Când lacrima doare

Sihastrul întâlnit în miez de munte,

Cu suflet m-a privit şi cu iubire

Şi palma sa m-a mângâiat pe frunte:

Părinte, ai un plin de amintire!

Nu te-am văzut, nu îţi cunosc ursita,

Ştiu doar atât că eşti poveste tristă,

Că alţii ţi-au dorit mereu ispita,

Lumeştii tăi creştini care există.

Tu eşti un of poftind o gloată caldă,

Cu fii de suflet fără de viscere,

Dar viaţa lor e crivăţ ce se scaldă

Între plăceri, tumult şi alte rele.

Ce vrei cu ei, e prea mult pentru astăzi,

Nu-i vezi ce cruzi şi venetici fac plângeri,

Iar între dânşii sunt poftiri, emfază,

Ca un comerţ de rane şi de sângeri.

Crezi încă mult că lumea e o roză,

Cu ei să faci cunună de iubire,

Comunitate blândă ce adoră

Sfinţirea păcii, leac de bucurie.

Te-au judecat, cum au putut mai bine,

Au fost cu tine cât le-ai dat bineţe,

Dar ca un sânge tulburat în vine

Ţi-au ignorat cuvântul tău de lege.

Ce caractere pot de fapt să fie,

Ce rugăciuni îşi fac în miez de noapte?

Nu-i vezi cum se frământă în neştire,

Să-ţi dea ei lecţii de iubiri şi şoapte?

Nu mai cerca să ceri la ei iertare,

Căci cei mai mulţi o să-ţi aducă jalea,

Contrariaţi de dorurile tale,

Ortododocsindu-şi cu mândrie calea.

Şi cine sunt la urma urmei dânşii?

 De ar trăi credinţa ar fi lacrimi.

Tu nu-ţi dai seama ce se află-ntrânşii?

Un schimb frivol de zile şi de patimi.

Acum că te-am găsit în dor de munte,

Eu ştiu că Dumnezeu ţi-a dat o rază,

Şi ai să treci de faptele mărunte,

Să-i uiţi pe cei ce totuşi or să cadă.

Curând vor plânge mulţi din amintire,

Se vor căi de gândul lor bicisnic,

Dar, vai, va fi târziu pentru simţire,

Şi pentru ce e bine şi idilic.

Te-ntoarce acum şi spune-le într-una,

Că au pierdut examenul simţirii,

Că niciodată turma nu e una

Când cei mai mulţi pierd roadele iubirii.

Sihastrul întâlnit în miez de munte,

Cu-mbrăţişare mi-a lăsat seninul

Şi mâna lui îmi pare tot pe frunte,

Întemeindu-mi pacea şi divinul.

Suflet şi lumină

În noapte o lacrimă veghează lângă candela aşteptării. E ora la care îngerii ce vestesc dăruire, coboară pe la casele cuprinse de întrebare ca să le liniştească răspunsurile. Înmiresmat de seninul unei flăcări de lumânare, îmi răscolesc cuvintele, le aşez într-o ghirlandă de pace şi vi le dăruiesc ca pe o ultimă soluţie, pentru a înţelege cine sunteţi de fapt şi cine sunt...

Lumină ce aprinzi candoarea,

în casa mea înfrigurată,

primeşte-mi mila şi mirarea,
şi fii mereu înduioşată.

Pe trunchiul tău de ceară sfântă,

ce se topeşte în jertfire,

eu văd ceva ce se întâmplă

un tremur galben de iubire.

Şi noapţile nu mai pare noapte,

doar clipe blânde şi trecute,

icoanele îmi par doar şoapte,

când tu le luminezi tăcute.

Iar legănarea veghei tale,

aşa cum face unduire,

când eu respir cu dor şi jale,

îmi pare vis de nemurire.

Credinţa te-a aprins sfioasă

pe crucea mea fără-nsoţire, 

lumină caldă şi frumoasă

singurătate şi dorire.

Şi îngeri de-aş avea la masă,

copii de cer şi soli de pace,

nu mi-ar lăsa nimic în casă,

decât o lacrimă ce zace.

