toamna care cere iarnă

Sibiu, poteci de toamnă

Potecile pornesc în pribegie,

E toamnă în Sibiu şi este greu,

Ascund în palme frunza arămie,

Şi îl sărut de fapt pe Dumnezeu.

Nu înţeleg nimic din ce se-ntâmplă,

Iubirea mi se pare un congres,

În care oratorii stau pe tâmplă,

Ca pe un podium plin de interes.

Şi plâng şi ard, dar nimeni nu-i aude,

Reacţii nu mai sunt nici la cei morţi,

Suntem de fapt, corăbiile nude,

Şi portul nostru e un joc la porţi.

Profund gândim că suntem spectatorii,

Ce niciodată nu vom fi actori,

Sentimentalii care spargem norii,

Să plouă peste dragoste şi flori.

Dar vai, noi nici nu ştim ce e iubirea,

Nu am avut nicicând aşa ceva,

Tergiversăm prin lacrimi dăinuirea.

E toamna la Sibiu, pe undeva.

Şi Dumnezeu din frunză se iveşte,

În palma mea plăpândă ca o stea,

Şi ca un fulg, jertfelnic îmi vorbeşte:

Mai bine hai cu Mine într-o nea.

Bucuria de sâmbătă seara!

Teologia copilului răsfăţat

 Nu vă e dor de o seară cu Maica Domnului? Aşa cum era în copilărie, atunci când ochii Măicuţei ne binecuvântau mirarea. Ştiu, ne-am maturizat! Acum suntem "teologi" şi "circumespecţi". Ne e mereu teamă să nu greşim, să nu fim pietişti, să nu devenim habotnici, să nu se uite alţii la noi şi să spună că am greşit linia ortodoxiei. 

 Dar, sincer să vă spun, mie nu mai îmi pasă, de multă vreme, de iluziile altora. De lupa ce o ţin peste viaţa şi credinţa mea. Pentru că, nu cu dânşii am să mă duc la judecată, ci numai cu mine însumi şi cu binele pe care doresc să îl săvârşesc. Dacă biata mea credinţă ar sta tremurândă sub reflectorul lui "ce o să zică alţii", cred că aş fi fost mort sufleteşte şi nu aş fi înţeles nimic din puritatea evangheliei.

  Mi-e dor de clipele simple ale credinţei care nu se uită decât în ochii icoanelor. De omul "cel vechi", care era mai bun decât "omul cel nou". De momentul când nu cunoşteam atâta lume care să îmi numere "aripile îngereşti" şi deopotrivă "căderile". Acum, la ceas de dor, chiar mă căiesc că poate uneori prea mult m-a durut opinia celor ce-mi spuneau câte ceva despre mine.. Am fost mândru şi de aceea eram supărat, gânditor şi afectat. Dar, Maica Domnului m-a salvat... 

   De fapt, lângă mine, mereu şi pururea nu a fost cu adevărat decât Măicuţa Domnului. Blândă, ca o copilă care-şi dă haina de pe sine ca să nu îmi fie frig. Aşa cum făcea Cuvioasa Parschiva cu fetele sărace. Şi, de aceea, în ciuda zăpezilor de singurătate şi a vânturilor duşmane, nu mi-a fost niciodată frig. 

   Şi mai e ceva. Ceva ce lumea nu o să înţeleagă niciodată, pentru că iubirea lipseşte. Maica Domnului cântă mereu alături de mine. Din icoană, din cer, din inima mea.... 

Noi în icoană

Cum să te uit pe tine, eşti numai o icoană,

O viaţă ce începe din minus către plus,

Iar eu sunt doar intrusul ce-am devenit o ramă,

Într-un altar ce spune că mai nimic nu-i spus.

Abia acum tăcerea cu jale mă convinge,

Că doar din lăcrimare există un cuvânt,

Dar simt că de la tine cu resemnare ninge,

Pe ochii mei hipnotici ce-au devenit pământ.

Şi nu am nici o teamă, sunt sânge lângă sânge,

De curge mir din tine, din mine curge vis

Prevăd că peste veacuri noi amândoi vom plânge,

Într-o icoană albă  din blândul paradis.

scrisul simplu al toamnei

   

Închinare Sfintei Paraschiva

Refren: 

       Şi dacă lacrime vor fi

      Atât cât viaţa ne mai poartă,

      Noi te rugăm din bucurii

      Să mijloceşti sfinţirea noastră.

Cuvioasă maică, suflet dăruit

Astăzi este ziua împăcării sfinte

Trupul tău de lacrimi, alb şi prigonit

Ne-a adus lumina blândelor cuvinte.

