BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

23 septembrie 2011

Dialoguri cu sufletul meu (I)
"Despre mintea lui Hristos"


- Ce ar trebui să fie propriu unui creştin autentic?
-Să poarte "mintea lui Hristos", după cum însuşi Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă acest lucru pe toţi.
- Nu este însă o utopie acest deziderat?
- Ba da, dar numai în condiţiile în care ne idolatrizăm propria minte. Omul creştin gândeşte prin filtrul "minţii lui Hristos"
- Putem fi mai expliciţi?
- Desigur. De pildă, dacă eu sunt în mijlocul unor slăbiciuni sau a unor neputinţe, mă gândesc că Hristos acum mă vede şi are să mă ierte. Mai ales dacă eu voi aduce în faţa Sa o stare de pocăinţă. De aici tragem concluzia firească că a fi creştin înseamnă a iubi şi a ierta pe toţi. După cum procedează şi Domnul nostru. Deci, fără a fi de acord cu păcatul, trebuie să nu ne uităm cu silă la păcătos. Să-i respingem păcătoşenia, dar nu şi persoana. Pentru că păcătoşenia este o stare, iar perosoana un "dar" divin. Dumnezeu nu îl urăşte pe om, ci starea de decădere morală în care a ajuns. Dar pe om niciodată.
-Pocăinţa adevărată este o "baie de lacrimi"? Câte zile trebuie să dureze?
- Nicio zi! Poţi să te pocăieşti într-un minut pentru păcatele tale. Totul ţine de intensitatea căinţei, nu de longevitatea ei. Hristos avea repulsie faţă de fariseii care-şi dădeau cu smoală pe faţă şi "se smereau" doar la înfăţişare. Însă, cu prima ocazie, când "erau călcaţi pe picior", reacţionau, deveneau vipere veninoase. Deci, se vede bine treaba că de multe ori noi ne schimbăm doar la înfăţişare şi nu la suflet. Este grav. Dacă ai hotărâre, părăseşti păcatul într-un singur minut. Şi Hristos, în iubirea sa "nebună" şi "credulă" pentru oameni, te primeşte direct în rai. Nu se mai uită nici în trecut, nu aşteaptă nici viitorul tău. Noi, oamenii, ne uităm prea mult în trecut şi punem condiţia viitorului pentru a ierta. Iertarea este pe loc sau nu e niciodată.


Dacă tu nu mă cunoşti

Dacă tu nu mă primeşti, dacă tu nu vezi iubire,
Poate că e timpul astăzi ca să nu mai fugi de bine,
Dar deschide ochii milei şi cunoaşte-ţi în privire,
Cum din ceruri cu dorire sărutarea păcii vine.

Nu te-ascunde după uşă, nu vărsa nici lacrimi multe,
Într-o clipă poţi atinge raiul cu un strop de suflet,
Iată cum Hristos în tine stă duios să te asculte,
Şi devine o lumină şi o hrană pentru cuget.

Fii smerit, fii duh în toate, pune blândă resemnare,
Cu blândeţea vei ajunge cel mai sfânt copil al vieţii,
Dragostea aşa există şi în veşnicii nu moare,
Dusă este noaptea lumii, iată taina dimineţii!

22 septembrie 2011

Niciodată să nu spui niciodată

Acum două ore spuneam că sunt obosit şi că e posibil să nu mai postez nimic în această noapte. Niciodată însă să nu spui niciodată, aşa că de la o simplă vorbă Pronia m-a inspirat să iau legătura cu cerul şi să scriu o poezie pe care sunt sigur că mulţi o veţi memora. Cel puţin în inima care vă duce spre mântuire...

Eu lângă Tine

Nici eu fără Tine, nici Tu fără mine,
Cerul are stele, lună şi pământ,
Iată, ne dăm lecţii de iubiri senine,
Amândoi, o lege, dar de fapt, un cânt.

Nici Tu fără Mine, nici eu fără Tine,
Cum să fie cerul fără amândoi,
Cred că e mai tandru, cred că e mai bine,
Să găsim speranţe şi soluţii noi.