Căci nimeni nu-mi cunoaşte leacul

atunci când plâng şi vreau rostire

şi nu pot înţelege veacul,

tu eşti lumina mea de de fire.

Îţi spun mereu că eşti o floare,

prea te doresc în colţ de milă,

să-mi fii tu însăţi întrebare

şi un răspuns fără de silă.

De-aceea arzi şi arzi sublimă,

lumină lină pentru mine

şi-mi faci cântarea mai senină,

 iar versul plânge lângă tine!

Joc de litere şi pace

Poemul meu de plină mărturie,

o mică vrabie ce tremură în palme

poate de mâine va putea să fie

un zbor, un zâmbet, peste munţi de drame.

Folosul vorbelor ce au şi milă

atunci când ele murmură prin gânduri

Nu vreau să le simţiţi ca o idilă

ci ca un braţ de flori uitat pe rânduri

Nu e normal că şoimii voştrii tandrii

aceste vietăţi ce au cultură

doar când e interes de plin şi patimi

să mi-i trimiteţi plini de răni şi ură.

Ceva blestem tot vă-nsoţeşte plânsul

căci un poem atunci când vă iubeşte

el este cer ce şi-a poftit pământul

să se prefacă în uimiri terestre.

Aşa că vă răsfăţ nedumerirea

incertitudinea îmi este jocul

şi eu scriu versuri lăudând trăirea

şi voi vă căutaţi mai mult sorocul. 

Odată, acum, mereu

Nu sunt nostalgic de dragul nostalgiei... Dar, am îngerul meu, pe care îl preţuiesc, mai ales pentru propria sa insistenţă, aceea de a vrea să mă facă mai fericit decât sunt...

   Nu ştiu ce să mai spun. Îmi vine totuşi un  gând... Odată, una dintre credincioase, pe nume Mirela Negrilă, mi-a făcut un mare bine spunându-mi: "Părinte Cătălin, poezia ''CE DOR MI-E DE CERURI'', aşa cum este ea scrisă şi cântată de dumneavoastră este peste multe alte poezii. Tind să cred că peste ea nu mai există nimic...'' Ce frumos! Şi, de atunci, am tot scris, parcă mai cu osârdie şi cu mai multă dăruire despre dorul de ceruri...
Voi ce spuneţi? Să mai scriu?

Odată, acum, mereu

Bună seară lacrimă de pustnic,

dorul meu smerit în rugăciuni,

musafirul meu de chin lăuntric,

Bine ai venit între cununi!

Maica Sfântă te-a trimis la mine,

doar aevea sau ceva mai mult,

să mă-ntrebi cu frământări divine:

Cum pot eu pe veci să te ascult?

Nu mă prea pricep să stau de vorbă

cu un înger ce oftează lin,

mai degrabă aş fi rug şi sobă,

carburantul nopţii să-l termin.

Căci în noapte îmi plătesc simţirea

cu o ceară ce se scurge sec,

din lumina ce îmi dă trăirea

că nu sunt un suflet la înec.

 Nu am replici şi minciuni spumoase,

că sunt singuratic şi vuiesc,

doar un somn de oseminte roase,

căci sunt plâns în visul omenesc.

Nici nu pot lăsa în casa-mi tristă,

să se faca sindrofii de zbor

şi ignor pe cei care insistă

să-mi devină tremurat fior.

Şi de aceea îngere sau floare,

sunt balanţă între plus şi gol,

un surplus de viaţă care doare,

când tu te retragi din propriul rol.

Poate că e mult ce cer din tine,

să îţi laşi orgoliul de lumini,

să devii un sânge fără vine

şi să curgi în tot ce am suspin.

Nu mai fă metanii, matematici,

propria morală de cuvânt,

fii iubire, plin în singuratici,

o icoană scumpă de pământ.

Şi din răni îţi spun ca o minune,

din acest cernit şi alb mister,

lângă tine vin să se adune

sfinţii patericului din cer.

 Iar acum, în crini de miluire,

eu tresar şi scriu, milos, mereu,

Noapte bună, înger de iubire.

floarea mea de dor şi Dumnezeu!

   Floarea şi îngerul

Şi îngerul s-a coborât o clipă

peste corola florii fără gând,

iar ochii mei deschişi şi în risipă

au tremurat la acest gest de rând.

