PENTRU PRIETENII ACESTUI BLOG

Totdeauna am fost nostalgic. Înţeleg că nu e cazul să fac "caz" de faptul că vizitatorii acestui blog sunt "sfioşi" şi nu-şi expun identitatea. Ce să le spun? Mai bine tac ca să nu-i pierd. Ehe... Veşnicul compromis al celor singuri. Odată şi odată, însă, presimt de pe acum, o să se laude că au fost zilnic contemporani cu aceste poezii.

Bine, hai să trecem peste identităţi. Emailul meu  poate rămâne mut...

De fapt, mie, sincer să fiu, îmi ajunge şi o floare, o lacrimă sau o lună plină!

Acum să vă scriu ceva din Italia unde plouă. Mi se pare totuşi o ploaie absurdă. Mocănească. Fără sentimente, gata doar de ravagii. Lipsită de iubire. Venită prea târziu. De aceea, deşi de câteva zile ( de la ultimul meu articol pe acest blog) nu am nicio inspiraţie pentru poezie, totuşi, pentru cei ce "din greşeală" mai intră pe acest blog, am să scriu:

BULETIN DE ŞTIRI

Plouă, plouă în tăcere,

Plouă într-o altă ţară,

Plouă, inima îmi cere,

Să aştept o altă vară.

Plouă peste sfinţi şi cruce,

Plouă crud prin cimitire,

Plouă, şi un dor se duce

Să-şi găsească altă fire.

Plouă, pe la voi nu plouă,

Plouă pe aici cu patimi,

Plouă, mâine va fi rouă,

Plouă şi trăiesc din lacrimi.

Plouă şi e vina voastră,

Plouă că uitaţi iubirea,

Plouă peste rana noastră,

Şi balsamul mi-e privirea.

Plouă, vai de cei din urmă,

Plouă că minţiţi strategic,

Plouă fără nicio urmă,

Şi am să vă pierd eteric.

Plouă, o să uit de toate,

Plouă, nori de amintire,

Plouă şi vă las o noapte,

Poate, ca un fel de ştire.

Un an de la mutarea la cer a poetului Adrian Păunescu!

Mai sunteţi lângă cei ce scriu?

Nu ştiu dacă mai intraţi mulţi pe acest blog. Mutarea pe noul site al cenaclului a cam inversat priorităţile. Pe adusul de fotografii cu prieteni ai blogului nu au mai prea apărut nume noi. Poate că ceea ce scriu nu mai este aşa de atractiv. Sau poate că scriu foarte mult şi ar trebui să fiu mai moderat. Nu ştiu. Mi-e teamă să vă întreb dacă mai sunteţi prezenţi. Pur şi simplu mi-e teamă de lipsa voastră, de faptul că s-ar putea să nu-mi spuneţi nimic, să citiţi acest mesaj şi să treceţi mai departe fără a-mi spune: "Da, părinte, prietene drag, suntem tot aici!"

Până atunci am să scriu. Mai încet, mai mult, mai bine, mai rar… Poate că, dacă nu vă scriu în fiecare zi, o să treceţi şi voi din ce în ce mai rar ca să vizitaţi acest blog. Şi nu aş vrea ca acest lucru să se întâmple. Eu, însă, cât am putut, am fost viu. V-am scris. Nici acum nu ştiu câţi sunteţi, de fapt, cine sunteţi, dacă mă consideraţi interesant, sau vrednic de prietenie, de ce sunteţi, de ce tăceţi, de ce vorbiţi.

Dar, ca un copil care stă la geam aşteptând primele ninsori, am să mă uit în fiecar zi pe email, sau la iconiţele cu fotografiile voastre din stânga blogului şi am să văd dacă a nins cu flori de neuitare! Vă aştept!

Şi acum, să scriem ceva spontan pentru memoria marelui poet Adrian Păunescu. Încerc să scriu gândindu-mă că poate chiar mai sunteţi lângă cei ce scriu... Pentru că, vorba poetului:
ŞI TOTUŞI EXISTĂ IUBIRE!

ADRIAN PĂUNESCU

Mă lasă inima, măi frate,

Tu nu presimţi că nu mai pot,

Opinii, gânduri resemnate,

Iubesc, dar oare are rost?

Mă lasă lumea şi se duce,

Prin filtre albe de neon,

De-o viaţă plâng într-o răscruce,

Iubesc şi sunt un simplu om.

Mă poartă tandru saltimbancii,

Acum mă ard, acum mă ning,

Mi s-au făcut noroi bocancii,

Iubesc, dar totuşi nu înving.

Mă vor un înger prin tenebre,

Îmi spun că am un sens divin,

Călcând pe mine, ca pe zebre,

Iubesc şi cerul meu e lin.

