Ce seară, ce speranţă infinită,
Iar Dumnezeu priveşte amărui,
Spre viaţa mea cu lacrimi poleită,
Şi uneori El are ochi căprui.
Oftez sfios ca un tăciune sferic,
Aş vrea să zbor, ca pasărea spre cer,
Dar Dumnezeu cu ochii Săi cei negrii,
Mă-nvăluie haotic în eter.
Îmi iau adio de la vechii aştrii,
Rămân pe jos, îngenuncheat, solemn
Şi iată ce frumos cu ochi albaştrii,
Tot Dumnezeu îmi dă un veşnic semn.
Îmi spune că va fi mereu aproape,
Şi văd din cer un roşu sângeriu
Iar lacrimile vin să îmi adape,
Speranţele de curcubeu târziu.
