Se simte briza jucăuşă a florilor de mai

Iertările

De ţi-am promis un stop de libertate,

De ai crezut că nu am nici un off,

Mai singur, mai pătruns de vanitate,

Îţi spun acum, a fost numai un moft.

Prea multe clipe au zburat nebune,

Şi le-am pierdut precum le-am şi primit,

Acum curajul meu îţi poate spune,

Nu mai suport să fie un sfârşit.

Şi dacă cerul însuţi nu te lasă,

Să te cobori în bietul meu suspin,

Eu totuşi cred că ţie chiar îţi pasă,

Şi pentru mine te-ai lăsa în spin.

Posibil să te pierd şi altădată,

Probabil să te caut iar prin flori,

Aşa e în iubire câteodată,

Când soarele se-ascunde după nori.

Dar cel mai mult sunt sigur că e bine,

Fără de cer nu am nici un pământ,

Şi cristalinul care totuşi vine,

Sunt ochii mei ce plâng de dorul blând.

Emoţie de Paşti 

Şi de Paşti un mic izvor,

Duce flori pe apă dulce,

Vai ce bine şi ce dor,

Parcă plânsul meu se duce.

Şi de Paşti presimt duios,
 Reîntoarcere firească,

Într-un pat cu lemnul ros,

În chilia bătrânească.

Şi de Paşti visez ceva,

Să primesc chemarea blândă,

Într-un munte, undeva,

Cu o floare peste tâmplă.

Şi de Paşti mi-e dor de cer,

Poate chiar de crinul nopţii,

Când în ceasul de mister,

Voi lăsa iubirea sorţii.

Şi de Paşti aşa trăiesc,

Ca un înger de tăcere,

Dăruiesc, întineresc,

Lângă sfânta înviere.

Ploile de Paşti

Ploile ne sunt altarul,

Sau un semn de împăcare,

Paştile, ruşinea, darul,

Lacrima din fiecare.

Ploile ne sunt curajul

Celor ce-am uitat de viaţă,

Pacea, sufletul, mirajul,

Cerul cald de după ceaţă.

Ploile vor sta la poartă,

Ca să bată în nopţi senine,

Când jelind această soartă,

Îmi veţi spune că e bine.

 Oră de lacrimi

Lacrima mea,

Un colţ de rai,

O floare albă,

Pe drumul către Dumnezeu,

Nu are nici un fel de grabă.

Se poticneşte,

Strigă,

Simte,

E ca un duh de primăvară,

E lacrimă,

E pace rară,

Şi parcă e întâia oară.

Şopteşte,

Spune vorbe multe,

Visează munţi, miresme, lacrimi

Îngeri ce vin ca să asculte,

Poveştile fără de patimi.

Lacrima mea,

Nu are soră,

Din ochiul milei curge blândă,

Şi-n după goana ei minoră,

Pe pat se-ntinde şi e frântă.

La Joia Mare

Veronica

 

Măslinii plâng în jale,

Ce aspră e mahrama,

Nu-ţi pune Veronică răbdarea la-ncercare,

Învinge suspiciune şi datina şi teama,

Pe faţa mărturiei tu să sădeşti o floare.

Soldaţii se frământă,

Vor sânge, vin şi patimi,

Nu mai au nici un suflet, vor sânge şi putere,

Dar tu, o Veronică, cu inima de lacrimi,

Pătrunde lângă cruce şi lângă înviere.

Cocoşii nu mai cântă,

Trădarea e prea multă,

Nu mai există pace, pământul e fierbinte,

O, sfântă Veronică, iubeşte şi ascultă,

Un înger stă în tine, un om abia te simte.

Fără de munte

Eram atât de sigur că muntele mă iartă,

Că m-aş fi dus cu cerul să stau prin el o noapte,

Zădărnicind o lume şi cea din urmă ceartă,

Atâta cât e bine, atâta cât se poate.

