credeţi în munţi care stau lângă cer,

Nu vedeţi ce e bun, şi sublim şi duios,

Că sunt unii creştini ce nimic nu mai cer,

Dar în voi eu întreb, ce mai este frumos?

Vreţi şi voi ca să fiţi pe sub mantii de vis?

Spectatori inocenţi, în răstimpul spinos,

Din călugări de rai voi aprindeţi abis,

Nici nu ştiţi ce vă cer, ce mai este frumos?

Dar, mai bine să tac, e prea mult pentru voi,

Doar v-aţi plâns pe la toţi că mai sunteţi un os,

Creştinism inutil, pus în lacrime noi,

Între voi şi sublim nu mai este Hristos!  

DOUĂ POEME PLINE DE VOI

Nimeni...

Uneori este foarte greu să scrii ceva pentru semeni şi să simţi iluzia că foarte puţini te vor înţelege… 

Ce tristă eşti singurătate,

Îmi stai pe suflet şi spui multe

Ce noapte, Doamne, vai, ce noapte

Când nimeni nu stă să m-asculte.

Mi-ai tot promis îngeri şi lume,

De fapt am lacrimi şi insulte,

Şi port sfios pe răni cunune,

Când nimeni nu stă să m-asculte.

Mă arde rugul şi mi-e moarte,

Cărările îmi par înguste,

Iluziile ard deşarte

Când nimeni nu stă să m-asculte.

La revedere fraţi de cruce,

Creştini zidiţi pe doruri rupte,

Vă las cu biata voastră cruce

Când nimeni nu vrea să m-asculte.

Deşertăciune e iubirea,

Un moft pe lacrime căzute,

Mi s-a făcut mai grea rănirea,

Când visul stă să mă asculte.

Castel fără iluzii

Castelul meu stă zilnic în ruină,
Pe turnuri are vechile stindarde
Şi nici podeţul nu se mai îmbină
Cu poarta putrezită în canate.


Ieri mi-a plecat şi sfetnicul de luptă,
Nu avea rost să îl mai ţin în soldă,
Destul că mai nimic nu se întâmplă
Pe o singurătate ca de frondă.


Cât am plusat cu lancea în turniruri
Erau eşarfe multe, colorate,
Acum sunt acuzat că spun nimicuri.
Din amintiri de luptă, blestemate.


Cavalerismul a ajuns o boală
Iar a lupta înseamnă laşitate
Mai bine stai cu vistieria goală
Şi te retragi în gânduri resemnate.


Castelul mi-e destul să-mi fie vatră
În el nu am nici un tablou de vise
E construit din inimă şi piatră
Întemeiat pe lacrimi interzise.


Acum aduc tezaur de-mpăcare,
Un duh ceresc mi-e sceptru şi iubire
Mă-nchid în turn să fiu o remuşcare,
Cu Dumnezeu şi blânda mea simţire.

Poem pentru ţara durerii...

ILUZIA NEAMULUI MEU

poezie scrisă cu dorinţa ca prietenul meu Eugen Boţan,
chitarist, membru al cenaclului şi bun patriot, să o aşeze pe note muzicale,
 spre a fi cântată în concertele noastre

Ref: De la Nistru pân la cer,

 Plânge neamul meu mereu,

De la Tisa cu mister

Plânge însuşi Dumnezeu

S-a furat coloana infinită,

Acest loc de paradis divin,

Plânge amintirea nesfârşită

Hai popor, trezeşte-te puţin!

L-au rănit pe Eminescu-n doruri

Şi poemul nu mai este lin

Să strigăm din sute de decoruri

Hai popor, trezeşte-ţe puţin!

Basarabia e doar o masă,

De muscali ce toarnă mult venin

Suntem musafiri la noi acasă

Hai popor, trezeşte-te puţin!

Dragostea e peste tot minciună,

Orice vorbă are duh hain,

Moartea este roşie-n cunună,

Hai popor, trezeşte-te puţin!

Nu mai au copiii cer în ţară,

Ei pornesc pe mările de chin,

Rătăcesc prin lumea cea amară

Hai popor, trezeşte-te puţin!

Neamul românesc e la răscruce

Viaţa noastră este rug şi chin

Lângă Tine, Doamne, stăm pe cruce

Hai popor, trezeşte-te puţin!

Dumnezeire

Veghez, cu sufletul în palmă,
pe raniţa de drum cu lună,
ochii îmi par opriţi în vamă,
de întuneric şi cunună.

Abia de văd cum arde cerul,
sunt parcă rupt de amintire,
obositor îmi e misterul,
în întrebare şi iubire.

Hristos îmi fac semn cu gândul,
şi o lumină mă străbate,
printre dureri mă duce vântul,
şi sunt doar eu pe jumătate.

Nu este timp de împlinire,
fiorul este mut şi singur,
din întuneric dă de ştire
că mai nimic nu este sigur.

Şi de aceea ard în lacrimi,
pe rugăciuni îmi pun uitarea
să-mi fie crucea fără patimi,
acum când e în volburi marea.

