front

Din frontul fără dor

    -pentru Dinu Criste de la Cluj, ca un semn de solidaritate în faţa tuturor celor care încă mai trag cu gloanţe în noi-

E vânătoarea celor fără noimă,

Şi puştile se zbenguie în silă,

Poeţii au muţit în plină doină,

Cu faţa prefăcută în argilă.

În pieptul meu un glonte stă şi cântă,

Petrece ca în vatră de poveste,

Şi sângele cu fierbere frământă,

Războiul care astăzi prigoneşte.

Când voi muri şi voi pleca la îngeri,

O veste le voi da ca o esenţă,

Şi ca un glonţ ce vine dintre plângeri,

Le voi vorbi de lumea mea dementă.

Căci totuşi dacă am ceva a spune,

Concluzie la viaţa mea spinoasă,

E că am fost lovit cu suspiciune,

Nu de cei răi, ci de cei buni la faţă.

Aşa mi-a fost blestemul de iubire,

Să mă sancţioneze fraţii înşişi,

Cei de un sânge şi de o simţire,

Şi nu-nţeleg ce au avut într-nşii.

Iar ghilotina mea a fost defectul,

De-a mă juca prea mult cu dăruirea,

Şi ei mi-au spus că îmi sporesc efectul,

Iar mâine m-au rănit cu părăsirea.

Acum pe front lumina se scumpeşte,

La noapte o să plângeţi după lună,

Adio,vă salut împărăteşte,

Soldaţii mei de lacrimă postumă!

Cenaclul Lumină Lină la Rod

Astăzi la Rod cântecul creştinesc a învins resemnarea!

Rod în Mărginime

Când vei avea lumină lină,

Şi nu doreşti s-o ţi în tine,

Din dăruirea cea divină,

Să te întorci în Mărginime.

La Rod să poposeşti cu vlagă,

Şi cântecul să-ţi fie mană,

Pe care cu simţire dragă,

Să ungi cu bine orice rană.

Pe unde curge dorul vieţii,

Prin satele spăşite-n munte,

Alungă visele tristeţii,

Şi spune poezii cărunte.

Iar ca să ai mai multă pace,

Măicuţei să în cânţi cu lacrimi,

Să nu rămâi un gând ce tace,

Ci un biruitor de patimi.

Şi dacă Mărginimea este,

Mereu un colţ de bucurie,

Tu du-te şi le dă o veste,

Oierilor prin dăruire.

Şi spune că lumina crede,

Mai mult în dorul alb de mâine,

Şi Rodul ei va fi poveste,

Că noi am fost în ea o pâine.

Deci ospătaţi-vă din suflet,

Veniţi în rai şi luaţi iubire,

Căci viaţa a ajuns un cântec,

Într-un pridvor de Mărginime.


ASCULTAŢI PE RADIO, SUS LA STÂNGA ÎNREGISTRAREA CONCERTULUI NOSTRU DE LA ROD!

Nou!

VĂ PLACE NOUA FAŢĂ A BLOGULUI?
DACĂ DA...
IATĂ CE VĂ SCRIU...

PENTRU VOI



Oftez cu mieii, oftez cu îngeri,

Voi fi un sânge, voi fi un dor,

Dar voi renaşte dintre înfrângeri,

Cum am făcut-o de-atâtea ori.

Port o speranţă, port o idee,

S-aduc în lume ceva mai sfânt,

Viaţa mea blândă, plânge şi cere,

Să dau tot cerul peste pământ.

Nu am himere, nici nostalgie,

Barca mi-e plină de crengi cu fragi,

Revărs potopul de bucurie,

Peste voi oameni, ce-mi sunteţi dragi.

CITIŢI ŞI POEZIA URMĂTOARE...

DUMINICA CRUCII

La târgul crucilor

Şi crucile au devenit un munte,

Înlocuind toţi brazii fără soţi,

Au sânge şi tăcerile mai  crunte,

Şi amnezii din ultimile morţi.

Un stol de îngeri le aduc ofrande,

Dar vai, sunt goale, fără de subiecţi,

Pe cruci nu mai există flori să rabde,

Şi nici tâlhari căiţi sau indecenţi.

Plecară răstigniţii către rude,

Lăsară loc pe lemne şi pe cer,

Cu trupurile serbede şi nude,

Sătui de suferinţe şi mister.