Nici Tu lângă Mine, nici eu lângă Tine,
Nu putem sta aspri, doar în dogme seci,
Cum mi-ar fi iubirea doar un gând de sine,
Cum Ţi-ar fi speranţa fără noi în veci.

Hai şi Eu cu Tine, hai şi Tu cu Mine,
Îngerii să stingă focul nostru viu,
Este loc de Mine, este loc de Tine,
Şi sunt sigur, Doamne, nu e prea târziu.

21 septembrie 2011

editie de toamnă

Bolnavă clipă de acum

   Mai bine să uităm. Mă gândesc că un astfel de sfat duhovnicesc ar fi cheia fericirii contemporane. Adică eu,  cel de azi, care trebuie să uit ziua de ieri, de alaltăieri şi dintotdeauna. Vă mărturisesc că mi-a fost o vreme greu să uit ceea ce trăiam ieri. Şi a trăi „din amintiri” e semnul unor nenorociri psihice fără de leac. Şi poate că tocmai de aceea planeta are semne de autodistrugere mentală. Pentru că noi nu mai uităm ceea ce rău, stricăcios şi distructiv. Avem masochismul de a ne „lăfăi” în amintiri distructive. Iar de acest lucru nu poate profita decât vrăjmaşul diavol care speculează indecizia prezentului nostru. Astfel se nasc gândurile de revanşă şi de slavă deşartă.
   Trăim prea mult închişi în trecutul nostru. Depresivi până la anxietate, ne sfidăm propriul prezent şi ne gândim prea mult la viitor. Fugim mereu de clipa prezentă, de acest „acum” care până la urmă ne e clipa cea mai fidelă şi fertilă. Pentru că doar prezentul ne aparţine. Trecutul e dus, iar viitorul cine poate ştii cum va fi?  Şi de aceea clipa mântuirii noastre nu va fi niciodată un „ieri” sau un „mâine”, ci numai un simplu şi necondiţionat „astăzi”. În rest, toate sunt vorbe în vânt…
Până una alta însă, ziua de azi pare un consiliu de război al trecutului cu viitorul. Şi din această şedinţă, biata zi de „azi” lipseşte, este dată afară şi considerată incompetentă. Orice bolnav psihic, o spun studiile de specialitate, este acela care trăieşte abuziv fără clipa de acum şi se scufundă în trecut sau în vise de mâine. De aici, din acest punct, pornesc toate nefericirile planetei, ale noastre, ale tuturor. Şi de aceea „prezentul” pare un perfid război nuclear al „ego-ului” nostru cu „singurătatea celor ce ne înconjoară".

După război
Blând ostaşii se coboară,
Lasă urme, amintiri,
Au plecat în altă vară,
Şi se-ntorc fără iubiri.

Este toamnă de dezastru,
Pentru ce s-au împuşcat
Oamenii sub cer albastru,
Dar cu gând întunecat?

Trec pe uliţi părăsite,
Totul este fum şi dor,
Poartă braţele rănite,
Şi din când în când ei mor.

Este pace, câtă pace!
A fugit timpul de ieri,
Dumnezeu în inimi zace,
Puştile devin tăceri.

Este dusă veghea sfântă,
Doar un clopot bate lin,
Dar nimic nu se întâmplă,
Şi soldaţii par divini.

Va mai fi poate o noapte,
Cine ştie, un război,
Ei, soldaţii, plâng în şoapte,
Şi aceia suntem noi.



 Drept la amnezie
 
Şi poţi să uiţi şi poţi să mori,
De fapt fugim de noi întruna,
Ne facem pat între orori,
Ca să purtăm veghind minciuna.

Şi poţi să spui tot ce doreşti,
Un singur lucru nu e voie,
Să fii, să supravieţuieşti,
Într-o corabie, ca Noe.

Şi poţi să faci chiar lucruri mari,
Mereu nu-i bine pentru unii,
Căci oamenii sublimi sunt rari,
Şi-n lume ne conduc nebunii.

Şi poţi s-o iei de la-nceput,
Să-ţi numeri paşii pentru mâine,
Dar nu uita că te-ai născut,
În cea de azi sfinţită pâine.

