ELEGIE DE FRUNZA

Frântă frunză ce-ai căzut,

Vor veni zăpezi pe val,

Toamna parcă s-a născut,

Chiar pe dealuri, în Ardeal.

Frunză ce ai fost de leac,

Vara când mergeam pe mal,

Lângă tine plânge-un veac,

Și acest rănit Ardeal.

Frunză ce-mi aprinzi fior,

Mai ții minte blândul cal,

Cum trecem pe el în zbor,

Codrii sfântului Ardeal.

Frunză, fără să-ți vorbesc,

Noi avem destin fatal,

Când în lacrimi te privesc,

Tu ești dorul de  Ardeal.

FRUNZA ȘI OMUL

Infinitul fior, 

Ca o frunză pe pom,

Pentru  fiece dor,

Mai există un om,

Uneori parcă mori, alteori ce să-ți spun,

Pe potecile tale două lucruri vorbesc,

Ce a fost este greu, și ce ai este bun,

Dar un lucru îți cer, poate plânsul firesc.

Nu te teme de dor, nu privi către vis,

Frunza blândă de crin, are trup de stejar,

Nefiresc paradox,  și util compromis,

Când se apleacă ușor, curge har peste har.

Știu, iluzii au loc, uneori este greu,

Parcă toamna e gol, și  aici și în cer,

Dar pe lacrimi de gând, plânge chiar Dumnezeu,

Și coboară în noi, ceasuri mari de mister.

Când din ram te desprinzi și ajungi pe pământ,

Nu uita, că nimic nu-i pierdut și pustiu,

Te culege un om și își ia un frământ,

Și acela aș vrea, chiar eu însumi să fiu.

La București a nins... În Ardeal doar miroase a iarnă...

frunza

Frunză lină între zăpezi,

Stai pe ger de gând și jale,

Către ceruri alb visezi,

Și îți cauți altă cale.

Te-am cules cu palma- jar,

Să nu te mai calce pasul,

Și de-atunci pășesc mai rar,

Mi-e străin de tot orașul.

Ce destin, ce sfânt fior,

Frunza ninsă de splendoare,

Să-mi devină leac și dor,

Paradox de remușcare.

Vine iarna, da, e greu,

Știu că frunzele se pleacă,

Dar prin ele, Dumnezeu,

Va dori mereu să treacă.

Și apoi, ce blând mister,

Ca un duh ce se frământă,

El va mângâia stingher,

Palma mea de dor plăpândă.

miroase a iarnă

Miroase a iarnă, a fulg și a suflet,

Respir inocent-oportun,

Vreau iarna să-mi fie un flutur pe cuget,

Mirosul să-mi fie străbun.

Miros o ninsoare, și simt parcă lemnul,

Cabanei de zahăr și zbor,

Din coșuri de casă ieșind oxigenul,

Poveștilor calde  de dor.

Și patul miroase a lacrimi de pace,

Un înger veghează stingher,

Eu dorm, dar el simte, poftește și tace,

Aceeași iubire de cer.

Miroase a iarnă, a seri de splendoare,

Cu focul în vetre nestins,

Mi-e bine, mi-e milă, și parcă mă doare,

Că peste splendoare a nins.

VINOVAȚII

Virtutea noastră e o vină,

Iertarea e și ea o vină,

Speranța ce-o lucrăm e vină,

Trăind din vină lângă vină.

Canoanele când spun de vină,

De vină sunt cei fără vină,

Și vom plăti cu altă vină,

Și cine știe ce-o să vină.

Din flori se simte dor de vină,

Când macii pierd petale vină,

Pe Cruce, Christ este de vină,

Și cei ce cred în El au vină.

Bolnavii sunt bolnavi de vină,

Și somnanmbulii au o vină,

Că merg pe inimi fără vină,

Sperând că vor găsi lumină.

Îndrăgostiții sunt de vină,

Mai cred în lume fără vină,

Și le veți da a voastră vină,

De despărțire să le vină.

Lumina lină are vină,

Că ea mai arde fără vină,

De fapt sunt îngerii de vină,

Că o aprind când se termină.

poezie scrisă în seara 13 octombrie

IERTAȚI-MĂ

Iertați-mă ades și uneori,

Iertați-mă ca să vă fie bine,

Iertați-mă că am aprins ninsori,

Iertați-mă că port și râuri line.