Pe calea întoarsă umbra nu îi doare,

Piroanele din palme şi le-au rupt,

Din fierul lor vor face lance mare,

Să îşi răzbune timpul cel pierdut.

De astăzi doar poftirile-i cunună,

Şi vor pleca cu duh la carnaval,

Din carnea lor în lume să rămână,

Prestigiul şi fiorul mineral.

Vor da de ştire că e bine-n ţară

Că nu mai sunt motive de jertfiri,

La ce folos de sânge şi ocară,

La ce folos să credem în iubiri.

Bureţii şi oţetul din dotare,

În târguri le vor vinde pe un leu,

Că şi aşa e sărăcie mare,

Că şi aşa e greu cu Dumnezeu.

Şi dacă criza vieţii e flămândă,

Depreciind consumul fără sens,

Ei îşi vor duce crucea să o vândă,

La bursa de plăcere şi consens.

În acest timp pe munte plânge luna,

Iisus Hristos priveşte-nmărmurit,

Cum lumea îi restituie cununa,

Spunându-I că de fapt nu l-a iubit!

Şi din mine curg ploi

  Ploaie de mine

Potopul meu se cheamă soare,

Inundă barca cu lumină,

Are torente de-ntrebare,

Are şi dragoste divină.

Voi sunteţi picuri de simţire,

Prin voi eu mă descarc în milă,

Şi Dumnezeu mă vrea iubire

Şi nici un strop de vânt şi silă.

Când nu am vorbe prin poeme,

Eu strâng toţi norii de-ntristare,

Îmi caut teme pentru teme,

Să plec pe ape cu mirare.

Iar dacă ard prin vorbe line,

Şi cerul îmi absoare rana

Aud exploziile divine,

Cum pregătesc spre lacrimi mana.

Şi astfel mă transform în picuri,

Devin o ploaie de iubire,

Balsamul zilnic pentru riduri,

O nesfârşită bogăţie.

Şi ploaia mea înseamnă zile,

Şi ani şi secole de datini,

Un fel de doruri şi idile,

Sau tot ce e frumos în lacrimi.

Lăsaţi-mă să plâng în pace,

Aceste lacrimi  vor rămâne,

Iertaţi că sunt un flux ce zace,

Şi poate un reflux de mâine.

"Fiecare iubire înseamnă tăcere, răbdare, dăruire şi pe deasupra ceva moarte. Dăcă iubiţi vă îndemn să staţi cu capetele în pământ şi să aşteptaţi ca durerea să vă aducă împlinire. Am scris acest poem cu sufletul plin de nădejde că fiecare lacrimă căzută din ochii noştrii valorează cât un picur de sânge de pe Golgota!. Voi, ce spuneţi?"

La jertfa iubirii 

O să înceapă miei să se plângă,

Cuţitele îi vor strivi cu sârg,

Blândeţea pe un pol o să se vândă,

Prin ameţitul vieţii noastre târg.

Nici nu începe postul cel de paşte,

Că planurile circulă flămând,

Şi se ascut cuţitele tenace,

Să poată curge sânge în pământ.

Habar nu am de ce atâta moarte,

Şi cei mai albi sunt puşi la zid mereu,

De parcă doar ruina se împarte,

De parcă ne lipseşte Dumnezeu.

Se duc oierii să aducă jertfă,

Ei spun că din tradiţii ne luăm leac,

Şi pentru rana noastră, inerentă,

Ne dau meniul morţilor de veac.

 Şi când vom sta la masa de plinire,

Un nod în gât ne va trezi din vis,

Şi vom pricepe sfânta dăruire,

A mieilor ce i-am ucis iubind.

Astăzi mi-aş fi dorit să stau undeva în tihna Apusenilor, pe undeva pe lângă o fântână din Ardeal şi să mă gândesc la ceasurile de simtire în care cuvintele vor fi doar simplii fluturi de iubire în cerul fără sfârşit. 

Am scris acest două poezii în memoria marelui poet Ioan Alexandru. 

Prin apele iubirii de Ardeal

Pe undeva prin tristul meu Ardeal,

E o fântână plină de iubire,

Şi ca s-ajungi la ea străbaţi un deal,

Apoi cobori o vale de spăşire.

