Fascinantele nopţi de durere

Va ninge? Poate cu dor de lacrimi. Poate de la brâu către cer sau de la inimă spre rai. E ajunul sfintei poveşti în care îngerii se întorc către iubire. Nu vă amăgiţi să daţi conotaţii omeneşti celor cereşti. E prea simplu să fie aşa. Acum nu mă gândesc decât la îngeri. La suspinul lor părăsit de iubirea oamenilor. Ei, îngerii, cu care mereu vorbesc despre lume, despre neputinţa soliilor veacului, despre ratarea simplelor poveşti de speranţă.

Încep să-mi aduc aminte de celebrele nopţi ale Revoluţiei din decembrie 1989. Atunci când mieii îngheţau în staul, hăituiţi de gloanţe. Şi, în timp ce sângele lor cădea nevinovat, unii îşi făceau jocuri de minte lumească. Cum o fi mâine? Ce va fi la anul? Cum am să-mi aduc prima maşină de import? …

Ninge şi nu vedeţi. Iar eu vă colind şi nu auziţi. Am făcut un cor cu îngerii şi vouă vă e teamă de iubirea noastră. Precauţi până la ridicol, pudici până la agresivitate, smoliţi de ruşine şi de neputinţă. Văicărindu-vă mereu că viaţa nu v-a dat şi alte şanse.

 În timp ce ei, îngerii iubirii, colindă pe la geamuri îngheţate şi sub pâlpâirea stingheră a felinarelor sfioase. Bieţi lampagii în ceasul greu, noi, orice-ar fi, cântăm mereu…

                                Colind de felinare

Dacă va ninge la noapte,

O să-mi croiesc o cărare,

Şi cu sintagme de şoapte,

Vreau să colind felinare.

Eu, lampagiul de îngeri,

Sclav în pustiul iubirii,

Prin abajururi de plângeri,

Vreau să dau pace simţirii.

Fulgii să-mi cadă pe frunte,

Capul pe pernă de suflet,

Pe o sălbatică punte,

Cerul să-mi treacă în cuget.

Şi de la brâu spre ureche,

Inima altfel să-mi bată,

Ca un pendul de pereche,

Stângă şi dreaptă uitată.

Şi din surplus de visare,

Doar Dumnezeu să aducă,

Foc de aprins felinare,

Milă şi tainică rugă.

Strada mai mult să se-nchidă,

Lebădă mută şi rece,

Soră de viaţă rigidă,

Când disperarea petrece.

Iar când îngheţul va frige

Degete frânte şi rare,

Cerul duios să mă strige,

Hai să colinzi felinare.

DE ZIUA VECHII ROMÂNII

Noi, parastasele şi iluzia că suntem români!

Aş fi dorit să cunosc ROMÂNIA eternă. Nu doar pe cea căruntă. Să scriu enorm şi să trăiesc puţin. Să aud miliarde de stele cum cântă sărbătoarea neamului şi să nu simt că în ţara mea se schimbă ceva.

Avem „darul” scrisului şi al „discursului” patetic. Dar nu avem autenticitate, sinceritate şi continuitate. Îmi este din ce în ce mai greu să mai cânt neamul. Să văd chipuri mirate că fac acest lucru. Că nu sunt interesaţi de ceea ce gândesc cei din cer, eroii din morminte şi sfinţii din labirinte.

 Degeaba facem parastase. Degeaba agităm drapelele naţionale. Degeaba ne mândrim cu Plevna, cu Putna, cu Alba Iulia, cu Oituz şi Călugăreni. Noi suntem morţi în sinceritate. Hăulim pe altarele patriei cântece patriotice, cântăm la pomene „VEŞNICA POMENIRE”, ridicăm troiţe de slavă deşartă la duşi şi în rest suntem cinici, pătimaşi, viciaţi, pamfletari şi ipocriţi. O ţară de vechi români şi de noi europeni. O ţară în care veşnicia a murit la oraş. O ţară ciudată.

