Gara de adio

Gara de adio

Pe blogul Cenaclului Lumină Lină a fost postată melodia "Sala de aşteptare" scrisă pe versurile poetului Adrian Păunescu şi pusă minunat în melodie, în anul 1983, de regretatul folk-ist Gil Ioniţă. Am ascultat-o şi reascultat-o de mai mult ori. Apoi am scris, inspirat, versurile de mai jos...

Mi-ai dat întâlnire în gară,

Tu înger ce pari omenesc,

Ce linie dublă, amară?

ce drum infinit, pământesc?

Ştiam că e bine în gară,

Când văd doar batiste de dor

Iluzii ce ultima oară

Trăiesc în haotic decor.

Dar gara e tristă în iarnă,

foiesc impegaţi la semnal,

Săracii îşi caută hrană,

Iar eu par un simplu hamal.

De fapt, ce să fac lângă linii?

Mă simt ca un dor în prăpăd

Un of alungat de la inimi,

Căci rane pe suflete văd.

Aş vrea să preiau megafonul,

Să strig pentru cei din peron

Voi puneţi în raniţe omul,

Schimbând bucuria pe somn.

Nu ştiţi că e iarnă cumplită,

Că sunt accidente pe căi

Şi moartea grotesc vă invită

Să mergeţi pe dusele văi.

De ce să plecaţi din simţire,

De ce vă mutaţi în alt loc,

Crezând într-o altă iubire,

Crezând într-un veşnic soroc.

O lume, ce porţi doar minciuna,

O lume de tren şi de gări,

Primeşteţi cu lacrimi cununa

Şi spinii culeşi de pe mări.

Şi pleacă, şi du-te departe,

La clasa întâi lângă geam,

Cu milă, ce dor şi cu noapte

aşa cum frumos îţi cântam.

Mi-ai dat întâlnire în gară,

Tu îngerul meu minunat

Mai bine plecăm către casă

Căci lumea de mult s-a culcat...!

Planton pentru nefericire

Nu pot dormi e noaptea tutelară,

în care mă gândesc la cei mai trişti

şi aş pleca pe uliţă afară

să îi ajut pe cei ce sunt învinşi.

Doar lampagii m-ar privi aproape

şi poate o să creadă că sunt orb,

că nu socot cum pot să mă îngroape

nămeţii ce stau cinici ca un rob.

Dar eu sunt viu şi cred în dăruire!

Ce rost să am în pat fără de cer?

când sunt atâţia robi fără iubire,

când sunt atâţia plânşi fără mister.

Cum aş putea să dorm în vise blânde?

Cum aş putea pe pernă să fiu gând?

Când sunt atâtea lacrime flămânde

ce vor s-audă un duios cuvânt.

Mai bine să mă-ngheţe timpul jalnic,

mai bine să devin eu însumi ger,

sau un umil şi amăgit paharnic

ce bea otrava celor fără cer.

Şi chiar desculţ şi hăituit de moarte,

voi căuta pe cei ce plâng acum,

atâta cât e bine şi se poate,

am să petrec în noapte lângă drum.

Şi celor amăgiţi de pe planetă

am să le cânt cum pot eu mai divin

şi din răniri voi face o flaşnetă

ca un descânt de milă şi alin.

Nu pot dormi e noaptea de iubire!

Sunt suflet rătăcit între nămeţi.

Deschideţi poarta să vă las simţire!

Deschideţi cerul către dimineţi!

VINERI 4 FEBRUARIE ORA 10

Părintele Cătălin  vă oferă în această zi două răspunsuri la întrebările vieţii:

Unul cald, altul rece...

Corolă de suflet

Răbdare

timp prelung,

în tine e speranţa,

pe drumul tău puţini ajung,

să-şi ducă cântecul şi viaţa.

Iertare,

minunat cuvânt,

doar inima te poate spune,

în tine e atât descânt,

şi toate lacrimile bune.

Smerenie,

un rug aprins,

în care ard cei ce au milă,

tu eşti altarul neînvins

de nici o patimă şi silă.

