Sibiu, poteci de toamnă
Potecile pornesc în pribegie,
E toamnă în Sibiu şi este greu,
Ascund în palme frunza arămie,
Şi îl sărut de fapt pe Dumnezeu.
Nu înţeleg nimic din ce se-ntâmplă,
Iubirea mi se pare un congres,
În care oratorii stau pe tâmplă,
Ca pe un podium plin de interes.
Şi plâng şi ard, dar nimeni nu-i aude,
Reacţii nu mai sunt nici la cei morţi,
Suntem de fapt, corăbiile nude,
Şi portul nostru e un joc la porţi.
Profund gândim că suntem spectatorii,
Ce niciodată nu vom fi actori,
Sentimentalii care spargem norii,
Să plouă peste dragoste şi flori.
Dar vai, noi nici nu ştim ce e iubirea,
Nu am avut nicicând aşa ceva,
Tergiversăm prin lacrimi dăinuirea.
E toamna la Sibiu, pe undeva.
Şi Dumnezeu din frunză se iveşte,
În palma mea plăpândă ca o stea,
Şi ca un fulg, jertfelnic îmi vorbeşte:
Mai bine hai cu Mine într-o nea.