Dar muntele mă ţine departe de iubire,

Nu-şi mai aşteaptă fii în cristalin molatic,

Ca un habotnic aspru s-a închistat în fire,

Şi brazii şi-i hrăneşte cu oxigen fanatic.

Şi-n acest timp speranţa ucisă e în floare,

Ca biata rândunică ce a rămas rănită,

Prin toamne ruginite ea moare în răcoare,

Iar cei ce o îngroapă îi spun c-a fost ispită.

Aşa e şi cu viaţa, cu muntele, cu dorul,

Doar Dumnezeul săracul mai ştie şi-nţelege,

Ce este dăruirea, susţinerea şi zborul,

Un vis de nemurire sau o fărădelege.

Părintele Cătălin la sfat cu îngerul... Nopţi cristaline...

La început de „timp mare”

Să ne împăcăm cu noi înşine. Atunci ne vom împăca cu toţi. Şi fără îndoială că şi cu îngerul păzitor, acel „chip” de rai pe care Dumnezeu ni l-a lăsat ca balsam pentru neputinţe.

De la un timp vorbim tot mai puţin cu îngerii. Ce să le spunem? Că suntem sensibili? Că suntem păcătoşi? Că vrem mai mult decât ni s-a dat? Parcă e ridicol. Parcă nu e firesc aşa. Cum să vorbim noi despre slăbiciunile noastre. Aşa cum şi eu mă întreb acum, cine ştie cine mă va judeca ca pe un om şi nu ca pe un militant al mântuirii. Dar, mă rog, fiecare marturisire are preţul şi sublimul ei. Şi numai astfel se ajunge în rai. Iertând, iubind, sperând, colindând prin lacrimile sfinţilor. Aceasta e viaţa. Ce oare altceva?

  

La împăcarea cu îngerul

Şi nu şti ce mă doare,

Această zi de pace,

Această palmă-ntinsă spre tine ca spre cer,

Dar văd că tu eşti numai o lacrimă ce tace,

Un fel de remuşcare, un bâlbâit mister.

Şi nu ştiu ce te doare, ce  ar putea să fie,

Poate un dor de vară sau vreun frumos decor,

În care orice vorbă şi dragoste târzie,

Atrage paradisul din care nu mai mor.

Şi am un trup coleric, tu ai doar aripi albe,

Ciudată antiteză, un om şi-un înger mut,

O lebădă ce duce pe ape vise calde,

Un cavaler nostalgic ce crede în trecut.

Şi tu-ţi slujeşti destinul, prin cete cristaline,

Arhanghelii te cheamă mereu să fi soldat,

Pe mine mă răstoarnă acele zile line,

Când te vedeam în munte izvorul nesecat.

Mi-era atâta de jale, când te chemam la rugă,

Împreunând sublimul cuvintelor de har,

Dar nu stăteai o clipă, erai mereu pe fugă,

Ce să-nţeleg din tine, icoană, rană, dar?

De la botez încoace, mă tot comandă frunze,

Şi toamnele rebele de tine mă despart,

În zale felurite şi-n amăgiri profunde,

În mine nu am pace, în tine nu încap.

Mi-ai spus odată simplu, că îngerii vibrează,

Doar după legi străine de orişice nevoi,

Mi s-a părut atunci că nu am mintea trează,

Că viespi ucigătoare se scurg din doi în doi.

Dar cine se-nţeleagă, acest binom profetic,

Pământul între stele şi stele pe pământ,

Un crucifix golgotic, teluric şi concentric,

Iubirea suferindă în cel mai singur sfânt.

Aşa că vorba multă mai bine să coboare,

Pe lemnul ce mă ţine atât de răstignit,

Un cui pătrunde-n palmă şi poate e un soare,

Care-mi deschide ochii şi dorul pironit.

Aşa că noaptea asta, albastră, blândă, bună,

Să-mi fie împăcarea cu tot ce s-a mişcat,

Când cornul de speranţă cu pace  încă sună,

Iar vânătoarea veche de mult a încetat.