Din apa ei beau toţi cei însetaţi,

Colindătorii viselor frumoase,

Copiii de lumină resemnaţi,

De aşteptarea clipelor duioase.

Acolo e o floare şi un dor,

Şi niciodată ierburi umezite,

Lângă fântână curge şi-un izvor,

Cu lacrimi de speranţă înmiite.

La el sosesc când vreau să tac mai mult,

Şi apa lui îmi pare o poveste,

Şi doar tăcând eu reuşesc s-ascult,

Cum vine bucuria ca o veste.

Ardealul meu e dreptul de-a fi om,

Şi om devii când ai plecat din silă,

Ca să culegi din crengile de pom,

Un fruct atins de arşiţă şi milă.

Şi a iubi înseamnă a ierta,

A şti să pierzi o clipă de lumină,

Să-ţi înfrânezi şi dreptul de-a certa,

Ce ai pierdut din dragoste divină.

Acum fântâna a ajuns un leac,

Şi lângă ea izvorul se smereşte,

Şi curge dăruirea peste veac,

Şi astfel Dumnezeu ne povesteşte.

 

La noi în ochi

La noi în ochi

La noi în ochi sunt mările de lacrimi,

Şi am orbit de-atâtea doruri blânde,

Nu mai e loc de gânduri şi de patimi,

Suntem surplusul stelelor flămânde.

La noi în ochi iubirea nu e glod,

Pământul l-am lăsat să fie rană,

Şi am fugit cu văzul plin de rod,

Să fim de astăzi îngerilor mană.

La  noi în ochi e cerul plin de cer,

Închidem pleoapa şi vedem lumină,

Iar visul nostru a ajuns mister,

Un infinit de sângerare lină.

La noi în ochi stă însuşi Dumnezeu,

Şi când nu ne vedem ne arde umbra,

La noi în ochi e dragoste mereu,

La noi în ochi ciobanul plânge turma.

La sfârşitul săptămânii schimb designul blogului. Vreau să îmi respect cititorii PE care îi am. Rog pe cei care deobicei intră să îşi afişeze profilul şi fotografia lângă cei ce există deja!
Vreau să vă ştiu aproape!


 NU MĂ LĂSAŢI SĂ INSIST!


La judecata clipei

Aud un clopotul frematând iubirea,

Şi orologiul se desface lin,
El bate împlinindu-şi sfânt menirea,

Vecernie în dorul meu senin.

Ceaslovul stă deschis in resemnare,

Se spune că primim un leac divin,

Când renunţăm la tot ce este soare,

Si noaptea ne retragem în suspin.

Sfios crestinii cânta din durere,

În catacombe lacrimile ard,

Şi Dumnezeu aduce in mistere,

Un picur cald din mirul cel de nard.

Priveste Chefa cum se-mbraca marea,

Cu pesti adusi din paradis de gând,

Navodul tău o sa culeaga sarea,

Pe care o vom cerne pe pămant.

Plecăm acum să dăm de ştire morţii,

Că suntem îngeri şi vestim în duh,

 Ceasul iertării când se schimbă sorţii,

Şi se aprind făcliile-n văzduh.

La noapte, da la noapte, va li larmă,

Sosesc cu trambiţi ostile de dor,

Şi suflete se vor trezi in vamă,

La judecata clipelor ce dor.

Lumină, vreau lumină, doar lumină!

Din pulberea pamantului vreau cer!

De astăzi vreau să fiu şu euLumină!

Aruncă-mi Chefa tristele poveri!

Şi noi atunci cu lacrimile sute,

Ingenunchiaţi pe ape vom vedea

Garoafele cum sângeră tăcute

Pe crucea de iubire si de stea.

Plânsul ţării de foc

 (poezie pentru fii ţării din diasporă care uită că totuşi patria e singurul foc ce rămâne nemuritor)

Nu o să lipsească focul,

Pentru cei ce nu-şi pierd locul.

Focul meu e pus în vatră blândă,

Nu mai are nopţi de întrebare,

Nici nu mai contează ce se-ntâmplă,

El mocneşte doar la grea suflare.

După ce şi-au luat făclii holteii,

Şi-au fugit ca să aprindă lumea,

S-au crezut mai tineri decât leii,

Şi în circ ei şi-au umflat genunea.