Iubire,

cer deschis

tu nu eşti decât dor şi sânge,

mister, trăire, paradis

în care nici un vis nu plânge.

Buletin de ştiri

(poezie scrisă în urma evenimentelor din Egipt)

Pământul nu mai ştie în ce loc este pace,

Doar nervi şi întrebare, atom cu exploziv,

Nimica nu se leagă, mai totul se desface,

Iar gândul de rănire e tot mai permisiv.

Avem soluţii triste la fiece problemă,

Ne judecăm curajul şi-l facem glonţ de tun,

Şedinţe de războiaie, şedinţe fără temă,

Aduc soluţii strâmbe pe drumul cel nebun.

Poftiţi la luptă oameni, spun generali de vise,

Să devorăm iubirea, să facem totul prost,

De astăzi până mâine sunt zboruri interzise,

Căci nu ne mai permitem acest penibil cost.

Cultura e ruşine, iertarea nerozie,

De sfinţi nu este cazul să discutăm acum,

Financiar contează ce poate ca să fie,

Deci, să zidim cazarme şi lacrime pe drum.

Noi suntem umanismul, noi suntem tot ce este,

Oculta noastră tagmă e cruntă, vrea delir,

Deci, haide camarade, trimite lumii veste,

Să se-nroleze tineri în zvonul fără fir.

Şi iată că se-mpacă istoria cu noaptea,

Tranşeele de riduri spun unde am ajuns

Iar generali de suflet triumfă cinic moartea:

Te salutăm planetă! Te salutăm postum!

CLUJ-NAPOCA 2 FEBRUARIE 2011

CLUJ-NAPOCA 2 FEBRUARIE 2011

TABLOU DE DINU CRISTE-CLUJ NAPOCA

Pastel de liliac şi cer

Incandescenţa şi-a făcut cunună,

Şi dănţuire este gândul meu,

Din liliac cuvintele răsună

De parcă strigă însuşi Dumnezeu.

Această iarnă este primăvară,

Îngheţul face ramă peste dor,

Iubirea are patimă amară

Şi Dumnezeu aşteaptă în fior.

Fecioarele se leapădă se sine,

Ce pătimiri de cântece mereu,

În ele totuşi bucuria vine

Când se smereşte însuşi Dumnezeu.

Pastel rănit de milă şi adâncuri

Ostaşul te-a trimis pe front de cer,

Culorile îţi bântuie pământul

Şi Dumnezeu te cheamă în mister!

Rămâi cu mine aşteptare sfântă,

Bat clopote chemându-te stingher,

Te fericesc, nimic nu se întâmplă,

Atunci când se frământă Dumnezeu!

DOR DE PĂRINTELE NICODIM!

DOR DE PĂRINTELE NICODIM!

Astă seară plânge Dumnezeu

               Ref: Spune-ne părinte cum e bine?
  Ce va fi în lume fără tine?

Prima noapte de singurătate,

E război şi pace pe pământ,

Lângă lacrimi aşteptarea tace

Şi un sfânt se-aşează în mormânt.

Nu mai sunt criterii de iubire,

Un opaiţ  plânge că e rău

Pe acest tărâm fără simţire

Când un sfânt este lăsat în hău.

Ce să fac cu vorbele măreţe

Oamenii nu cred în trubaduri,

Mă desprind de vise îndrăzneţe

Când un sfânt se duce din furtuni.

Stă altarul înadins şi plânge,

Plâng cei buni şi florile de colţ,

Peste tot e numai fum şi sânge

Şi un sfânt se vinde la negoţ.

Nu mai sunt duhovnici de iubire,

Doar constructori purtători de har,

Lege peste tot şi grea spăşire

 Şi un sfânt este privat de dar.

Poftă mare, pentru cele multe,

Noapte bună lume fără dor,

Mii de îngeri, iată vin s-asculte

Cum un sfânt se duce din fior.