Mă port ca un copil cu lumea,

Îmbătrânesc, întineresc,

Şi plânsul meu e rugăciunea,

Iubesc şi pace nu primesc.

Te las, poet firesc la îngeri,

Să scrii ceva, pe gustul lor,

Şi-ţi spun curat, fără constrângeri,

De tine, frate, îmi este dor.

Odihna icoanei

Şi nu fugi acum, la ceas curat,

Tu, minutarul meu din jale blândă,

Când eşti, de fapt, chiar drumul meu curat,

Ce te-am lăsat cu dragoste pe tâmplă.

Mi-e teamă că tu curgi aşa divin,

Şi laşi în urmă clipe nesfârşite,

Că timpul cel de ieri a fost sublim,

Pe diguri de oceane nesfârşite.

M-aş fi înecat, aş fi murit naiv,

Fără să ştiu că veşnicia vine,

Că pentru orice om nu e tardiv

Să fie rug şi lacrimă de bine.

Pe ochiul tău vedeam un fel de vis,

Ningea cu flori în fiecare noapte,

Clepsidra devenise un abis,

O revărsare de minuni şi şoapte.

Şi nu fugi, mai stai, e loc de toţi,

Povestea ta de fapt îmi dă putere,

Nu aş putea să te găsesc în nopţi,

Decât într-o splendoare de tăcere.

nimic nu se pierde

Excelenţă

Cenuşa mea, ecoul tău,

Un fel de dig ce stă în maluri,

Poate e bine sau e rău,

Dar te iubesc plutind pe valuri.

Şi în Scripturi, în cartea Ta,

Se spune că iubirea crede,

Prin orice inimi, undeva,

În cerul care nu se vede.

Ştiu, nu mă crezi aşa pustiu,

Mereu mă cauţi de pereche,

Tu, Dumnezeul cel târziu,

Pierdut în dorul fără veghe.

Iar eu, ce sunt, poate un fel,

De-a spune muntelui, răbdare,

Sau, mai rămâi, avem un ţel,

Mai e şi mâine pe cărare.

Şi nu se ştie ce va fi,

În paradisul Tău de soare,

Sperând că ne vom întâlni,

Ca o cenuşă şi un floare.

Maica Domnului ne cheamă!

De la ceruri

Ţi-am auzit suspinul şi m-am rănit pe mine,

Pădurea era tristă, prin crengi plângeau cocori,

Şi aş fi vrut să-ţi fie atât de plin şi bine,

M-aş fi luptat cu cerul, cu cei mai vajnici nori.

Mi-ai pus o mână caldă pe ură şi pe fire,

Şi-ai spus că nu se poate, că sfinţii nu plătesc,

Că din icoane curge doar sânge de iubire,

Să las în împlinire destinul omenesc.

Ce frig era afară, ce vânt fără simţire,

Deodată frica, mila, m-au străbătut prin os,

Mi s-a părut că moartea îşi face loc în mine,

Iar tu, ca o lumină, mă săgetai duios.

Şi am strigat cu sete, şi am cerut iertare,

Eu, cearcănul de jale din ochiul tău divin,

Copilul pribegiei, născut din resemnare,

Cu numele de clinchet, cu numele cel lin.

Ţi-am spus, iubirea este, acum şi totdeauna,

Iar freamătul Golgotei e chiar destinul meu,

Dar pune-mă pe cruce şi lasă-mi blândă luna,

Să-mi lumineze fruntea, să-mi fie Dumnezeu.

Şi iată ce splendoare, doar ceruri ridicate,

Mulţimi de îngeri palizi s-au coborât cântând,

Şi florile minunii, frumos înmiresmate,

Mi-au desfăcut misterul: E pace pe pământ!

La veghe!

Te aştept ca o lumină, te aştept mereu şi mâine

Poate crezi că fără tine va fi altfel pe pământ,

O, tu, suflet de pereche, o, tu, miezule de pâine,

Nu-nţelegi, eşti lampagiul ce aprinde un cuvânt.

Te aştept şi simt icoana, cum mă ţine ca un umăr,

Poate crezi că eu, din ceruri, sunt un zbor fără popas,

Dar să ştii că fără tine, sunt o floare care sufăr,

Eu, Preasfânta Născătoare, ce ţi-a dat un bun rămas.

Te aştept, grăbeşte-ţi paşii, nu privi spre amintire,

Poate crezi că ce vor alţii este lege, jurământ,

Dar îţi spun şi-ţi spun întruna, tu eşti vechea mea iubire,

Hai, aprinde o lumină lângă chipul meu preasfânt!

Te aştept, te-aştept în pace, nu e zi fără de tine,

Nu-mi lăsa a mea icoană să devină rug şi jar,

Plângi, dar plângi cu împăcare, iată ce speranţă vine,

Dumnezeu te vrea alături, lângă mine, ca un dar.