Cuvioasă soră de potir sublim

Nu se face seară câtă vreme-n lume

Arde în biserici dorul tău divin,

Iar poporul vrednic vine să se-adune.

Iaşul şi Moldova este chipul tău

Un altar de rugă, jertfă şi speranţă,

Mirul bucuriei ne-a ferit de rău

Şi din sfinte moaşte prindem cutezanţă.

Să ne fii de-a pururi mamă şi avânt

Împăcare lină, suflet şi simţire, 

Praznic de iertare, rai şi legământ
Paraschevo blândă, leac de dăruire.

MINUTUL MEU...

     Era timpul să revin. Diferite motive mi-au întârziat comunicarea cu dumneavoastră, deşi nu am avut intenţa de a mă sustrage de la un dialog frumos, entuziast şi civilizat. Poate doar că, uneori, aşteptările sunt destul de mari. Şi ale mele şi ale dumneavoastră, iar la acest capitol tind să mă simt destul de vulnerabil. Mi-am dorit construcţia acestui blog nu ca un forum electronic clasic (aş fi avut pentru un astfel de mod posibilităţi tehnice speciale), ci ca o tribună de luptă spirituală în care să vă simt entuziasmul. La acest capitol, există câteva persoane care îmi scriu mereu, care publică aici texte şi care se vede treaba că vor ceva mai mult decât o simplă editare de texte, poezii şi cronici ale cenaclului. Vor fior naţional şi adevărată viaţă creştinească. Și aceştia însă sunt destul de puţini. Infidelitatea celorlalţi cititori (care citesc, dar nu marşează la nobleţea luptelor acestui blog) mi-a mai redus implicaţia, dar sper că nu şi entuziasmul.

     Şi totuşi, pentru că nu sunt supărat ( vă rog să nu îmi cântaţi resemnarea, nu m-a răpus încă nimeni la capitolul entuziasm), pentru că sunt un fel de "nebun" al creaţiei şi al dialogului, mă aventurez din nou într-un spirit combativ şi deopotrivă creativ. Am resurse suficiente şi simt cum Maica Domnului îmi readuce starea de graţie şi de zbor . Mi-ar fi plăcut să aveţi aripile mele. Aţi fi văzut că înălţimile nu aduc nici trufie, nici cădere. Ele sunt doar condiţia umană a omului care încă nu a murit de tot... Asumaţi-vă această identitate până nu e prea târziu. Orologiul are minutare destul de scurte. Acum însă e minutul meu!

Vă invit la lectură!

Vremuri bune şi mai multă credinţă!

Iar la ochii 

cerului

Ochii tăi nu au nins niciodată,

Ei mereu au luceferi şi soare,

Sunt o sfântă şi blândă erată,

Dintr-o carte de pace ce doare.

Şi icoana îi poartă spre moarte,

Ca să strige de fapt învierea,

Ochii tăi sunt lumină în noapte,

Ochii tăi reprezintă tăcerea.

Ochii tăi nu îi las să se culce,

Priveghez lângă ei ca un munte,

Şi mă simt un izvor ce se duce,

Către cer pe o tragică punte.

Ochii tăi au un dor şi o slavă,

Prin grădini de eden lasă urme,

Sunt răniţi de o dulce otravă,

Iar Păstorul îi leagă de turme.

Ochii tăi sunt de fapt catedrale,

Şi aduc între noi liturghie,

Se ascund în poveşti minerale,

Ca în lume mai bine să fie.

Ochii tăi mi se par cei mai simpli,

Ei aduc începutul de mâine,

Şi în ei lăcrimează părinţii,

Când Hristos ne oferă o pâine.

La cernerea mea

Mai am o rugăciune, ca o lumină rară,

Şi o icoană blândă, ce-mi linişteşte viaţa,

O ţin numai în suflet, nu o revărs afară,

Ea este foc de lacrimi, ce-mi zvântă dimineaţa.

Sunt fiul ce zâmbeşte, pe pieptul de Fecioară,

Şi braţul ei înseamnă tot ce-a fost bun cu mine,

Vorbesc numai în şoapte, vorbesc ca-ntâia oară,

Simţind că din lumină Împărăţia vine.

Gătit în strai de nuntă, cu candela aprinsă,

Mă cercetează sfinţii şi-mi spun să nu am teamă,

Căci starea mea cea veche de mult a fost învinsă,

Şi astăzi am odăjdii cu cei fără de seamăn.

Şi-aşa trăiesc iubirea, şi-aşa mă prinde moartea,

De parcă râuri calde aduc în curgeri raiul,

Şi Dumnezeu îşi lasă cu bucurie partea,

Copilărind cu dorul şi dăruindu-mi naiul.