Te iubesc planetă fără datini

Şi te iert că nu mai ai destin,

Doar un cer de gânduri şi de lacrimi

Când Nicodim a murit divin.

Astă seară sunt mai mult ca singur,

Astă seară sunt doar eu şi eu,

Astă seară voi răbda desigur,

Astă seară plânge Dumnezeu!

PĂRINTELE NICODIM BUJOR A PLECAT ÎN CER!

PĂRINTELE NICODIM BUJOR A PLECAT ÎN CER!

Părintele Ieromonah NICODIM BUJOR, cel care a scris Acatistul Sf. Ierarh Calinic de la Cernica.

ORA 21 CERNICA

LA ADORMIREA PĂRINTELUI NICODIM

Şi moartea a ajuns ca o poveste,

Pe nici un dor nu poţi să o mai schimbi

Un telefon, o voce şi o veste,

 Că Nicodim s-a dus între cei sfinţi.

Rămân cutremurat oprind apelul,

Nu mai găsesc nici loc de stăruinţi,

De parcă mi-am pierdut în noapte zelul

Când Nicodim s-a dus între cei sfinţi.

Aş vrea să plâng, dar nu pot nici a geme,

Din nou e moarte pentru cei cuminţi

Şi dăruirea pare a se teme,

Căci Nicodim s-a dus între cei sfinţi.

Cât a trăit noi n-am stiu ce-i viaţa,

Şi unii au fost cinici şi smintiţi,

Când le spuneam că-i bună dimineaţa,

Iar Nicodim vorbea cu cei mai sfinţi.

Şi vorba lui era blândeţe caldă,

Povaţa sa o floare de credinţi,

Iar ascultarea multă şi reală,

Prin care Nicodim vorbea de sfinţi.

Măicuţa îl iubea cu bucurie,

Căci se trudea cu post şi stăruinţi,

Ca rugăciunea lacrimă să-i fie,
Iar Nicodim credea mai mult în sfinţi.

Chiar Sfântul Calinic îi da de ştire,

Cum dăruirea cheamă umilinţi

Şi ea rămâne pace şi iubire

Să simtă Nicodim pe cei mai sfinţi.

Acum e prea târziu să scriem versuri,

Mai bine, mai firesc să-mbătrânim,

 Să estompăm a lumii vii eresuri,

Când Nicodim e sânge pentru sfinţi.

Te las părinte să ne cânţi durerea,

Acum tu pleci rănit din cei răniţi,

Dar ai găsit în ceruri învierea

Tu, Nicodim întâiul între sfinţi!

Hoinarul din inimi

Vă mulţumesc celor care aţi fost cu mine la Cenaclul Lumină Lină în această seară frumoasă. Omagiu celor ce m-au uitat cu drag. Bucurie celor care le-am fost, le sunt şi le voi fi mereu hoinar în inimi. Şi o singură dorinţă: Să nu confundaţi circumstanţele mele de dor, cu declaraţii de omenească iubire. Eu iubesc divin şi vă aştept în cer!

Vedeţi ce hoinar pe pământ,

mai cântă să fie de bine,

îl vezi, îl auzi, în frământ

prin graţii şi zile senine.

Hoinarul acesta sunt eu

şi strada îmi este căminul,

poporul mă cheamă mereu

să las întru inimi seninul.

Nu am nici un loc pe pământ,

prin munţi o să-mi vărs oseminte,

dar eu sunt al vostru cuvânt

ce cântă în inimi fierbinte.

Vedeţi că sunt om de cuvânt,

nu am circumstanţe hidoase,

propun însă alt legământ

să facem din inimă case.

Şi-n ele s-aducem mereu

pribegii ce cântă în târguri,

să pot să-mi găsesc chiar şi eu

în sute de inimi descântul.

Şi nu vreau descânt emotiv,

nu faceţi din mine o roză,

destul că sunt greier naiv

şi-n inimi m-aşez ca o poză.

De vreţi să mă puneţi la dor

lăsaţi-mi măcar o trăire,

să simt că am dreptul să mor

şi-n inimă sfântă iubire.