Ca o bigotă dreaptă în morală,

m-am indignat cu trac, şi pietist,

şi fără de mirare sau sfială

am început să strig ca să rezist.

Şi-am zis aşa, măcar să se audă

la cei ce sunt colegi de indignări,

că sunt înverşunat, cu carnea crudă,

văzând un înger prins în suspinări.

Şi m-am trezit hulind, în neputinţă,

iubirea florii pentru cel divin

şi lui Hristos i-am spus cu stăruinţă,

că mă retrag din jocul cel de chin.

Nici n-am cercat, uşor, să-mi spun hulirea,

că m-am trezit cu îngerul pe dor,

iar ochii lui priveau nelămurirea,

ce o ţineam în tristul meu fior.

Părea că mă răneşte cu suspinul,

păream că sunt eu Iuda cel hain,

ce i-a trădat cuvântul şi alinul,

cu oful meu bănuitor, străin.

Şi ca să fac iubirea fără jale,

să-mi pot plăti greşeala de copil,
mi-am răsădit în mila mea o floare,

într-un ghiveci de pace şi fertil.

Şi peste alba ei corolă dulce,

am pus un stol de îngeri drept lumini,

să îşi hrănească arderea de cruce,

fotosinteză blândă pentru crini.

Căci florea era crin de veşnicie,

iar îngerul diacon de extaz

şi de la ei învăţ o dăruire,
să nu mai las frumosul în necaz.

Să cred, nebun, în tot ce e minune,

în lacrimi, în corole, şi-n simţiri,

în îngerii ce ştiu ca să adune

polenul nestematelor iubiri. 



Bilet fără tren

Biletul meu de tren,
cu greu l-am procurat
şi ce ciudat refren
mi-a spus un impegat:
Părinte, trenul tău
a îngheţat oftând
şi a plecat în hău
prin munţii de pământ.
Era un tren frumos,
purta ceva de preţ,
un simţământ duios
dar a ajuns dispreţ;
căci legea i-a cerut
să plece la semnal
mai lesne, mai tăcut,
ca valul peste val.
Şi trenul era gol,
iubire nu avea,
decât un trup frivol
şi amintiri de stea.
Semnalul nu s-a dat
când trenul a plecat
crezând că-i blestemat
să fie resemnat.
De fapt, ce loc de chin,
acest vehicol crunt,
n-avea nimic divin,
ci doar un biet pământ.
Pornise ca un vis,
marfar fără comenzi,
pe calea de abis,
pe drumul fără benzi.
El viaţă se numea,
oftat de clasa întâi
şi nimeni nu-l primea
să-i spună: Mai rămâi!
Şi-acum ce vrei să faci,
să mergi voios cu el?
Mai bine uiţi şi taci
că ai acest bilet...
Că nu poţi tu să duci,
oricâte trenuri ai,
pe oamenii uituci
în suflul tău de rai.
Iar oamenii sunt reci,
orgolioşi, aprinşi,
atinşi de gânduri seci,
când crunt se simt învinşi.
Ei nu cred în miraj
în preoţi, tren şi gări,
şi te vor da drept gaj
să-şi cumpere uitări.
Mai bine pleci stingher
din gara fără dor
şi fă-ţi un loc în cer
tu singur în fior.
Căci trenul este dus
prin halte pe vecii
şi Dumnezeu la pus
în amintiri târzii...

Iubire bună, iubire rea

Pe lacrimile mele, port lacrimile voastre,

o mare de suspine, un ţărm de pietre reci
şi de aceea, iarna, las umbrele să-mi poarte

luminile de suflet prin conştiinţe seci.

Făclia nu se-nclină în faţa prigonirii,

prostiei şi osândei nu-i face plecăciuni,

altarul său e milă din raza-nţelepciunii

şi un oftat de pace între deşertăciuni.

Aşa mi-e dată crucea, să văd mai mult furtuna,

cum li se duce viaţa, la unii, în suspin,

primejdiile morţii nu-mi pot strica cununa,

ci-mi întărâtă crezul să fie mai divin.