E 1 Decembrie. Şi aş fi vrut ca măcar astăzi să cânt până la epuizare soarta neamului. Să curgă cu telefoane, cu emailuri, cu invitaţii la jertfă naţională. Poporul însă tace. Doar din Germania, ce umil paradox, o credincioasă mi-a scris ceva frumos despre neam. Şi poate mai sunt şi alţii care au vrut… Dar, vorba lor, nu ai cu cine… Şi ei sunt dispuşi să facă ceva numai când ai cu „cine”…

  Chiar, cu cine? Cu ei, cu noi... Şi ce să facem? 
Uf...Ce greu. Ce iluzii... Ce spirit adormit într-un popor amorţit. Închei cu un citat dintr-un discurs al părintelui Ilie Moldova: "Sunt atâţia nori pe pe cer, că numai o furtună îi mai poate risipi!"

LA MULŢI ANI, ROMÂNI!

LA MULŢI ANI CENACLULUI LUMINĂ LINĂ ŞI CELOR CE MAI SIMT CEVA...

Rugăciune

(POEM DE IUBIRE CĂRUNTĂ)

Lasă izvorul să curgă,

Caii să zboare prin stele,

Îngeri să spună o rugă,

Lasă-mi iluziile mele.

Lasă copiii să plângă,

Oamenii doar să zâmbească,

Zimbrii din nou să se strângă,

Lasă-mi simţirea firească.

Lasă pe sfinţi într-o piatră,

Iarna la fel de căruntă,

Focul să tacă în vatră,

Lasă-mi şi neamul la nuntă.

Lasă şi tu de la Tine,

Rupe din cer o fărâmă,

Lasă să fie de bine,

Hai să ne facem o stână.

ALB CRISTALIN

O să ningă peste viață,

O să fie alb în toate,

Și la noapte, după ceață,

Vor fi lăcrimări curate.

Mieii din iubiri cu jale,

În talăngi vor pune dorul,

Nu va fi nici leac, nici cale,

Doar suspinul și fiorul.

Pe o cruce, bunătatea

Va privi cu ochi spre mine,

Și-mi va spune noutatea,

Dumnezeu spre tine!

DIN ADÂNCURI

Îngheț,

Luciul ochilor uitați,

Și ninsoarea,

amăgirea, 

poate mâine va fi bine.

Dumnezeu așa coboară,

ca un Iosif între frați,

Sau ca luna,

ce în lacrimi,

va rămâne,

  fără sine.

Dialoguri cu sufletul meu (VIII)

Despre lâncezirea sufletului

  Mă pregăteam să ies din casă, dar tocmai atunci a sunat telefonul. Dincolo, la celălalt capăt al firului, se afla primarul localităţii Rupea- Braşov, care a ţinut să-şi exprime încă o dată starea de entuziasm rezultată în urma concertului de sâmbătă al Cenaclului Lumină Lină. Ca nişte amici de o viaţă, deşi ne-am cunoscut doar atunci, am început să ne subliniem activităţile destul de epuizante, dar şi să ne plângem de faptul că timpul parcă trece prea repede. La un moment dat, eu însumi am ţinut să îi spun: "Domnule Primar, mă bucur că Dumnezeu ne dă totuşi mult de lucru, că nu stăm, pentru că altfel ar fi foarte grav!" Convorbirea s-a terminat aici, iar eu am căzut pe gânduri şi am purtat din nou un dialog cu sufletul meu:


- De ce zici că e bine să ai de lucru, într-o lume care duce totul spre simplificare, spre lentoare?



- Mi-e teamă de statul pe loc, de lipsa de activitate. Nu e creştinească şi e teritoriul cel mai bun de lucru al dracilor. Aceştia dau târcoale pe la chiliile călugărilor leneşi şi pe la casele oamenilor lipsiţi de acţiune.


- În ce fel fac aceasta?
-Simplu, prin sugestii, prin idei, printr-un mod special de a te face să postulezi o altă realitate decât cea existentă. Diavolii sunt promotorii timpului virtual, ai lumilor posibile, dar inexistente. Te fac să visezi cai verzi pe pereţi. De aici se nasc toate bolile psihice. Dintr-o incompatibilitate a năzuinţelor tale cu realitatea ce o trăieşti. Pe fondul orgoliului uman, pentru că omul nu ştie să accepte sau să cedeze în favoarea realităţii, se declanşează stări patologice de anxietate, de depresie şi de lipsă de viaţă. Cel ce nu activează concret pe domeniul realului este cu un picior în camera sinuciderii.


- De ce fac dracii aceasta?
- Ca să-ţi omoare timpul vieţii. Duşmanul lor e timpul tău. Tu mergi spre rai, ei mai au puţin şi vor fi legaţi definitiv de braţul dreptăţii divine. Se apropie clipa când şi ei vor fi judecaţi şi li se va interzice orice libertate.


