DRUM SPRE RAI

Pe cetina aceea de brad,

Îngerii au așezat lin,

Limba română...

Pentru a fi culeasă,

De Eminescu,

De Alexandri,

De Coșbuc,

Și de alți făcători de iubire...

Pe lângă drumul Arieșului,

Apele au lacrimi,

Căzute din ochii,

Lui Decebal,

Lui Horea,

Lui lui Avram Iancu,

Și a altor deșteptători de demnitate...

La Mânăstirea din Albac,

Clopotul bate ușor,

Spre a nu strica veghea națională,

A sfinților,

A pustnicilor,

A pelerinilor,

Și a altor cetățeni de Patrie Cerească...

Și cum toți au o mamă,

Și cum Dumnezeu se coboară în sufletele celor jertfitori,

România  rămâne,

Să fie,

Acum și pururea,

Rai,

Cer,

și

Pământ de milă. , 

                              

ȘI NU POT SĂ IUBESC FĂRĂ ICOANĂ

Și nu pot să iubesc fără icoană,

Și nu pot ca să fiu un bun creștin,

Și sângele mă mistuie în rană,

Și numai lângă lacrimi eu sunt lin.

Și, da, Măicuța, mi-este tot ce este,

Și crinii lângă ea devin divni,

Și dorul ei îmi este o poveste,

Și ochii din icoane sunt senini.

Și cred în cer, în șansă de iubire,

Și cred în nuferi, în colinzi, în har,

Și cred că mila redevine fire,

Și cred că omul este dar din dar.

Și șterg de praf icoanele mirate,

Și tămâiez cu cântec pe cei sfinți,

Și ochii mei au vreri înlăcrimate,

Și când privesc devin cei mai fierbinți.

Și tot ce am e tot ce este bine,

Un crin din rai, mă cheamă cu suspine.

MI-E DOR (poem prin care vorbesc mai ușor cu sufletul meu)

MI-E DOR

Mi-e dor de clopotul din deal,

Mi-e dor de ia românească,

Mi-e dor de vechiul meu Ardeal,

Mi-e dor de legea strămoșească.

Mi-e dor de sfinții mei străbuni,

Mi-e dor de stânele din munte,

Mi-e dor de macii din cununi,

Mi-e dor să pun spre ceruri punte.

Mi-e dor de tot ce a fost lin,

Mi-e dor de mânăstiri și pace,

Mi-e dor de vorbe fără spini,

Mi-e dor de omul care tace.

Mi-e dor de mama, de cei dragi,

Mi-e dor de tot ce am aproape,

Mi-e dor de pomii plini de fragi,

Mi-e dor de ce-am lăsat departe.

Mi-e dor de crinul din altar,

Mi-e dor de ce-a mai blândă vară.

Mi-e dor de leacul dulce-amar,

Mie-e dor de Dumnezeu și țară.

BUNĂ SEARA TOAMNĂ! 3 POEME DE BLÂNDĂ TOAMNĂ...

Logos de toamnă

Ref:

Lacrimi fără ceas, ce ne-au mai rămas,

Vara, ce poveste veche,

Ochii cei cuminți, ce caută sfinți,

Toamna, nu are pereche.

Logos de toamnă, altă poveste,

Ce o să fie, frunzele dor,

Parcă din ceruri ne vine veste,

Picură lacrimi, picură dor.

Logică toamnă, ca o nălucă,

Se duse vara,  și mi-a rămas,

Un gând de milă, un of de ducă,

Să-mi pun pe munte silnicul pas.

Labilă toamnă, izvor de gânduri,

 Simt o chemare de a fi mai bun,

Ducă- se vechiul în patru vânturi,

Ce-o să rămână, nu o să spun.

Lucidă toamnă, viața mi-e blândă,

Lângă fântână așez un crin,

Și o icoană ce se frământă,

Ochii Măicuței, curați și lini.

(30 AUGUST)

Marie

Dacă Tu ai fi suspinul,

Eu mi-aș face dor Măicuță,

Și ți-aș pune-n prag alinul,

Sus, la Tine-n cămăruță.

Dar cum Tu, ești bucurie,

Zâmbet și fior de pace,

Las nădejdile să fie,

Și cuvânt, și zbor ce tace.

Tu și eu, crinul și lutul,

Iată se-ntâlnesc în lacrimi,

Și așa îți pun sărutul,

Pe Icoană, fără patimi.