Şi ultimul cuvânt de doruri,
îl las la îngeri ca un suflet,
să cânte ei în mii de coruri
că însuşi cerul îmi e cuget.

P.S. Poezia înseamnă mister şi vieţuire în dumnezeire
Părintele Cătălin

Aş vrea să vă bucuraţi de ceea ce scriu. Deşi, simt că abia peste două decenii această poezie va spune ceva... Până atunci poetul vorbeşte, iar lumea tace...

Domnul Noica

Domnul Noica

Şi iată domnul Noica ne vorbeşte,

Să fie două'ş'cinci  de ani de-atunci,

Din Păltinişul care-nzăpezeşte,

Drumarii care curăţă porunci.

Şi nu e decalog de mântuire,

Ci doar soluţii de a fi mai plini,

Atunci când vidul cultural e fire

Şi devenim la minte prea subţiri.

Şi Noica ne arată sărăcia,

Hambarul de idei golit subit,

Doar un complex frivol ce dă mânia

Frustrărilor de minus infinit.

Habar n-avem de Kant şi Eliade,

Pe Dostoievski nici nu l-am citit,

De Platon nici în cot nu ne mai doare,

Pe Augustin îl credem răzvrătit.

Talibanismul ne-a făcut ermetici,

Înfumuraţi şi cinici credincioşi,

De fapt suntem inculţi şi dietetici

La tot ce e cultură şi frumos.

E veacul când se picură otravă

Între calende de iubiri şi dor,

Iar Noica peste veacuri mai întreabă:

Ce vrei de fapt tu bietul meu popor?

La Păltiniş se stinse focul vorbei

Şi dialogul devenit-a scrum,

E iarnă şi pe lacrimile orei

Ne rătăcim cu spiritul pe drum.

Gara de adio

Gara de adio

Pe blogul Cenaclului Lumină Lină a fost postată melodia "Sala de aşteptare" scrisă pe versurile poetului Adrian Păunescu şi pusă minunat în melodie, în anul 1983, de regretatul folk-ist Gil Ioniţă. Am ascultat-o şi reascultat-o de mai mult ori. Apoi am scris, inspirat, versurile de mai jos...

Mi-ai dat întâlnire în gară,

Tu înger ce pari omenesc,

Ce linie dublă, amară?

ce drum infinit, pământesc?

Ştiam că e bine în gară,

Când văd doar batiste de dor

Iluzii ce ultima oară

Trăiesc în haotic decor.

Dar gara e tristă în iarnă,

foiesc impegaţi la semnal,

Săracii îşi caută hrană,

Iar eu par un simplu hamal.

De fapt, ce să fac lângă linii?

Mă simt ca un dor în prăpăd

Un of alungat de la inimi,

Căci rane pe suflete văd.

Aş vrea să preiau megafonul,

Să strig pentru cei din peron

Voi puneţi în raniţe omul,

Schimbând bucuria pe somn.

Nu ştiţi că e iarnă cumplită,

Că sunt accidente pe căi

Şi moartea grotesc vă invită

Să mergeţi pe dusele văi.

De ce să plecaţi din simţire,

De ce vă mutaţi în alt loc,

Crezând într-o altă iubire,

Crezând într-un veşnic soroc.

O lume, ce porţi doar minciuna,

O lume de tren şi de gări,

Primeşteţi cu lacrimi cununa

Şi spinii culeşi de pe mări.

Şi pleacă, şi du-te departe,

La clasa întâi lângă geam,

Cu milă, ce dor şi cu noapte

aşa cum frumos îţi cântam.

Mi-ai dat întâlnire în gară,

Tu îngerul meu minunat

Mai bine plecăm către casă

Căci lumea de mult s-a culcat...!

Planton pentru nefericire

Nu pot dormi e noaptea tutelară,

în care mă gândesc la cei mai trişti

şi aş pleca pe uliţă afară

să îi ajut pe cei ce sunt învinşi.

Doar lampagii m-ar privi aproape

şi poate o să creadă că sunt orb,

că nu socot cum pot să mă îngroape

nămeţii ce stau cinici ca un rob.

Dar eu sunt viu şi cred în dăruire!

Ce rost să am în pat fără de cer?

când sunt atâţia robi fără iubire,

când sunt atâţia plânşi fără mister.

Cum aş putea să dorm în vise blânde?

Cum aş putea pe pernă să fiu gând?

Când sunt atâtea lacrime flămânde

ce vor s-audă un duios cuvânt.

Mai bine să mă-ngheţe timpul jalnic,

mai bine să devin eu însumi ger,

sau un umil şi amăgit paharnic

ce bea otrava celor fără cer.

Şi chiar desculţ şi hăituit de moarte,

voi căuta pe cei ce plâng acum,

atâta cât e bine şi se poate,

am să petrec în noapte lângă drum.

Şi celor amăgiţi de pe planetă

am să le cânt cum pot eu mai divin

şi din răniri voi face o flaşnetă

ca un descânt de milă şi alin.