Că mulţi m-au uitat înadins,

a lor le va fi amintirea

şi astfel eu cânt şi învins

pe inimi să plângă simţirea.

Simplitate în beznă

E sâmbătă seara şi preţ de câteva minute a fost luat curentul în întregul cartie. Noapte sublimă. M-am reîntors în copilărie, în serile de naive de pace şi prea plin de lumină...

Haideţi să trăim naiv,

fără de curent electric

şi în noapte tranzitiv

să simţim ceva eteric.



Puneţi lacăt pe reşeu,

pe televitor sechestru

şi doar noi şi Dumnezeu

să fim peste ce-i terestru.

Să avem doar sobe dulci,

lemnele să dea căldura,

ca nişte smerite rugi

care mângâie uzura.

Lampagiilor din loc,

să le dăm o vişinată,

ca să nu mai pună foc

peste lacrima curată.

Ca Adam prin nopţi ce dor

fără gânduri şi lanternă

pe la lumânări de dor

să simţim pacea eternă.

Pe la 22 şi-un sfert,

să dormim şi noi ca lumea

 pustniciţi într-un deşert,

care a simţit minunea.

Şi pe pernă înadins,

să stropim o lăcrimare

noi cei care am învins

modernismul din dotare.

Bezna să ne fie leac

şi doar stelele să ardă,

haide lume, haide veac,

simplitatea să se vadă.

Gând de iarnă

Să mă întorc din când în când în munte,
Să redevin sihastrul plin de dor
Şi de la ceruri să cobor o punte
Divinul să irumpe în decor.

Pe circumstanţe de tăcere blândă
Un miel să ţin în braţe ca descânt,
Lumina să se facă mai profundă
Şi să coboare lin către pământ.

O cruce să dezgheţ din mărturie
Pe ea să scriu cuvinte fără preţ,
Iubire, împăcare, bucurie,
Şi mulţumire fără de dispreţ.

În peşteră să stau cu amintirea,
Acest tovarăş plâns de amăgiri,
Şi să-i arăt că i s-a dus menirea
Din vremea când pofteam către pliniri.

Din ochii să mi se scurgă nemurirea,
Cu mâna dreaptă să presar un crin,
Iertarea să îmi fie dăruirea
Şi s-o trimit în lume fără chin.

Şi peste toate, firea să iubească
Cu lacrimă şi milă omenească.

Copilul şi Cerul

Pe la stinsul nopţii, când revine darul,

un copil se-aşează vesel în fereşti

şi priveşte cerul, copleşind hotarul,

întrebându-şi mintea: Ce e după cer?

Vede stele, lacrimi, întuneric, suflet,

poţi s-atingi sublimul dacă îţi doreşti,

dar, rămâne totuşi o dilemă-n cuget

Ce se-ascunde oare, după slăvi cereşti?

Nu are probleme, cum mai au adulţii,

Dumnezeu există, şi e bun şi lin,

treaba lor de spinoasă, ce discut oculţii

Dar copilul cere un răspuns senin.

Trebuie să vadă, trebuie să ştie, 

ce se-ntâmplă seară când din pat frumos

sau de la fereastră o lumină vine

să-i absoarbă ochii ca-ntr-un vis duios.

E sublim sau soartă, e o taină vie, 

ce o fi prin ceruri, după cer şi cer?

Îngerii minunii ce fac din vecie,

sunt ei înşişi cerul, sau un blând mister?

Obosit de gânduri, ca o stea perenă, 

iată îl ajunge somnul cel mai scump,

iar copilul simplu se retrage-n pernă

fără întrebare, fără de răspuns.

Face cruce dreaptă şi o rugăciune,

spune ce e bine: Noapte bună cer,

nu cunosc sublimul ce ţi se cuvine

dar mă simt eu însumi un puţin de cer!  

Repetabilă iubire

Dragii mei scumpi părinţi, am o seară de pace,

cum de mult n-am avut, de când timpul îmi zace.