Şi astfel cânt de viaţă, de pace şi de bine,

Măicuţa mă ascultă, stingheră şi umilă,

Ce taină, ce minune, căci am uitat de sine,

Cuvintele nasc îngeri şi eu semnez pe filă.

Hrisov către înger

Pleacă, pleacă, este mâine,

Nu mai am această zi,

Cum să-mpart această pâine,

Poate totuşi e târziu.

Dar să nu îi stingi lumina,

Vreau să văd prin umbra ta,

Aripile, pacea, vina,

Dreptul sfânt de a cânta.

Nu te mai uita în urmă

Ce a fost cândva stingher,

Când ştiam că se consumă,

Viaţa într-un vis de cer.

Poate-aşa este mai bine,

Să tăcem, să ne dorim,
Şi când dimineaţa vine,

În zăpezi să ne zidim.

Şi te rog aşa, ca înger,

Să îi spui lui Dumnezeu,

Că sunt doar un om ce sânger,

Că sunt doar un om ce sper.

SĂ FIE PACE!

SĂ FIE PACE!

Şi drumurile mele au devenit lumină,

Cred că din cântul mamei sublimul mi se trage,

Prin orice colţ de lume, găsesc o stea divină,

Şi de aceea prieteni, vă rog: Să fie pace!

Abia numai acuma, îmi dau sfielnic seama,

Că harta este mică şi altfel nu se face,

Din România Mare rămase numai teama,

Dar eu vă dau curajul şi spun: Să fie pace!

Aş vrea să scriu poeme la Putna sau la Alba,

O carte de iubire, profundă şi tenace,

Şi niciodată plânsul să-mi întrerupă treaba,

Când eu cu osârdie, rostesc: Să fie pace!

Prin sate duc cenaclul, ca să evit războaie,

Scot miere din albine, nu snopi de simple ace,

De văd doi ochi în jale, genunchii mi se înmoaie,

Şi-un înger îmi şopteşte:  Să fie pace, pace!

Mai am un an de luptă, sau zece, sau o sută,

Prin suflet, însă, parcă, un clopot se desface,

În dangăte cu lacrimi de vise împrumută,

Iar când rămân cu mine, îmi cer: Să fie pace!

Şi mulţi veţi spune totuşi, că pot şi altă cale,

Că a cânta e bine, dar nu e rost de pace,

Văzându-mă, mai bine, un pustnic într-o vale,

Dar eu vă cer sensibil: Tăceţi, să fie pace!

Dincolo de măşti

   E secetă de toamnă şi de candoare. Se înmulţesc parcă tot mai mult măştile oamenilor ce ne înconjoară. Cu cine să mai vorbeşti? În faţa cărui semen să îţi mai deschizi sufletul? Pe cine să poţi să-l mai consider frate şi prieten? Pentru că, prietenia, asemenea iubirii, te primeşte aşa cum eşti… La fel şi frăţietatea de care facem atâta tapaj în creştinismul nostru de fiecare zi… Sub auspiciile „bunelor intenţii” de fapt suntem veninoşi şi răi. Atacăm, muşcăm şi vorbim de rău…

   Nu sunt sceptic. Nici nu socotesc că am o gândire bolnavă. De fapt, dacă veţi fi sinceri, o să recunoaşteţi că în clipele de sinceritate sufletească aşa gândiţi şi voi. Simt cum vă căutaţi „omul” care să nu vă mintă, care să nu se poarte „cu mănuşi”, care să fie blând, curat şi sincer cu inima voastră. Omul de care aveţi atâta şi atâta nevoie la „Viteza” zilelor voastre…

   Lume, lume… Lumea care ne vede şi apoi ne uită. Lumea care se foloseşte doar de Hristos spre atingerea scopurilor profane. Lumea care isterizează sărutul şi ascunde vânzarea. Lumea care nu e niciodată lângă noi „la greu”… Lumea în care ne punem atâta şi atâta încredere. Lumea care face din politeţe o armă perfidă şi din injurii un pumnal otrăvit. Lumea ta. Lumea mea. Lumea fără de cer…

Şi acum, haideţi să pansăm rănile. Să nu rămânem în derută şi în toamnă de suflet. Avem totuşi o bucurie. Ştiţi care este? E simplu: MAICA DOMNULUI!

Din bătrâni

Pământul tot mai galben şi marea ne-ntărâtă,

Prejudecăţi forţate aprindem din cuvinte,

Purtăm o mască strânsă, flecară şi urâtă,

E toamnă de iluzii şi căutăm fiinţe.

Trec cerbii pe morminte şi poartă nostalgie,

În cornul lor simetric cu prăbuşiri profane,

De parcă din vecie ei ar dori să fie,

Copite imprudente şi patimi suverane.