Iertați-mă că am un dor de neam,

Iertați-mă că plâng pe la icoane,

Iartați-mă că frunza mi-e pe ram,

Iertați-mă că mă presar pe rane.

Iertați-mă că sunt un călător,

Iertați-mă că am cântat din suflet,

Iertați-mă de nu mai pot să zbor,

Iertați-mă că țara mi-e pe cuget.

Iertați-mă că totuși sunt un om,

Iertați-mă de ce-am făcut prin lume,

Iertați-mă că n-am sădit un pom,

Iertați-mă, că altfel nu se spune.

Iertați-mă la bine și la greu,

Iertați-mă că v-am lăsat speranță,

Iertați-mă , cum spune Dumnezeu,

Iertați-mă de drag și cutezanță.

Iertați-mă și voi veți fi iertați,

Iertați-mă Măicuța iartă,

Iertați-mă și deveniți curați,

Iertați-mă din orice loc de hartă.

Iertați-mă de pace și frumos,

Iertați-mă din inimă și jale

Iertați-mă șă mergem la Hristos,

Iertați-mă că nu e altă cale.

POEM DIN 7 OCTOMBRIE

TĂCERE 

Pornit de departe, ajuns lângă cer,

Mi-e bine, mi-e milă, mi-e gândul un dor,

Iisus te caut, te aflu stingher,

La Tine în lacrimi aș vrea ca să mor.

Pribeag în lumină, de umbre lăsat,

Mi-e pace, mi-e altfel, mi-e frică de lume,

Iisus mai lasă-mi cuvântul curat,

Poemul iubrii spre rai să mă îndrume.

Și sufăr, și caut un capăt de fir,

Izvorul ce duce spre altă pustie,

Iisuse, mireasma aceasta e mir,

Și numai din Tine ea poate să fie.

Venit dinspre noapte, popasul e blând,

Odihnă vrea trupul și altă trăire,

Iisuse de astăzi pământul e sfânt,

Coboară și lasă-mi tăcerea în fire.

DRUM SPRE RAI

Pe cetina aceea de brad,

Îngerii au așezat lin,

Limba română...

Pentru a fi culeasă,

De Eminescu,

De Alexandri,

De Coșbuc,

Și de alți făcători de iubire...

Pe lângă drumul Arieșului,

Apele au lacrimi,

Căzute din ochii,

Lui Decebal,

Lui Horea,

Lui lui Avram Iancu,

Și a altor deșteptători de demnitate...

La Mânăstirea din Albac,

Clopotul bate ușor,

Spre a nu strica veghea națională,

A sfinților,

A pustnicilor,

A pelerinilor,

Și a altor cetățeni de Patrie Cerească...

Și cum toți au o mamă,

Și cum Dumnezeu se coboară în sufletele celor jertfitori,

România  rămâne,

Să fie,

Acum și pururea,

Rai,

Cer,

și

Pământ de milă. , 

                              

ȘI NU POT SĂ IUBESC FĂRĂ ICOANĂ

Și nu pot să iubesc fără icoană,

Și nu pot ca să fiu un bun creștin,

Și sângele mă mistuie în rană,

Și numai lângă lacrimi eu sunt lin.

Și, da, Măicuța, mi-este tot ce este,

Și crinii lângă ea devin divni,

Și dorul ei îmi este o poveste,

Și ochii din icoane sunt senini.

Și cred în cer, în șansă de iubire,

Și cred în nuferi, în colinzi, în har,

Și cred că mila redevine fire,

Și cred că omul este dar din dar.

Și șterg de praf icoanele mirate,

Și tămâiez cu cântec pe cei sfinți,

Și ochii mei au vreri înlăcrimate,

Și când privesc devin cei mai fierbinți.

Și tot ce am e tot ce este bine,

Un crin din rai, mă cheamă cu suspine.

MI-E DOR (poem prin care vorbesc mai ușor cu sufletul meu)

MI-E DOR

Mi-e dor de clopotul din deal,

Mi-e dor de ia românească,

Mi-e dor de vechiul meu Ardeal,

Mi-e dor de legea strămoșească.

Mi-e dor de sfinții mei străbuni,

Mi-e dor de stânele din munte,

Mi-e dor de macii din cununi,

Mi-e dor să pun spre ceruri punte.

Mi-e dor de tot ce a fost lin,

Mi-e dor de mânăstiri și pace,

Mi-e dor de vorbe fără spini,

Mi-e dor de omul care tace.