Şi mi-am zis cu frământ, plin de dor şi simţire,

să vă scriu un cuvânt, să vă fie de bine.

Poate nu e un leac, şi e doar cutezanţă,

dar primiţi-mi vă rog, acest cânt de speranţă.

Pentru voi nu am timp şi nici vorbe de suflet,

le-am dat lumii plângând cu surplus de răsunet.

Pentru voi nu am leac şi nici ode mărite,

prin pustii le-am vărsat fără gânduri smerite.

Am crezut că e mult să adăpi omenirea

cu poeme de cer care cântă simţirea.

Şi am scris cu nesaţ, ca o cruntă furtună,

să se bucure mulţi de a vieţii cunună.

Lumii însă nu-i poţi descreţii resemnarea,

ea priveşte în gol şi îşi stinge mirarea.

Iar atunci, când am fost ca un soare pe ape,

am simţit ce străini îmi sunt cei de aproape.

V-am uitat sfinţi părinţi, v-am uitat cu durere,

nu am fost decât om care uită şi cere.

V-am uitat dragi părinţi, socotind că iubirea

e mereu un aprins care iartă rănirea.

Nu v-am dat nici un dor, nici poem de virtute,

doar tăcere şi vânt peste lacrimi căzute.

Undeva într-un colţ, de durere spinoasă,

voi cereaţi să fiu viu lângă crucea duioasă.

Şi în nopţi de tumult, când stau îngeri în milă

vă rugaţi să v-ascult, şi să nu mai am silă.

Ca o zestre mi-aţi pus conştiinţă de sânge

să fiu om pentru om, unde dragostea plânge.

Sfaturi blânde mi-aţi dat, să nu cred în cei darnici,

căci devin prea uşor, resemnaţi şi tiranici.

De la lume nu poţi să culegi infinitul,

limitaţi sunt cei buni şi cei răi pierd zenitul.

Mă vedeaţi cum exult în prea plinul luminii,

cum doream să mut munţi pe altarul  jertfirii.

Şi cu vorbe de duh, implorându-mi firescul,

voi mai mult m-aţi oprit să ating Everestul.

Căci de fapt, din vecii nu există splendoare,

iar cei sfinţi sunt un gol şi un fluviu ce moare.

Cât trăiesc, prigoniţi îşi primesc hăituirea

şi doar cei mai haini întîlnesc împlinirea.

Astăzi, iată vă cred căci îmi văd neputinţa,

sunt un cer fără cer, care plânge credinţa.

Dragii mei, vă iubesc, în cuvinte de suflet

şi vă cer să-mi iertaţi ce-am avut întru cuget.

Pe pământul de chin vă doresc bucurie,

să simţiţi mai divin ce e vis şi trăire.

Cât trăim, cât plătim, cât mai suntem aproape,

nu putem să lăsăm un oftat să se-ngroape.

Şi chiar dacă avem şi rănire şi sânge,

acest dor de părinţi nu se poate constrânge.

El e plus infinit, contemplaţie sfântă,

biruinţă de rai peste tot ce se-ntâmplă.

Fie multe furtuni, fie nopţi fără stele,
bunii mei, dragi părinţi vă dau visele mele.

Şi atâta cât pot prin condei şi smerire,

iscălesc pentru veci, sunt un fiu de iubire.

De veghe în noaptea infinită...

 Uneori ne dorim mai mult nesfârşitul nopţii decât crudul dimineţii. Poate şi pentru faptul că lumea e o iluzie, cu răutăţi şi pipernicite iubiri. Iar noaptea, divinul, pe cărările rugăciunii, la veghea unei lumânări, pare o cale infinită spre desăvârşire şi sfinţenie.

Dacă somnul ar fi o fântână,

iar visul ar cerne uşor,

aş simţi că e rost să rămână

cântul meu în tăcere de dor.

Dar în noapte iluzia creşte

flămânzită de cer şi mister

şi în mine lumina soseşte

ca un flutur divin de eter.