Hristos îmi e destinul, nu setea de dreptate,

El, Cerul şi Iubirea, hulit de-ai săi copii,
care poftesc mai lesne să fie geamuri mate

şi sufletul să zacă în închisori de stil.

Există o iubire, de lacrimi şi iertare,

dar mai există totuşi şi o iubire rea,

a celor care după, ce fac ceva mai mare,

îşi laudă pornirea şi dăruirea grea.

Cu-o astfel de iubire mi-am răscolit rărunchii,

căci mi-am rănit trăirea să fiu al lor chezaş

încredere de stâncă eu am avut  în unii

și am crezut că astfel devin în cer fruntaş.

  Dar, vai, trecută-i ora smereniei de gânduri,

această lume tristă e un năvod de pești,

iar cei mai mici sunt pradă, în cele patru vânturi,

ferocităţii strânse în plânsele poveşti.

Și ce să fac cu Tine, Hristoase, ce e mâine?

Cum ne vom da iubirea acestui veac urât?

Cu lacrimile tale, tu redevii o pâine,

cu lacrimile mele, eu redevin pământ...

Arde viaţa

Munţii fac metanii, rănile se ard,

timpul se usucă, cânt din umilire,

norii lasă gânduri, visele se scad.

Unde eşti Tu, Doamne, să te port în fire?

Foame de iluzii, oamenii sunt stinşi,

nu mai au odăjdii şi nici dor de mâine,
stau să vină moartea, sunt pribegi,umili.

Nu-i lăsa Tu, Doamne, fără sfânta pâine.

Va fi frig la noapte, nu mai sunt cărbuni,

nu mai arde mila, nu mai arde veacul,

mint mesenii păcii, mint în rugăciuni...

Unde-ţi este Doamne inima şi leacul?

Forfotă geroasă, iarnă de absurd,

portu-i singuratec, gara e pustie,
nu mai sunt nici îngeri, timpul este crud...

Lasă-ţi Doamne oful, lacrimi să îmi fie.

Şi aşa în sânge, un pumnal stingher,

cruce lângă cruce, blândă răstignire,

Tu să-mi fii durerea, Tu să-mi dai un cer,

eu să-ţi fiu Iisuse, ultima iubire...  

Surpriză, iubire şi tăcere...
-Reîntors din Italia am avut o surpriză. Dragii mei creştini, s-au ridicat din griji, din problemele de acasă, din lacrimi, din iubire, din singurătăţi şi au venit să mă vadă la biserică, pe strada Dealului. Gest spontan, unic şi plin de har!

Vă mulţumesc!

Erau vreo zece sau cincizeci, o sută,

cei mai frumoşi copii din lăcrimare,

ce mi-au lăsat o stea necunoscută,

iluzia că dragostea nu moare.

Au fost cei noi şi unii vechi desiguri,

ce mi-au rămas aproape-n bătălie,

soldaţii mei ce nu au gându-n friguri,

ci doar un dor, că bine o să fie.

Cum i-am văzut venind să-şi plece capul,

ei îngeri mi-au părut, cu veşti de milă,

şi ce frumos, li se smerise rangul,

că nu am mai simţit nici rău, nici silă.

Şi viaţa m-a-nvăţat că nu e bine,

să dai oricui încredere şi lacrimi,

că în ispite nimeni nu îţi vine,

să-ţi înţeleagă cerul fără patimi.

Iar dragostea e totuşi limitată,

în cei ce schimbă viaţa şi duhovnici,

ca pe şosete grele ce au plată

în magazine triste şi stinghere.

Ci numai cei umili, cu simţul mare

devin capabili de un gest cu nume,

să te aştepte cu înfioarare,

să-ţi spună că te vor între cunune.

Că le-ai lipsit nu doar o săptămână,

iar ziua le-a apărut un an de groază,

ca apa cea secată-ntr-o fântână,

ca pofta cea lipsită de o mană.

Şi astă seară am simţit firescul,

iubirii care veşnic nu îţi piere,

aceşti copiii ce mi-au redat superbul,

spunând: Prezent! - cu lacrimi şi mistere.