- Dar nu e mai bine să fim contemplativi, să stăm într-o chilie şi să fugim de lume?
- Nu! Pentru că sunt convins că prima întrebare la JUDECATĂ va fi: Ce ai făcut cu talantul tău? Sau cu talanţii tăi. Nu vei fi întrebat dacă ai dat de mâncare la copii, dacă ai hrănit pe nu ştiu cine. Aceste întrebări vor exista şi ele, dar numai într-un plan minor. Pictorul, de exemplu, va fi întrebat câte tablouri a făcut într-o lună. Preotul va fi întrebat câţi oameni au cunoscut prin el iubirea lui Dumnezeu etc. Fiecare are un talant.


- Dar foarte mulţi nu şi-l descoperă.
- Da, este adevărat, pentru că foarte mulţi refuză sfătuirea. Talantul ţi-l descoperă doar cel din faţa ta, pe baza unor crâmpeie din faptele tale. Noi vrem să facem orice, dar numai talanţii nu vrem a ni-i descoperi. Şi, uite aşa, dăm timpul diavolului. E darul lui cel mai preţios.


- Şi un exemplu...
- Sfântul Antonie cel Mare, cât era el de sfânt a fost mustrat la un moment dat de Dumnezeu. Nu pentru că nu se ruga, nu pentru că nu avea copii, nu pentru că nu postea. Ştiţi de ce? Pentru că nu dădea de lucru mâinilor sale...

COLIND PENTRU LUCIAN

CENACLUL LUMINĂ LINĂ ÎNALŢĂ SÂMBĂTĂ O RUGĂ PENTRU LUCIAN

Concertul de sâmbătă seara are o lege şi o datorie morală, să fie dedicat fratelui nostru, Lucian, ofiţer în Ministerul de Interne, plecat dintre noi acum 40 de zile în urma unui tragic accident de circulaţie.

M-am frământat mult cum să dau o replică morţii, cum să calc cu moartea pe moarte şi am ajuns la concluzia că numai prin cântec, prin dăruire, prin exuberanţă, prin iubire, vom putea cu toţii învinge moartea.

La iniţiativa mea, Cenaclul Lumină Lină organizează sâmbătă la ora 17, la Biblioteca ASTRA, un concert extraordinar de colinde, cântece de iarnă şi muzică patriotică, în memoria lui Lucian.

Familia a îmbrăţişat cu toată bucuria o astfel de iniţiativă, iar colegii săi de la Direcţia Circulaţie Sibiu vor fi şi ei acolo spre a se alătura demersului nostru.

Sunt sigur că numai astfel putem să îl bucurăm şi pe Lucian. De undeva din cer, el aşteaptă ca să ridicăm frunţile, să devenim mai credincioşi, mai apropiaţi de valorile naţionale şi să mergem înainte.

În acest sens, sper ca la acest eveniment să lansez şi o nouă carte de poezii. Însă, până atunci, iată, chiar acum, am terminat de scris ceva în memoria lui Lucian. Citiţi şi simţiţi cum îmi bate inima…

COLIND PENTRU LUCIAN

De când prin toamnă bate moartea,

Ea nu mai e aşa frumoasă,

Şi Lucian e dus prin stele,

Iar noi îl aşteptăm acasă.

Prin gări doar despărţiri amare,

Un tren a îngheţat în minte,

Iubirile sunt tot mai rare,

Şi nu rămân nici în cuvinte.

Poftim mai mult un strop de soare,

Dar vine iarna ca o pradă,

Şi parcă şi speranţa doare,

Când Lucian e dus de-acasă.

Ne vom ruga, vom spune multe

Colinde vii şi-nlăcrimate,

Dar cine oare să le-asculte,

Când sunt atâtea morţi ciudate.

Şi n-ar fi grea singurătatea,

Şi n-ar fi nicio tulburare,

Dacă prin lume răutatea

Nu ar mai sta în fiecare.

Şi Lucian ar fi chiar cerul

În care punem viaţă blândă,

Şi moartea sa ar fi misterul

Că Dumnezeu ne stă pe tâmplă.

Abia atunci, cu dor şi pace,

Vom spune vestea cea duioasă,

Că Lucian în noi nu tace,

Şi iată, e de fapt acasă.