Şi acum surâd în barba veche,

Mă gândesc că-s aprigi epigonii,

După ce m-au plâns că vreau pereche,

Ei s-au dus la dănţuiri cu pomii.

Şi au luat din vişini crengi uscate,

Să aprindă foc cu vâlvătaie,

Cum le-am dat în zile dărâmate,

Focul meu ca să le fie cale.

Vai săracii au ajuns grătare,

Dau impresii că sunt măşti de gaze,

Şi pârjolul le va da mirare,

Şi un soare depărtat de raze.

Fără mine focul va fi rană,

Veţi vedea ce lesne vă veţi stinge,

Şi de veţi dori un strop de mană,

Vă aştept, căci dragoste învinge.

sambata

ÎNTOARCEREA ÎN RAI

 

Şi după ce mă-ntorc acasă

Flămând de pace şi cuvânt,

Am să întind o sfântă masă,

Cu toţi strămoşii din pământ.

Şi o să-i chema la înviere,

Că noi românii suntem buni,

Abia când fără de tăcere,

Ne ospătăm cu cei bătrâni.

Mi-e greu cuvântul în pustie,

Străinătatea e un chin,

Ne face lacrima târzie,

Ne ia suspinul cel divin.

Nici foamea nu mai este foame,

Nici dorul nu mai este dor,

Aici unde nu plâng icoane,

Doar vise care gem si dor.

Mă voi întoarce cu o rană,

Pe ea să puneţi blând pământ,

Cules din ţintirim de ţară,

Din tot ce e curat şi sfânt.

Am să vă spun din nou un cântec,

Când veţi privi în ochii mei,

Să-mi fie cel mai bun descântec,

Să uit ce am văzut cu ei.

Şi nu îmi osândiţi surâsul,

Dacă ospăţ şi praznic cer,

Căci pentru mine, plânsul, râsul,

Este un petic de mister.

Mai bine să poftiţi la masă,

Aduceţi voi ceva de soi,

O pâine ca o dulce casă,

Şi un potir de gânduri noi.

Acum eu ştiu cu mult mai bine,

Că ţara mea este un cer,

Un sânge limpede în vine,

Ce curge către Dumnezeu.

Întindeţi masa, vin spre ţară,

Mă-ntorc să stau cu cei mai sfinţi,

Mi-e dor de cer şi primăvară,

Şi am doar lacrime fierbinţi.

POEMELE DE MIERCURI - ITALIA

Din exuberanţă

 

Începe să ningă cu lacrimi,

Şi ochii sunt cer de iubiri,

Din sfinţi şi din vechile datini,

Primesc bucurii în priviri.

Ce caldă privire, ce milă,

Un înger coboară în crin,

Compune cu mine-o idilă,

Şi apoi redevine senin.

Minune, lumină, splendoare,

Ninsorile nasc primăveri,

Şi ninge şi nu ne mai doare,

Şi ninge, cu dor, cu tăceri.

Apoi când din fulgii creşte visul,

Prin înger presimt un curaj,

Să duc iar în lume promisul,

Că viaţa nu are bagaj.

Adio povară de lacrimi,

Adio surplus de mâhniri,

Adio tu lume de patimi,

Sunt plin de lumini în priviri.

Şi astfel iubirea învinge,

Şi astfel din sfinţi facem flori,

Iar Sfântul Anton mă atinge,

Cu pace, cu flori, cu ninsori.

 

FLOARE LA VENEŢIA




        Pofteşte cavalerul o ultimă speranţă,
        Să-i fie crinul suflet, lumină şi cuvânt,
        Cu sânge să-şi plătească suprema-i cutezanţă,
        De pe petale albe să strige de descânt.

 

Mânia de-altădată e astăzi ca un flutur,

În dosul pelerinei cuţitul stă răbdând,

Iar scutul de pe mână va fi un simplu mugur,

Ce sfânt o să se scurgă cu sânge în pământ.

Când îngerul chemării aprinde o minune,

Soldatul se trezeşte cu floarea în rever,

Şi ca din dăruire încep să se adune,

Ghirlandele de vise, ghirlandele de cer.

Cetatea viu tresare şi cântă imn de pace,

Făcliile ard limpezi, au stele şi soroc,

Un crin priveşte simplu şi din iubire tace,

Pe un rever ce plânge cu taină lângă foc.