Mesaj pentru voi!
Nu vă întrebaţi de ce rămâneţi la fel?
Nu vă faceţi iluzii că ortodoxia sau dragostea stă în limitele unui site de Internet. Genunchii voştrii poate sunt, sau nu, osteniţi de orele rugăciunii, dar nici atunci, totuşi nu aţi găsit iubirea şi ortodoxia. Postul vostru e uneori prea aspru, altădată prea permisiv, dar nici atunci nu aţi făcut vreo jertfă curată pentru viitorul vostru. Sub auspiciile unui mare duhovnic staţi, sau sunteţi rigorişti cu propria identitate şi nici atunci nu aţi aflat sensul mântuirii. De vreţi să păreţi alţii, mai buni, mai noi, mai altfel decât până ieri, tot tragici rămâneţi, câtă vreme nu cunoaşteţi bucuriile simple ale vieţii. Da, ortodoxia şi iubirea sunt himerele voastre, pe care mulţi nu le-aţi atins niciodată. Şi dacă vreodată aţi făcut gesturi de iubire, ce folos dacă nu aţi dus o iubire până la capăt. Adică, la jertfă, la lacrimi, la dăruire, la zâmbet.

NU VĂ ÎNTREBAŢI DE CE MARILE CERERI ALE VIEŢII VOASTRE NU S-AU ÎMPLINIT NICIODATĂ?
VĂ SPUN SINCER DE CE:
Unii nu ştiţi să zâmbiţi! Vă e frică de zâmbet pentru că în inimi vă stau pietre de poticnire.
ŞI CA UN REMEDIU, CA UN EXEMPLU MINUNAT:
Iată, ce frumoşi sunt cei care în această seară au venit să mă vadă la Biserica Sfântul Ioan Iacob!
Mi-au dat o lecţie de iubire!
Şi am învăţat că zâmbetul, surpriza şi firescul sunt de fapt adevăratul nostru Pateric!
Cu bucurie
Promovat la lecţia de iubire, prin suflul altora...
Părintele Cătălin!

Amintiri de blândeţe

-Nimic nu e mai minunat decât, într-o iarnă hilară, să te întorci în curtea copilăriei, în firescul bunicilor, în grădina cea nemuritoare, în frumosul speranţei şi să-ţi aduci aminte de tot ceea ce a fost altădată entuziasm şi sublim-

Ce nostalgii în visul unui măr,

acum în plină iarnă şi tăcere,

că şi-a albit de gânduri propriul păr,

dorindu-şi luna mai, cea de mistere.

Atunci şi florile sunt nebunii,

explozii peste trunchiul său de pace,

un mit sublim de veşti şi veşnicii

când dăruirea pregetă şi face.

Şi mărul a dat floarea mai târziu,

abia în începutul cel de vară,

în iunie cel cald şi timpuriu

când se jucau vacanţele pe-afară.

De când l-am întâlnit, să fie ani,

mi s-a părut din curtea bătrânească

că va rodi în zeci şi zeci de ani,

ca un adaos la lumea mea sihastră.

Bunica mea, i-a dat ceva mai mult,

un blând botez de jale şi candoare

habar n-avea că el e doar tumult,

un trubadur prin frunza care moare.

Şi mărul a rodit ca un erou,

la limită de jale şi de bine,

şi a ajuns de-atunci un biet ecou,

când florilor de mai un dor le vine.

ce chin stupid, să fie dependent,

de un capriciu cald şi de-o minune

ca un copil stingher şi corigent

la lecţia jertfirii în cunune.

Să fie el un măr aşa de soi,

dar pus zălog pe visul fără nume...

în fiecare an când geruri noi

îl osândesc în tragice cunune... 

Şi totuşi, Dumnezeu nu l-a uitat,

din când în când i se arată-n noapte

şi ca la un milog înfometat

îi face rod de stele şi de şoapte.

Iar eu, acum, cu nostalgii, duios

mi-l amintesc prin milă de mistere,

căci florile de mai îmi stau duios

pe inimă, în lacrimi şi-n tăcere.

Povestea unei minuni

Şi Padova mi-a devenit povestea,

în care vrând-nevrând devin erou,

şi-acum din gândul ei vă dau şi vestea,

că celor sfinţi le sunt ca un ecou.