Nu pot dormi e noaptea de iubire!

Sunt suflet rătăcit între nămeţi.

Deschideţi poarta să vă las simţire!

Deschideţi cerul către dimineţi!

VINERI 4 FEBRUARIE ORA 10

Părintele Cătălin  vă oferă în această zi două răspunsuri la întrebările vieţii:

Unul cald, altul rece...

Corolă de suflet

Răbdare

timp prelung,

în tine e speranţa,

pe drumul tău puţini ajung,

să-şi ducă cântecul şi viaţa.

Iertare,

minunat cuvânt,

doar inima te poate spune,

în tine e atât descânt,

şi toate lacrimile bune.

Smerenie,

un rug aprins,

în care ard cei ce au milă,

tu eşti altarul neînvins

de nici o patimă şi silă.

Iubire,

cer deschis

tu nu eşti decât dor şi sânge,

mister, trăire, paradis

în care nici un vis nu plânge.

Buletin de ştiri

(poezie scrisă în urma evenimentelor din Egipt)

Pământul nu mai ştie în ce loc este pace,

Doar nervi şi întrebare, atom cu exploziv,

Nimica nu se leagă, mai totul se desface,

Iar gândul de rănire e tot mai permisiv.

Avem soluţii triste la fiece problemă,

Ne judecăm curajul şi-l facem glonţ de tun,

Şedinţe de războiaie, şedinţe fără temă,

Aduc soluţii strâmbe pe drumul cel nebun.

Poftiţi la luptă oameni, spun generali de vise,

Să devorăm iubirea, să facem totul prost,

De astăzi până mâine sunt zboruri interzise,

Căci nu ne mai permitem acest penibil cost.

Cultura e ruşine, iertarea nerozie,

De sfinţi nu este cazul să discutăm acum,

Financiar contează ce poate ca să fie,

Deci, să zidim cazarme şi lacrime pe drum.

Noi suntem umanismul, noi suntem tot ce este,

Oculta noastră tagmă e cruntă, vrea delir,

Deci, haide camarade, trimite lumii veste,

Să se-nroleze tineri în zvonul fără fir.

Şi iată că se-mpacă istoria cu noaptea,

Tranşeele de riduri spun unde am ajuns

Iar generali de suflet triumfă cinic moartea:

Te salutăm planetă! Te salutăm postum!

CLUJ-NAPOCA 2 FEBRUARIE 2011

CLUJ-NAPOCA 2 FEBRUARIE 2011

TABLOU DE DINU CRISTE-CLUJ NAPOCA

Pastel de liliac şi cer

Incandescenţa şi-a făcut cunună,

Şi dănţuire este gândul meu,

Din liliac cuvintele răsună

De parcă strigă însuşi Dumnezeu.

Această iarnă este primăvară,

Îngheţul face ramă peste dor,

Iubirea are patimă amară

Şi Dumnezeu aşteaptă în fior.

Fecioarele se leapădă se sine,

Ce pătimiri de cântece mereu,

În ele totuşi bucuria vine

Când se smereşte însuşi Dumnezeu.

Pastel rănit de milă şi adâncuri

Ostaşul te-a trimis pe front de cer,

Culorile îţi bântuie pământul

Şi Dumnezeu te cheamă în mister!

Rămâi cu mine aşteptare sfântă,

Bat clopote chemându-te stingher,

Te fericesc, nimic nu se întâmplă,

Atunci când se frământă Dumnezeu!

DOR DE PĂRINTELE NICODIM!

DOR DE PĂRINTELE NICODIM!

Astă seară plânge Dumnezeu

               Ref: Spune-ne părinte cum e bine?
  Ce va fi în lume fără tine?

Prima noapte de singurătate,

E război şi pace pe pământ,

Lângă lacrimi aşteptarea tace

Şi un sfânt se-aşează în mormânt.

Nu mai sunt criterii de iubire,

Un opaiţ  plânge că e rău

Pe acest tărâm fără simţire

Când un sfânt este lăsat în hău.

Ce să fac cu vorbele măreţe

Oamenii nu cred în trubaduri,

Mă desprind de vise îndrăzneţe

Când un sfânt se duce din furtuni.

Stă altarul înadins şi plânge,

Plâng cei buni şi florile de colţ,

Peste tot e numai fum şi sânge

Şi un sfânt se vinde la negoţ.

Nu mai sunt duhovnici de iubire,

Doar constructori purtători de har,

Lege peste tot şi grea spăşire

 Şi un sfânt este privat de dar.

Poftă mare, pentru cele multe,

Noapte bună lume fără dor,

Mii de îngeri, iată vin s-asculte

Cum un sfânt se duce din fior.

Te iubesc planetă fără datini

Şi te iert că nu mai ai destin,

Doar un cer de gânduri şi de lacrimi

Când Nicodim a murit divin.

Astă seară sunt mai mult ca singur,

Astă seară sunt doar eu şi eu,

Astă seară voi răbda desigur,

Astă seară plânge Dumnezeu!