( 30 August)

Minune de toamnă

Mi-a căzut pleopa pe lacrimi,

Și-am vrut să-mi rămână visul,

Dar supus de dor și datini,

Mi-a văzut lucind abisul.

Mi-a căzut frunza pe frunte,

Și-a rămas un ceas umilă,

Parcă era gând și punte,

Către cer și către milă.

Mi-a rămas pasul pe cale,

Nu a vrut nicicum să plece,

Parcă s-ar fi dus în jale,

Toamna, când speranța trece.

Și atunci, minune mare,

Vântul s-a lăsat divin,

Și-am simțit ca o mirare,

Cum am devenit un crin.

(30 August)

POEM SCRIS ASTĂZI ÎN AJUNUL SFINTEI ADORMIRI....

MĂRTURISIRE

"Mărturisire" sau "mărturie" e titlul acestei mici poezii. Poezie de iubire. Nici nu știu dacă va însemna ceva pentru cineva, dacă acest blog mai e citit( nu mai privesc de mult spre statisticile din server)... Nu mai vreau să obosesc lumea cu întrebări inutile sau să îmi trec emailul cu litere d-o șchioapă, ca să aștept vreun semn de la cititori... Încerc să-i redau poeziei mele smerenia și blândețea... Încerc să mărturisesc apartenența la fiorul Maicii Domnului și să-i fiu dânsei recunoscător. Atât... În rest, totul e lumină și nădejde... Câtă vreme o avem pe dânsa, avem totul... Ce minunat! (Părintele Cătălin 14 august 2104)

Nădejdea îmi renaște și sufletul suspină,

Cu dulce împăcare și fără întrebare,

Și, știu că din iubire mi s-a iertat o vină,

E darul bucuriei, e Sfânta Născătoare!

Sunt orele de veghe, de lăcrimare lină,

Din ce a fost odată nimic nu mă mai doare,

Mi-e gândul și dorința o rază de lumină,

E darul bucuriei, e Sfânta Născătoare.

Când s-a mutat la Ceruri, cu pacea ei senină,

Atunci și noaptea veche s-a prefăcut în soare,

De-atuncea fericirea e caldă și divină,

E darul bucuriei, e Sfânta Născătoare.

E BINE CÂND E BINE... ORICE ZI E O ȘANSĂ DE SPLENDOARE...

Zilele sunt mai ușoare ca nopțile... Mâine,în biserici vom asculta Evanghelia potolirii furtunilor... Și uneori noaptea nu e decât e furtună, dar vorba aceea, e rău cu rău, dar e mai rău fără rău, pentru că încercările, nu-i așa, ne fac mai tari, mai răbdători, mai senini... Iar Hristos vine să potolească orice frutună, orice deznădejde și să ne reverese iubire...

Este 23 și 15  minute... Am scris un poem... Dacă cineva îl citește să se bucure... 

ZORI DE LUMINĂ 

Onoare, ce cuvânt frumos,

Un sol venit din dăruire,

Un zâmbet pe obraz duios,

Și poate chiar o răstignire.

Lumină, ce destin de har,

Să-ți fie leacul pentru fire,

Și darul tău să cheme dar,

Și poate chiar o dăinuire.

Răbdare, ca un gând de fier,

Așa cum Christ ne-a dat iubire,

Eu altceva nu pot să cer,

Decât un petic de simțire.

Să ierți, să treci de tot ce-i greu,

Iar florile să-ți dea smerire,

Și așa voit-a Dumnezeu,

Să ai un rai de fericire.

Și mâine, totul va fi plin,

Păzește-ți sfânta amintire,

Tu nu uita ce-a fost divin,

Splendoarea ce ți-a dat trăire.

Poeme pentru români...

Ultimul ecou

 

Refren:

Ultima strigare, ultimul ecou,

Cum ne zise Iancu, cu al țării grai,

Pentru România să devii erou,

Către demnitate, scoală-te,”No hai!”

Cioburi de gândire, și oglinda spartă,

Chipuri fără margini, ochi amestecați,

Nu mai au românii niciun dor pe hartă,

Și prin lumea largă stau împrăștiați.

S-a mâhnit și Iancu, parcă n-are noimă,

Stă in manuale lângă trădători,

Să-și găsească locul, și să cânte o doină,

Biată Românie, ai ajuns să mori.

Ținem de partide, ținem de minciună,

Vai, patriotismul este tras pe roți,

Punem peste cruce ultima cunună,

Când Avram Iancu-i spânzurat de hoți.