Ce pledoarie pentru devenire,

să ne deschidă drumul un străin,

obraz bătut la cei fără iubire,

românii mândrii, ce trăiesc hain.

Şi ce smerit stă sfântul lângă fire,

şi nici un bici cu iz de mercenar,

ca cei care mai nou cu răstignire,

condamnă pe acei fără de har.

De fapt ortodoxia nu e lege,

o spune cel ce a trăit-o mult,

ca slujitorul umilit la rege,

şi nu ca profitorul cel desculţ.

 Credinţa noastră nu este ca rugul,

pe care ard cei slabi şi cei firavi,

ea pentru toţi dezleagă lin şurubul,

iertând uşor căderea celor dragi.

Şi dacă vreţi ceva să înţelegeţi,

din ceea ce iubirea are dor,

mai bine între lacrimi să vă dregeţi

orgoliul pravoslavnic de fior.

Iar ca un început de cer şi bine,

eu însumi, am schimbat cuvântul plin,

cu sânge hărţuit de mulţi în vine,

şi-am revenit în Padova cu chin.

Şi iată, ce minune e cu mine,

trăiesc frumos cu tot ce am în veac,

şi vă dezleg prin lacrimile line,

să deveniţi iubire, dor şi leac...

Fior, lege şi dor...de la Sfântul Anton

Se joacă continentul cu gânduri de vecie,

istoria îmi pare ceva uşor, senin,

deşi, poate nu credeţi, că bine o să fie,

de la Anton smeritul, eu vă trimit lumini.

Mi-a dat această normă, ca-n fiecare seară,

să vă sădesc în suflet un fel de întrebări,

despre lumina care se mistuie în ceară,

când idealul vostru e risipit pe mări.

Şi tocmai de aceea, căci vreau să fiţi plinire

de dragoste frumoasă, albită de minuni

acum ca târgoveţul vă las o arvunire,

să nu mai vindeţi pacea, pe stinsele cununi.

Şi sfântul vă propune un armistiţiu harnic,

veniţi măcar o noapte în lacrimi şi oftaţi,

apoi, spre dimineaţă, cu raţiunea darnic,

la fiece speranţă de bine să cântaţi.

Un imn de bucurie, un imn de întregire

cu vocile de doruri, cu vocile de vis

lui Dumnezeu să-i spuneţi, cu şoapte şi simţire

că voi veţi face totul în acest timp promis.

Hai, nu mai plângeţi jalnic, ce vreţi de fapt să fie?

Nu vă ajunge mila acelor ce zâmbesc,

din cerul de-mplinire, din cer de dărnicie,

lăsaţi acele gânduri ce stins vă osândesc.

Priviţi acum spre mine, aevea sau în pagini,

acolo unde chipul îmi e altar de voi,

mi-am înviat curajul în zeci de mii de datini

şi nu mai am pe buze nici urme de noroi.

Ce liliac de lacrimi îmi stă acum pe faţă,

aşa îmi simt mişcarea secundelor de preţ

şi totul se răsfaţă, şi totul se învaţă

păşind cu bucurie prin valea cu dispreţ.

Vă iau acum de mână, curaj, nu vă mai temeţi,

sunt mii de îngeri simplii ce fac din rai un leac

scânteiele luminii vă dau argint să-ncepeţi

concertul rugăciunii în simfonii de veac.

De-aici din portativul în care scriu iubire,

cu Sfântul meu de viaţă, cu Sfântul meu sublim,

deschideţi aşteptarea, căci iată, cerul vine,

în casa voastră caldă, că să simţiţi divin!


Suflet de creştin

Nisip de clepsidră şi stare de suflet
minutul fiinţei e totuşi un cer
el pleacă şi vine, speranţă şi vuiet.
Tu simţi ce e bine, tu simţi un mister?

În rama icoanei stau lacrimi uitate
şi praful cenuşei din cei ce s-au dus,
dar rănile morţii îmi sunt vindecate.
Tu simţi înger singur, ce nu este spus?

Prin patima iernii, doar sfinţii au pace,
noi ceilalţi ne facem durere şi gând
şi of-ul din lacrimi abia se desface,
să simţi bucurie când nu e descânt.