Poftă mare şi grea cutezanţă,

să te-ncrezi în uitate trăiri,

Dumnezeu să îţi fie speranţă

şi tovarăş de albe simţiri.

În psaltiri să îţi legi infinitul,

să alegi acatiste cu mir,

ca să pierzi înadins răsăritul

şi s-atârni de sublim cu un fir.

Vin din boli conştiinţe sumare,

să-mi citească poeme de duh,

of, ce plagă, divină, amară

să trimit necuvinte-n văzduh.

Să se râdă de mine toţi şerpii

care muşcă cu rod, veninoşi

şi să dau conţinut în imberbii,

ce transpiră din dinţi fioroşi.

Iată picur de sânge cum curge,

ochii mei văd un verde aprins,

deşi iarna e crudă şi plânge,

sunt ostatic şi poate învins.

Dar îi iert din prea plinul iubirii,

pe acei ce beau fiere şi vin,

căci, de fapt din mirarea rănirii,

eu cuminec şi îngerii lini.

Mă gândesc că e lumea târzie

şi-n fântâni nu mai este prea mult,

lacrimi blânde vorbesc de vecie,

cum a fost la-nceput, de demult.

Şi aşa în imensul de noapte,

în genunchi la icoane adorm,

să devin un firesc, cât se poate,

o fântână de pace şi somn.

Încă ninge din iubire

Încă ninge din iubire

Încă ninge şi e milă, încă ninge şi e bine

încă ninge amintirea iernilor ce nu mai sunt,

orologiul bate mistic şi anunţă tot ce vine,

faceţi oameni de zăpadă cât mai sunteţi pe pământ.

Fiţi copiii, uitaţi prezentul, păsuiţi acestă lume

care pune doar condiţii indecente de destin,

joaca să vă dea iertarea, prin nămeţi să vă îndrume

şi prin pârtii de iubire, să simţiţi ceva divin.

Iată, am eu însumi pace, de când ninge cu putere

nu mai văd ameninţarea celor ce m-au hăituit

mi-am făcut din vis cabană de speranţe şi de miere

iar la soba dăruirii beau un lapte infinit.

Ninge şi tăceri mă-ngroapă, ninge delirant prin gânduri

fac metanie la doruri, fac metenie la cer,

văd doar îngeri întru lacrimi şi luceferi în suspinuri,

totul este împăcare,bunătate şi mister.

Ninge pentru voi prieteni, ninge ca să nu ne ardă

tot ce dă maturitatea în poveri fără simţiri,

ninge că e loc de iarnă, ninge ca să nu se vadă

cum trăieşte continentul plin de ură şi răniri.

Ninge pentru veşnicie, ninge pentru sfinţi şi lacrimi

ninge pentru puritate, ninge ca să fiţi mai buni,

ninge să iertaţi din suflet, pe acei care din patimi

nu au loc nici de ninsoare, nu au loc nici în cununi.

Rugăciune pentru dorul umil

Aş vrea să fiu Iisuse, un firicel de iarbă,

să mă sărute iarna cu lacrime de cer

şi fără de iluzii, şi fără nici o zarvă,

să simt smerit lumina din tot ce e mister.

Aş vrea să fiu Iisuse un flutur care cântă,

cu dor şi resemnare în iernile de ger

să uit ce e durerea, să uit ce se frământă,

în sufletul de patimi, când nu mai am puteri.

Aş vrea să fiu Iisus, o floare ce suspină

şi îmi doresc să vină acele primăveri

când soarele e rege şi lacrima divină,

un zâmbet ce alungă prea multele poveri.

Aş vrea să fiu Iisuse, chiar îngerul iubirii,

să duc în case triste un semn de însoţiri

altarul să îmi fie, chiar plinul dăruirii,

să las secunde albe de pace în trăiri.

Aş vrea să fiu Iisuse, o lacrimă cuminte

acolo unde plânsul este un râu duios

să nu mai am dorinţe, să nu mai am cuvinte

Decât jertifrea blândă în tot ce e frumos.