Mi-e dor de mama, de cei dragi,

Mi-e dor de tot ce am aproape,

Mi-e dor de pomii plini de fragi,

Mi-e dor de ce-am lăsat departe.

Mi-e dor de crinul din altar,

Mi-e dor de ce-a mai blândă vară.

Mi-e dor de leacul dulce-amar,

Mie-e dor de Dumnezeu și țară.

BUNĂ SEARA TOAMNĂ! 3 POEME DE BLÂNDĂ TOAMNĂ...

Logos de toamnă

Ref:

Lacrimi fără ceas, ce ne-au mai rămas,

Vara, ce poveste veche,

Ochii cei cuminți, ce caută sfinți,

Toamna, nu are pereche.

Logos de toamnă, altă poveste,

Ce o să fie, frunzele dor,

Parcă din ceruri ne vine veste,

Picură lacrimi, picură dor.

Logică toamnă, ca o nălucă,

Se duse vara,  și mi-a rămas,

Un gând de milă, un of de ducă,

Să-mi pun pe munte silnicul pas.

Labilă toamnă, izvor de gânduri,

 Simt o chemare de a fi mai bun,

Ducă- se vechiul în patru vânturi,

Ce-o să rămână, nu o să spun.

Lucidă toamnă, viața mi-e blândă,

Lângă fântână așez un crin,

Și o icoană ce se frământă,

Ochii Măicuței, curați și lini.

(30 AUGUST)

Marie

Dacă Tu ai fi suspinul,

Eu mi-aș face dor Măicuță,

Și ți-aș pune-n prag alinul,

Sus, la Tine-n cămăruță.

Dar cum Tu, ești bucurie,

Zâmbet și fior de pace,

Las nădejdile să fie,

Și cuvânt, și zbor ce tace.

Tu și eu, crinul și lutul,

Iată se-ntâlnesc în lacrimi,

Și așa îți pun sărutul,

Pe Icoană, fără patimi.

( 30 August)

Minune de toamnă

Mi-a căzut pleopa pe lacrimi,

Și-am vrut să-mi rămână visul,

Dar supus de dor și datini,

Mi-a văzut lucind abisul.

Mi-a căzut frunza pe frunte,

Și-a rămas un ceas umilă,

Parcă era gând și punte,

Către cer și către milă.

Mi-a rămas pasul pe cale,

Nu a vrut nicicum să plece,

Parcă s-ar fi dus în jale,

Toamna, când speranța trece.

Și atunci, minune mare,

Vântul s-a lăsat divin,

Și-am simțit ca o mirare,

Cum am devenit un crin.

(30 August)

POEM SCRIS ASTĂZI ÎN AJUNUL SFINTEI ADORMIRI....

MĂRTURISIRE

"Mărturisire" sau "mărturie" e titlul acestei mici poezii. Poezie de iubire. Nici nu știu dacă va însemna ceva pentru cineva, dacă acest blog mai e citit( nu mai privesc de mult spre statisticile din server)... Nu mai vreau să obosesc lumea cu întrebări inutile sau să îmi trec emailul cu litere d-o șchioapă, ca să aștept vreun semn de la cititori... Încerc să-i redau poeziei mele smerenia și blândețea... Încerc să mărturisesc apartenența la fiorul Maicii Domnului și să-i fiu dânsei recunoscător. Atât... În rest, totul e lumină și nădejde... Câtă vreme o avem pe dânsa, avem totul... Ce minunat! (Părintele Cătălin 14 august 2104)

Nădejdea îmi renaște și sufletul suspină,

Cu dulce împăcare și fără întrebare,

Și, știu că din iubire mi s-a iertat o vină,

E darul bucuriei, e Sfânta Născătoare!

Sunt orele de veghe, de lăcrimare lină,

Din ce a fost odată nimic nu mă mai doare,

Mi-e gândul și dorința o rază de lumină,

E darul bucuriei, e Sfânta Născătoare.

Când s-a mutat la Ceruri, cu pacea ei senină,

Atunci și noaptea veche s-a prefăcut în soare,

De-atuncea fericirea e caldă și divină,

E darul bucuriei, e Sfânta Născătoare.

E BINE CÂND E BINE... ORICE ZI E O ȘANSĂ DE SPLENDOARE...