Suspinul e lege şi apoi întărire,
povară de milă, povara de ieri,
dar, poate de mâine va fi doar iubire
tu tocmai de aceea să rabzi în tăceri.

Hristos înţelege nimicul şi plinul,
el nu se frământă de tot ce e gol,
ci lasă în tine surâsul, divinul,
deci, haide creştine, reintră-ţi în rol.

Şi-acum doar refrenul, sau bis-ul de sânge,
firescul să-ţi fie acest legământ:
Că dragostea râde, că dragostea plânge,
Acum şi de-a pururi, în cer şi-n pământ!

P.S. Ştiu că veţi citi mulți aceste cuvinte. Nu vă mai sfiiţi şi scrieţi-mi doar atât prin email:
...am citit...
Ce e așa de greu?
Hai, și alții curaj, să simt că vă bucurați!!!
Fiecare cu limita de lumină!
Semnez cu speranță, doar pentru cei cu inimă bună care nu tac în subterane...
Părintele Cătălin

Testament pentru cei ce încă mai sunt

Trăiţi numai iubire, nu vă jucaţi cu moartea,

această soră tristă, care vă dă fiori,

cât sunteţi în lumină, alegeţi bine partea,

ajunge că sunt alţii, trăind doar în erori.

Voi, care staţi acuma, citind o poezie,

de fapt să ştiţi prieteni, că Dumnezeu a  pus

pe acest blog de suflet, jertfiri, mărinimie

şi peste toate acestea un document în plus.

Da, nu aveţi nevoie de diplome cu raze,

vă spun din amintire că cei deştepţi sunt cruzi,

cinismul, vanitatea le dă orgolii rare,

să fugă de la floare şi să devină surzi.

Hrisov de bucurie, semnat cu mâna dreaptă,

prin mintea mea de lacrimi, vă dau un cer de dor

să fie poezia puţin mai înţeleaptă,

să înţelegeţi prieteni că nu doresc să mor.

Nu mă răniră răii, ci cei mai de aproape,

în codrii lor de vise, în neguri şi mândrii

şi ce dureri ei lasă, când graba îi încape

ca să-şi mărturisească hulirea în trăiri.

Se fac că plouă, ninge, şi-apoi prin telefoane

îmi fac urări de bine, că mă iubesc nespus,

mi-e silă de aceste cuţite şi piroane,

ciudatul mod de-a crede că ei mă vor mai sus.

Şi cei mai mulţi mă-ntreabă, de fapt ce e cu mine?

Ei nu găsesc misterul, acestor nopţi de chin

şi vor să-mi afle gândul, sau sângele din vine,

stăpâni pe remuşcarea ce-mi bâlbâie divin.

De fapt, cine sunt fraţii ce-mi tot îngheaţă timpul?
Eroii mei de jale, să fie doi sau trei...
căci le dedic poeme nesocotind răstimpul
ce curge fără milă, când mă gândesc la ei.

Sunt însăşi chiar poporul în specia de geniu,
ce vara fac impresii şi iarna stau pe jos,
habotnicii, şireţii, stupizii din mileniu,
care vorbesc de pace, dar nu trăiesc frumos.

Of, dar e cale lungă, să mă citiţi pe mine,

cât nu simţiţi iubirea de rai şi de pământ

voi sunteţi lamentaţii din tânguiri de sine

şi viaţă vă înşală să n-aveţi legământ.

De nu v-aş şti secretul şi ce aveţi în cuget,

chiar mi-aş creea probleme că sunt împătimit,

dar Domnul îmi arată tot ce aveţi în suflet

cum suferiţi frustrarea de vis şi răsărit.

Şi tocmai de aceea, ce să vă dau cu lacrimi,

doar munţii îmi pot face ceva promisiuni,

nu cei labili în doruri, nu cei albiţi din patimi,

ci tinerii la suflet, ce cred doar în minuni.

Părintele acesta ce lin vă suplineşte

iubirea voastră strictă, ascunsă după flori

vă spune din durere, trăiţi mai omeneşte

ajunge cu năframe pictate de erori.

Degeaba vreţi întruna să ştiţi ortodoxia,

ca un dreptar de lege şi să vă plângeţi mut

e prea târziu să cereţi uşor desăvârşirea

mai bine fiţi copiii ce cred doar în sărut.