De câte ori iarnă

Nu am fost bun la matematici

Şi nici sublim la geometrie

Dar iarna aceasta fac gramatici

Cu visele ce or să fie

Poftesc să număr omenirea

În litere şi nu în sume

Să îmi cunosc nemărginirea

În nume proprii şi comune

Pe portative şi caiete

Între dileme de simţire

Să pun un plus între cuplete

Şi minusuri la geografie

Să-şi lase lumea pe pătrate

Măcar o lacrimă şi-o milă

Platonice de rod păcate

Să le dezleg pe stricta filă.

Apoi ca dascălul temeinic

Să trec cu roşu resemnarea

În note, simplu, autentic,

Care aduc spre rai cărarea.

Şi să încep abia la urmă

O socoteală cât o viaţă

Pe fosta mea ajunsă urmă

Să vă găsiţi din nou speranţă

Când unul pune plus la altul

Cei doi să fie liturghie

Al treilea să dea înaltul

Treimii care o să fie.

Şi niciodat să punem cruce,

Parazăpezi la bucurie

Să nu ne-ngheţe la răscruce

Iubirea plină de iubire.

Căci la creştini e ca în viaţă

Din matematici pleacă totul

Şi doar acel ce nu învaţă

Îşi pierde sufletul şi rostul.

Iar lecţia e o ninsoare

De fulgi nenumăraţi în fire

O jertfă care altfel doare

Dar e o sumă de iubire.

Cină de dor

Să scriu pentru zâmbet? Poate vă doriţi să fac acest lucru mult mai des. Dar inima mea este ea însăşi o lacrimă, care şi în rai va fi tot o curgere de iubire. Când mă gândesc că Maica Domnului, plânge în rai pentru liniştea noastră, nu mă întrebaţi de unde am atâtea lacrimi sau atâta zâmbet...

Cu ochii în rai

Curge râul, arde cerul,

milă verde, loc frumos,

ochii mei aduc misterul

Iată ce destin duios!

Cântă pacea, vine luna

iarăşi ninge, ce mister,

ochii mei primesc cununa

Iată, tot ce pot să cer!

Ziuă lungă, noapte caldă,

îngeri pleacă, îngeri vin,

ochii mei în dor se scaldă

Iată, ce sublim divin!

Taină plină, leac pe suflet

am ajuns în rai şi tac

ochii mei devin un cuget

şi în lacrimi se desfac!

Din sine spre cer

Ce suflet cald, ce înger care iartă,

mărturisesc că nu mai am nimic,

şi am ajuns fiorul de la poartă,

un gând ce peste ceruri îl trimit.

Splendorile îmi fac acum cunună

un stol de lacrimi se foiesc prin dor,

trei sfinţi într-o speranţă ce-mi adună

aceste nopţi de gânduri care dor.

Minuni pornesc pe văi de remuşcare

unde îmi eşti simţire din adânc?

Pofteşti de mult să nu mai ai cărare

şi să devii un nimb peste pământ.

Dar tu eşti vânt de milă şi de fluturi

te risipeşti ca pacostea pe ceas,

şi din nimic te resemnezi pe scuturi

în oastea insuregenţe ce-a rămas.

Pe valea crizei tale stă iubirea

acest copil ce l-am născut din flori

iluzia ce mi-a lăsat privirea

într-un surplus de versuri şi erori.

Tu chiar nu vezi că morţii îmi fac semne

şi că cei vii prin tumbe mă ucid

că au adus şi funie şi lemne

pentru onorul crud de genocid.

Căci moartea mea înseamnă holocaustul

nu unui duh ce scrie fără preţ

ci un aprins ce va crea dezastrul

atâtor înţelesuri de dispreţ.

Deci, nu te ard cu fierul împăcării

mă simt mai bun în răni decât în stea

La noapte curge sângele mirării

şi te ador, căci eşti speranţa mea.