Din Maramureş... Pentru Maramureş şi pentru voi...

 Dedicată preoţilor de frumoasă condiţie românească: Vasile Dunca şi Ioan Tomoiagă

 

Dor de Maramureş

Să te întorci în Maramureş,

Ca într-o casă de la ţară,

Ce a răzbit prin ploi şi iureş,

Trăind istoria amară.

Şi o troiţă să te vadă,

Pătruns de valuri efemere,

Şi liniştea să te străbată,

Prin infinite emisfere.

Să-ţi fie dor de ţara veche,

De cei plecaţi spre alte maluri,

Ducând o datină străveche,

Şi-atâtea alte crunte valuri.

Dar Maramureşul să-ţi fie,

Un adăpost în neputinţă,

Când din a lui sfinţită glie,

Tu vei sorbi smerit credinţă.

Aşa cum cerul poartă ape,

La rândul tău să porţi poftirea,

Din care pacea să se-adape,

Şi Dumnezeu să-şi ia iubirea.

Şi lemnul prefăcut în strane,

Într-o Biserică de suflet,

Să-ţi dăruiască veşnicia,

Când te întorci în Maramureş.

P.S. Sper să avem bucuria unei reîntoarceri cât mai grabnice...

La Săpânţa-Peri

Îndrumă-ne Măicuţă Sfântă

Să te găsim mereu acasă,

Cât dorul nostru încă cântă

Şi Tu rămâi aşa frumoasă.

Răsai din orice lemn de ţară,

Trimite-ţi lacrima cea blândă

Pe-această temelie rară,

Pe-această inimă căruntă.

Şi la Săpânţa unde cerul

Stă sprijinit pe vechi biserici,

Spre noi ai revărsat misterul

Şi ne-ai făcut şi mai eterici.

Cu îngerii să ţinem pacea,

Lângă măicuţele sfioase,

Pe care dragostea şi viaţa,

Le-au renăscut şi mai frumoase.

Iar când va fi mai greu în lume

Şi-om sta pe drumuri de durere,

Un gând pe inimă ne pune,

Această cale de tăcere.

Această lume de poveste,

În care Dumnezeu trăieşte

Şi unde noi primim o veste,

Că cerul simte omeneşte.

31 martie 2012-04-01

      Mânăstirea Săpânţa-Peri

Floare

Fără petale nu mai sunt floare,

Biata tulpină, plânge şi ea,

Din rădăcină totul o doare,

E tot mai aspră şi tot mai grea.

Rupse şi unul, rupse şi altul,

Cică de milă, cică de dor,

Şi-aşa pierdut-am cerul, înaltul,

Visul de pace, visul de zbor.

Voi ce îmi spuneţi floare de vară,

Regină mută, lebădă stea,

Vântul v-aduce ca pe-o ocară,

Pe unde bate, pe unde vrea.

Şi-acum stingheră, fără iubire,

Doar cu pământul sterp şi uscat,

Pustie, veche, arsă în fire,

Ca Răstignitul cel blestemat.

Îmi vreţi parfumul, dar ce vă pasă,

Pe mine altfel m-aţi folosit,

Cât v-am fost caldă floare frumoasă,

M-aţi pus pe inimi şi m-aţi dorit.

Dar vai, plăcerea moare, se stinge,

Astăzi e apă, mâine noroi,

Şi disperarea cruntă învinge,

Prin voi, prin mine, din doi în doi.

Lăsaţi-mi pacea, lăsa-ţi mi dorul,

Plecaţi pe drumuri fără de flori,

Să nu mai smulgeţi viaţa, fiorul,

Să nu mai scoateţi ape din nori.

Şi dacă poate, totuşi o floare,

În calea voastră va răsări,

Peste petale să puneţi soare,

Ochii cei limpezi ce vor privi.

Şi-apoi cu milă pliniţi nectarul,

Fluturi de pace, albi ca un cer,

Din preaiubire să curgă harul,

Ca o lumină lină de cer.