Şi uite cum să faceţi, un pateric de vise

la fiecare semen deschideţi braţe moi

şi daţi-i cu speranţă în risipiri de zise

iertare, bucurie şi începuturi noi.

La darul apelor de iubire

Când cerul se deschide, priviţi cum creşte focul,

Iubirea din iubire coboară peste noi,

Din lacrimi şi din zâmbet se împleteşte rostul

Şi Maica Bucuriei sfinţeşte blândul roi!

Creştinii vin la ape să caute ascunsul,

Misterul senectuţii şi flori de veşnicii,

Şi după dăruire ei cheamă nepătrunsul,

Iar Maica Bucuriei coboară din tării!

Priviţi acum în suflet, ce milă şi ce veste,

Treimea face albii în fiecare dor,

Cuvântul nostru creşte şi datine primeşte

Când Maica Bucuriei e cel mai sfânt fior!

De unde sunteţi, astăzi, de unde sunt, departe,

Suntem în fapt o turmă, o rază şi-un păstor,

Căci nici un fel de graniţi nu ne mai pot desparte

Şi Maica Bucuriei ne lasă sfânt odor!

Să facem zi de praznic, să devenim nebunii,

Ce pentru împăcare, cu îngerii fac cer,

Şi iată ce minune, în noi revin străbunii

Iar Maica Bucuriei ne cheamă la mister!

În ziua Bobotezii e totul luminare,

Iar din Iordan, din vise, primim desăvârşiri,

Veniţi unde  pământul e ud în împăcare

Căci Maica Bucuriei ne cheamă la iubiri!  

În schimbul soarelui

(Poezie pentru toţi cei ce iubesc sincer versurile mele. Sunt scrise sub razele soarelui din Verona. Vă cer, în schimb, să-mi scrie-ţi prin email măcar un cuvânt frumos. Atât! În rest, soare este pentru toţi...)

Aud că în ţară a fost azi eclipsă,

cu nori, întuneric şi lipsă de dor,

mereu în durere, ispite şi lipsă,

poporul de-acasă, aşteaptă fior.

Eu ţin între palme un soare puternic,

ce frige de zâmbet, frumos şi sublim

şi-aş vrea cu minune şi poate identic,

s-aveţi şi voi semeni un zâmbet divin.

Eu ştiu că vă doare, că n-aveţi iubire,

fardaţi în drenaje, minţiţi prin regii,

că cică e bine, că sunteţi simţire,

sub faldul credinţei, îngheţuri, răniri...

Şi-apoi la biserici, veniţi după soare,

că poate, odată şi voi veţi avea,

un pic de lumină, pe vechea cărare,

o rază de milă, cândva, undeva.

Hai, nu fiţi ca lumea, haină,meschină,

vă dau chiar eu însumi, un deget de cer

şi poate o palmă, sau calda mea mână

s-aveţi şi voi soare, minuni şi mister.

Vă las ce veţi cere, donez tot seninul

şi sufletul, pacea, adâncul mereu

dar, după ce smulgeţi din mine tot plinul

lăsaţi-mi odihna şi pe Dumnezeu...

Colindul de sine frumos

Să colinzi cu cerul, să colinzi frumos,

transhumanţă blândă, lângă turme albe,

să te-ntorci acasă ca un roi duios

cu alese lacrimi şi cu mere coapte.

Să vesteşti lumina oriunde vei fi,

să devii o piatră oriunde e lume

şi atins de doruri, sânge să devii,

un izvor de milă, bun şi fără spume.

Să te faci copilul mângâiat de rai

şi pe pernă noaptea să-ţi însemni iubirea

cu o cruce sfântă, cu şoptitul grai,

care tace simplu când e grea rănirea.

Să nu crezi în stele, dar să arzi lumini,

să te-ncingi cu marea numai din smerire

şi să şti de-a pururi zarzării divini

îi găseşti acasă, nu în risipire.

Şi să ierţi cuvântul şi să fii un mir

pe oricare frunte, pe cuprins de îngeri,

iar speranţa vieţii să îţi dea potir

flori de cuminţire, flori fără înfrângeri!