Of, dor de cer, ce ai de fapt iertare

cum plângi zâmbeşti pe visul cel naiv,

tu nu-nţelegi că este apă mare

într-un firesc prea lesne permisiv.

Tu nu gândeşti că muntele nu cântă

iar Dumnezeu nu are scări spre mit,

doar un colind ce altfel se frământă

în somul său de os desăvârşit.

Şi ca să vezi că totul e iubire

te las acum să-mi fi şi rug şi cer

smerenie şi patimă de fire

lumină ce se-ascunde în mister.

Lângă cerul meu

Mai poţi ierta Hristoase, atâta nebunie,

o lume fără Tine, o lume fără sens

Ce s-a întâmplat cu viaţa, ce ar putea să fie?

că astăzi doar uitarea se strânge în consens.

Făţărnicie nudă şi ploi de neputinţă

ne înconjoară soarta din orice loc simţim

Ticăloşia morţii îşi ia din toţi fiinţă

Ce ne aşteaptă mâine şi oare ce vom fi?

Cum a uitat de Tine, de rănile iubirii,

de plânsul de pe cruce, de chin şi de calvar?

Această omenire cu viforul trăirii,

mereu dispus la rele şi la destin amar.

Presimt fatalitate, că nu e loc de bine

Presimt singurătate în dorul tău sublim

şi vei trăi durerea în lacrimi şi în sine

şi vei simţi cuvântul întors într-un suspin.

Aş vrea să stau cu Tine, să nu mai plec prin jale,

cărările planetei să-mi fie doar un vis,

Căci nu există viaţă, căci nu există cale,

şi ce e fără Tine e noapte şi abis.

Doar Tu eşti drumul singur şi plin de împăcare

tovarăş de cunună, prieten, frate, tot,

şi lângă Tine Doamne e bucurie mare

Lumină, dăruire, speranţă, suflet, rost.

Şi ca un gând de cremen, îţi dau o mărturie,

Promisiune sfântă că voi uita senin,

Tot ce a vânt în lume şi patimă târzie,

Deci lasă-mă Hristoase să te sărut divin.

Ultimul izvor de dor

Între poveştile de munte,

acolo unde vise plâng,

un mic izvor cu dor pe frunte

îşi face loc peste pământ.

El curge lin ca o iubire

şi timpul îl frământă mut,

iar Dumnezeu într-o şoptire

îi aminteşte de trecut.

Cum a ieşit din piatră seacă

în ziua naşterii de foc,

iar ursitoarele din treacăt

iau prevestit un blând soroc.

Să fie plin de lacrimi sfinte,

la el să plângă îngeri buni,

când vor cerca în necuvinte

un dor de cer şi de minuni.

Şi de atunci izvorul este

el însuşi, veghe şi destin,

iar îngerii îl cred o veste,

sau o mireasmă de divin.

Povestea lui nu este nouă,

se tot întâmplă prin păduri,

când viaţa trece ca o rouă,

fără speranţe şi măsuri.

La apa sa mi-a dat simţirea

cuvânt frumos ca să vă scriu,

să vă răsfăţ cu drag trăirea

deşi mă simt şi eu târziu.

Căci timpul lui şi-al meu e pace

şi pare dus prin văi de rai,

acolo unde chinul tace

în flori de mir, în flori de mai.

Trăim divin, ca o lumină

ce-şi frânge raza în adânc,

iar apa lui este divină

iar plânsul meu este plăpând.

Îngenunchiaţi pe amintire

mai facem zboruri tinereşti,

să ne-amăgim a noastră fire

că suntem vise îngereşti.

Şi îngeri ne fac metanii,

iar oamenii ne uită lin,

aceasta-i lumea fără danii,

acesta-i preţul cel hain.

Dar noi pornim, tot mai departe,

stingheri în tot ce e firesc,

ceva de lume ne desparte,

poate tumultul omenesc.

Găsim frumos desăvârşirea

pe maluri veşnice de gând,

izvor sunt eu, iar el iubirea

ce se smereşte pe pământ.