Zilele sunt mai ușoare ca nopțile... Mâine,în biserici vom asculta Evanghelia potolirii furtunilor... Și uneori noaptea nu e decât e furtună, dar vorba aceea, e rău cu rău, dar e mai rău fără rău, pentru că încercările, nu-i așa, ne fac mai tari, mai răbdători, mai senini... Iar Hristos vine să potolească orice frutună, orice deznădejde și să ne reverese iubire...

Este 23 și 15  minute... Am scris un poem... Dacă cineva îl citește să se bucure... 

ZORI DE LUMINĂ 

Onoare, ce cuvânt frumos,

Un sol venit din dăruire,

Un zâmbet pe obraz duios,

Și poate chiar o răstignire.

Lumină, ce destin de har,

Să-ți fie leacul pentru fire,

Și darul tău să cheme dar,

Și poate chiar o dăinuire.

Răbdare, ca un gând de fier,

Așa cum Christ ne-a dat iubire,

Eu altceva nu pot să cer,

Decât un petic de simțire.

Să ierți, să treci de tot ce-i greu,

Iar florile să-ți dea smerire,

Și așa voit-a Dumnezeu,

Să ai un rai de fericire.

Și mâine, totul va fi plin,

Păzește-ți sfânta amintire,

Tu nu uita ce-a fost divin,

Splendoarea ce ți-a dat trăire.

Poeme pentru români...

Ultimul ecou

 

Refren:

Ultima strigare, ultimul ecou,

Cum ne zise Iancu, cu al țării grai,

Pentru România să devii erou,

Către demnitate, scoală-te,”No hai!”

Cioburi de gândire, și oglinda spartă,

Chipuri fără margini, ochi amestecați,

Nu mai au românii niciun dor pe hartă,

Și prin lumea largă stau împrăștiați.

S-a mâhnit și Iancu, parcă n-are noimă,

Stă in manuale lângă trădători,

Să-și găsească locul, și să cânte o doină,

Biată Românie, ai ajuns să mori.

Ținem de partide, ținem de minciună,

Vai, patriotismul este tras pe roți,

Punem peste cruce ultima cunună,

Când Avram Iancu-i spânzurat de hoți.

Sfântă lașitate, orbi prin calendare,

Ne foim ca melcii și plătim mereu,

Văd că lașitatea e în fiecare,

Mi-este dor de Horea ca de Dumnezeu.

Bate toaca frate, clopotul părinte,

Căci prin jertfă trece drumul către rai,

Nu mai vreau iluzii, nu mai vreau cuvinte,

Cum zicea eroul: După mine, hai!

CANDELA IERTĂRII
(PENTRU SFÂNTUL iOAN IACOB)

Arde candela iertării,

Pune-ți inima pe jar,

Și din vămile chemării,

Scoate-ți  gândul cel amar.

Ce aproape e pustiul,

Grota Sfântului Ioan,

Ce devreme e târziul,

Cum se aprinde an pe an.

Rugăciunea pare milă,

Din tămîie curge dor,

Gândul a fugit din silă,

Piatra s-a înălțat în zbor.

Și un înger stă în lacrimi,

Pe Ceaslovul  hărnicit,

Ce departe stăm de patimi,

Când e darul dăruit.

Florile răresc pustia,

Iată vin izvoare moi,

Pacea lui e mărturia,

Că iubirea e în noi.

Și acest cuprins se duce,

Din Gologota către cer,

Doamne, ce frumoasă cruce,

Doamne, ce sublim mister!

POEZII LIRICE DE VARĂ

PASAGERI

Gara cu viță de vie,

Banca, peronul și-un dor,

Trenul ce poate să fie,

Drum spre aprinsul fior.

Șinele vechi și uscate,

Niciun semnal, doar dureri,

Mâinile încă curate,

Care se mișcă-n tăceri.

Pleacă și vine seninul,

Lumea se stinge încet,

Dar va rămâne alinul,

Pe acest tragic bilet.

Toate devin resemnate,

Tot ce-i ușor este greu,

Lacrimi se zvântă mirate,

Omul se vrea Dumnezeu.

Și, trenul nu se oprește,

Vai, călătorii sunt muți,

Tren de război și poveste,

Ten care poartă recruți.

Vița de vie e verde,

Gara a blândă-amar,

Știu, că nimic nu se pierde,

Nu așteptăm în zadar.