Dar piatra ce ne arde, nu e decât canonul,

Ce-l spulberăm prin gânduri că ducem altă cruce,
 Pierdem însă destinul şi ne stâlcim atomul,

Când drumul vieţii noastre către absurd ne duce.

E secetă cumplită şi un izvor aşteaptă,

Ca lumea să se schimbe şi timpul să coboare,

 În ploaia de iubire  ca o lumină dreaptă,

Iar coasa să se piardă în buruiana mare.

Dar, gripa de simţire a devenit  rănire,

Şi curge sânge proaspăt din pruncii fără mamă,

Bătrânii pe la colţuri, murind ne dau de ştire,

Că Dumnezeu de astăzi nu mai trimite mană.

Dreptul la Apuseni

Totul pentru un foc

   Deşi nu am nicio şansă să mă întorc acum în cristalinul Apusenilor, mi s-a făcut un dor cumplit şi incurabil de locurile şi de oamenii de acolo. Nu am timp, pentru că viaţa este scurtă, imensă şi grea, și pentru că, în timp ce aurul Apusenilor este dus peste oceane, noi ne zădărnicim atâtea şi atâtea lucruri deşarte. Nu le numesc. Nu are rost. La ce folos, când, oricum, nimănui nu-i pasă de soarta României. Da, da… 

Apusenii mor şi ortodoxia îşi caută identitatea. Companiile americane duc vagonete de aur pe vase de croazieră, iar noi spunem că avem alte urgenţe,că e cazul să gândim pozitiv, că oameni ca mine sceptici aduc nevroze, că trebuie să strângem fonduri pentru evenimente, că e bine să ne ţinem atent de scaune şi de privilegii.

Mi-e dor de Apuseni şi nu are cine să mă ducă acolo. Mai toţi cei din jurul meu îmi dau sfaturi de viaţă, de corectitudine şi de mântuire. Îmi arată binele şi răul… Hm… Şi ce frumos e în Apuseni…

Mi-e dor de Apuseni şi nu are cine să mă înţeleagă. Parcă aud: „Lasă, domnule, viaţa boemă, ce e aia Apuseni? Lasă chestia asta cu România, cu „cerul”, cu idealurile! Uite, alţii sunt pragmatici…!”

   Mda… M-am gândit şi eu la asta. Şi totuşi îmi e dor de Apuseni. De Avram Iancu pe care îl numesc singura soluţie contemporană (vivacitatea, şi dăruirea sa) la problemele României. Să mă ierte sfântul Andrei Şaguna că îl pun pe Avram Iancu pe picior de egalitate cu sfinţenia sa. Andrei Şaguna, despre care toţi au uitat că eu am fost primul care, în octombrie 2005, la nivel de ziar, de sinod şi de secesiune a Mitropoliei Ardealului am cerut răzbit, „pe faţă” şi „de urgenţă” canonizarea lui… Şi atunci, „cei de acum”,  dădeau din umeri… Mă rog… Mie îmi e dor de Apuseni!

Nu mai vreau să ştiu acum de nimic. De probleme, de intrigi, de opiniile celor ce îmi vor „binele”, de ce viitor are cenaclul şi inima mea. Treaba mea şi treaba voastră. Vreau doar un foc de lemne în Apuseni, în jurul căruia să îmi simt bucuria. Atât şi nimic mai mult. Cer iertare…

 Soluţie de Apuseni

Vrei să fii om, îţi dau un sfat,

Abandonează resemnarea,

Şi, ca un gând neînduplecat,

Spre Apuseni să-ţi duci cărarea.

Ce va mai fi, vei mai vedea,

Oricum nu se mai schimbă viaţa,

Şi-această lume e mai rea,

Şi grea îţi este dimineaţa.

Poate doreşti să fii mai bun,

La toţi să le oferi iubire,

Deşi mai toţi te cred nebun

Că ai această dăruire.

Dar hai, te rog, să nu ai dor,

Ridică fruntea şi gândeşte,

Cei subiectivi sunt mulţi şi mor

Şi numai dragostea trăieşte.

Iar ca un sfat imperial,

Din când în când, mai lasă-ţi rangul,

Şi-n Apuseni pe un seral,

Într-un izvor, să-ţi afli dragul.

Deci, ori de unde vii şi eşti,

De mă citeşti acum prin semne,

Îţi dau un leac dumnezeiesc,

Să cauţi aurul şi-n lemne.

Şi să porneşti spre Apuseni,

Într-o cabană părăsită,

Ca cei mai fragezi pământeni,

Ce au opinia rănită.

Să stai cu sfinţii lângă foc,

Tăcerea să îţi fie masă,

Şi în acest sfielnic loc,

Să simţi că eşti de fapt acasă.