Sfântă lașitate, orbi prin calendare,

Ne foim ca melcii și plătim mereu,

Văd că lașitatea e în fiecare,

Mi-este dor de Horea ca de Dumnezeu.

Bate toaca frate, clopotul părinte,

Căci prin jertfă trece drumul către rai,

Nu mai vreau iluzii, nu mai vreau cuvinte,

Cum zicea eroul: După mine, hai!

CANDELA IERTĂRII
(PENTRU SFÂNTUL iOAN IACOB)

Arde candela iertării,

Pune-ți inima pe jar,

Și din vămile chemării,

Scoate-ți  gândul cel amar.

Ce aproape e pustiul,

Grota Sfântului Ioan,

Ce devreme e târziul,

Cum se aprinde an pe an.

Rugăciunea pare milă,

Din tămîie curge dor,

Gândul a fugit din silă,

Piatra s-a înălțat în zbor.

Și un înger stă în lacrimi,

Pe Ceaslovul  hărnicit,

Ce departe stăm de patimi,

Când e darul dăruit.

Florile răresc pustia,

Iată vin izvoare moi,

Pacea lui e mărturia,

Că iubirea e în noi.

Și acest cuprins se duce,

Din Gologota către cer,

Doamne, ce frumoasă cruce,

Doamne, ce sublim mister!

POEZII LIRICE DE VARĂ

PASAGERI

Gara cu viță de vie,

Banca, peronul și-un dor,

Trenul ce poate să fie,

Drum spre aprinsul fior.

Șinele vechi și uscate,

Niciun semnal, doar dureri,

Mâinile încă curate,

Care se mișcă-n tăceri.

Pleacă și vine seninul,

Lumea se stinge încet,

Dar va rămâne alinul,

Pe acest tragic bilet.

Toate devin resemnate,

Tot ce-i ușor este greu,

Lacrimi se zvântă mirate,

Omul se vrea Dumnezeu.

Și, trenul nu se oprește,

Vai, călătorii sunt muți,

Tren de război și poveste,

Ten care poartă recruți.

Vița de vie e verde,

Gara a blândă-amar,

Știu, că nimic nu se pierde,

Nu așteptăm în zadar.

BIATA VIAȚĂ...BIATA LIMBĂ....

 DE-A ABSURDUL 

 

Ref:
E greu să ne schimbăm,
Cum ar vrea  Dumnezeu,
Mai bine să mimăm,
Ce am mimat mereu...

Oftat de dincolo de zid,

Orașul zilnic mă rănește,

Mă simt haotic și rigid,

Nici lacrima nu mă intregește.

Mă văd posibil noctambul,

Mergând pe case și pe gânduri,

Mă simt ciudat ca într-un recul,

Scriind mai multe printre rânduri.

Nu pot să cred că sunt damnat,

Să nu am parte de un munte,

Hulit, și veșnic resemmnat,

De cartierele cărunte.

Aglomerat de cei cu ban,

Urăsc mașina, telefonul,

Vorbitul mândru la volan,

Cei ce mimează dialogul.

Ei singuraticii, mondeni,

Cu viața lor de trei parale,

Nu sunt nici liberi, nici pereni,

Nu au nici inimă, nici cale.

Fițoși, că așa au învățat,

În tinerețea lor absurdă,

Vorbesc „OK!”, e  „e cool” sau „e waw”,

Sau „auci” când cică, vai, strănută.

Mi-e greu de nerușinea lor,

De faptul că nimic nu-i schimbă,

Că nu au nici măcar, umor,

Că nu au patrie și limbă.

Și-acum pleoștit de gol urban,

Cu tot acest prezent-trecut,

Din bunul simț de dor uman,

Vă spun: Adio! E prea mult!

JOI 19 IUNIE 2014

PRESIMȚĂMINTE

Stuparul vrea puțină miere,

Mioarele un snop de iarbă,

Sihaștrii vor numai tăcere,

Să moară dincolo de zarvă.

La stâne brânza e puțină,

În pomi doar frunze fără rod,

Un suflet plânge fără vină,

Și nu-și dezleagă propriul nod.

Icoanele au praf pe rame,

La porți în sate e pustiu,

Și pruncii nu mai sug la mame,

Și e târziu, e prea târziu.

Și vara care stă plăpândă,

Și ochii care nu mai văd,

De doruri lumea e flămândă,

Și vai, mi-e teamă de prăpăd.