Dar unde este marea, dar unde e durerea,

De ce nu e furtună, de ce e totul lin,

Cum poate doar o floare să-mprăştie tăcerea,

Şi unde sunt soldaţii, de ce nu mai au chin?

Acum se face ziua, din crin oftează cerul,

Iar cavalerul cântă ceva uitat, frumos,

Cetatea îşi trăieşte şi viaţa şi misterul,

Iar Dumnezeu păşeşte cu paşii săi duios.

 

O floare se deschide şi poartă veşnicia,

Şi cavalerul plânge sedus de amintiri,

Iar barca se urneşte, ducându-şi tăinuirea,

Atâtor semne frânte ce redevin priviri.

Se face iarăşi noapte, hotarul se frământă,

În ochi de nostalgie, trecutul e prezent,

Iar apele-şi îngroapă cea mai căruntă tâmplă,

Pe care timpul cântă şi visul cântă lent.

  Salut din străinătate...

O să fie pace, o să vreţi lumină,

Poate de la mine, poate de la cer,

Bună seara prieteni, dintr-o stea senină,

Vă trimit un suflet şi puţin mister.

Ce mai faceţi oameni, ce mai e acasă,

Ce mai spuni cei sinceri, ce fac cei frumoşi,

Îmi e dor de pâinea care stă pe masă,

Şi de voi creştinii calzi şi generoşi.

Nu vă faceţi grijă, mi-e acelaşi dorul,

Astăzi plâng de bine, mâine plâng milos,

Vă trăiesc simţirea, vă presimt fiorul,

Vă salut din lacrimi, vă salut frumos.

Ce mai face Maica din icoana sfântă,

Cum vă mai priveşte, tot aşa duios,

Cine o iubeşte, cine îi mai cântă,

Fiţi voi înşişi corul blând şi generos.

Nu prea scriu poeme, nu prea am suflare,

Cum să vină muza în pământ străin,

Doar în a mea casă am din plin chemare,

Să trimit spre ceruri versul meu divin.

Şi o rugăminte, faceţi ceva dulce,

Mai citiţi aceste poezii cereşti,

Blogul să vă fie ca un oftat ce duce,

Către bucurie, către Dumnezeu.

Poezie la plecare...

Drumul meu este totuşi alături de voi!

Plec... Sunt mâhnit că nu vă voi vedea, auzi, dar sper să ştiţi că nu mă deranjaţi din "isihie" dacă îmi scrieţi ceva frumos. Chiar vă rog "să mă deranjaţi". Îmi cer iertare de la toţi cei ce i-am necăjit. Îmi pare rău că nu ne-am putut vedea să ne simţim ca adevăraţi creştini.  Versurile mele nu sunt decât sufletul meu. Ele nu sunt o tablă de sah etern. Nu mă lupt cu nimeni, ci iubesc în felul meu. Sufăr când necăjesc pe cineva.  Mie îmi lipsiţi toţi. O să mă rog pentru toţi. Sfântul Anton vă va trimite multe lucruri minunate prin rugăciunile mele de acolo. O să vedeţi!

Secvenţă la drumul de mâine

Secvenţa aceasta frumoasă,

O floare, un cântec, un cer,

Pe inimă sincer m-apasă,

Dar plec să vă las un mister.

Secvenţa aceasta vă spune,

Că sunt ca un drum nesfârşit,

Am vector mereu către lume,

Mă simt şi urât şi iubit.

Secvenţa aceasta de-a scrie,

Nu are nici ac pentru roi,

Ci doar utopia târzie,

De-a fi şi sublim şi noroi,

Secvenţa poveştii de mine,

Acum când o pun în simţiri,

E golul de sânge în vine,

E plinul de cer şi iubiri.

Secvenţa de fapt nu e filmul,

Ci doar un moment căutat,

Pornesc să îmi caut divinul,

La Sfântul Anton cel bogat.

Secvenţa aceasta mă doare,

Aş vrea să nu plec, să rămân,

Dar inima mea parcă moare,

Bolnavă şi dusă de vânt.

Secvenţa aceasta de viaţă,

Că plec fără voi şi sunt gol,

Îmi cere să nu stau în ceaţă,

Vă cer deci iertare în dor.

Secvenţa această să fie,

Promisul de timp mai  frumos,

Mă întorc deci ca vară târzie,

Mai simplu, mai bun, mai duios.