19 septembrie 2011

A venit toamna

Nostalgia cuvintelor de toamnă, ziua grea de astăzi, sufletul meu descătuşat, vă oferă un posibil poem de vibraţie melancolică. Fără a fi un poet nihilist, rămân cu o stare de spirit care împrăştie în lume dorul după cei plecaţi. Vă rog să mă credeţi că nu scriu din tristeţe, dar nu mă pot desprinde de profunzime. Cine vrea să mă înţeleagă, să mă înţeleagă. Inima poetului nu stă doar pe arhipelagul soarelui răsare. Ea are din când în când şi amintiri sau blânde suveniruri de toamnă amăruie.
Celui care pleacă
Îmi pare toamna doar o frunză veche,
Dintr-un copac de inimi secular,
Un suflet ce se rupe de pereche,
Sau un surâs din ce în ce mai rar.

Şi-această frunză cu afronturi mute, ,
Se–aşează peste bănci ca un hoinar,
În gările solemne şi tăcute,
Cu trenuri prefăcute în marfar,

Aici un vis o prinde ca un vuiet,
Sau ca o lume de destin avar,
Şi biata frunză nu mai are suflet,
Gândind că viaţa e firesc amar.

Şi doar un înger vine să îi spună,
Că jocul bucuriei e un zar,
Şi-o mână viscerală ne adună,
La un destin pătruns de un amnar.

Şi orice tren ne-ar duce spre iubire,
El nu ar fi decât un somn gregar,
De-aceea e mai bine în trăire,
Prin toamne să murim din dar în dar.

18 septembrie 2011

Dragostea nu moare niciodată!

   Inima, biata inimă pe care se adună atâtea şi atâtea gânduri. Mai ales atunci când mintea coboară în dânsa, dar nu în mod filocalic ci aducând lucruri deşarte. Eu însumi un activ folositor al telefonului, m-am întrebat de atâtea ori de ce oare duhovnicul personal şi medicii mi-au recomandat o folosire mai raţională şi dacă se poate chiar deloc a acestui obiect de comunicare. Mai ales că cele mai triste veşti ale vieţii le-am primit prin telefon, iar cele mai frumoase prin viu grai. Am strâns câteva gânduri, pe care cu scuzele de rigoare pentru că nu sunt îndeajuns de limpezi le sintetizez într-un articol, are se doreşte a fi până la urmă chiar un mod de a spune oamenilor că „ceva nu este în regulă”… 
       Telefonul care ne sminteşte
-          Alo! Ce mai faceţi? V-am sunat ca să vorbim ceva…
   Expresia de mai sus o auziţi poate de câteva ori pe zi şi poate că în ultimii cinci ani( mai ales de când „minutele gratuite” ne inundă efectiv) o prizaţi de foarte multe ori în cursul a doar 60 de minune de viaţă. Mi-e dat însă din ce în ce mai mult, probabil şi pe fondul deprimării sociale care există, să cred că puterile diavoleşti au pregătit o strategie aproape perfectă a „socializării” planetei, prin care să înlocuiască comuniunea şi dragostea creştină.
   Pentru diavol totul este foarte simplu. La teza iubirii creştine el răspunde cu o teorie la fel de plauzibilă, care păstrează aparenţele comunicării, a apropierii dintre oameni, dar care să este moartă în ceea ce înseamnă de fapt esenţialul vieţii creştine: iertarea şi iubirea dintre oameni.
  Ce paradox necinstit şi hilar… Pentru că, privit din acest punct de vedere, telefonul a devenit o piesă perfectă în construcţie utopică a socialismului fără de Dumnezeu. Pe planetă se vorbeşte astăzi desigur enorm de mult. Mai mult poate ca niciodată. Dar parcă, cu cât vorbele se înmulţesc,liniştea sufletească, pacea şi comuniunea, sunt  de fapt tot mai rare. Şi de aceea ne punem întrebare ce oare se petrece? Ne mai este sau nu de folos telefonul şi celelalte mijloace de comunicare? Şi ca să nu fim totuşi interpretaţi de rea credinţă sau de lipsă de deschidere spre valorile ştiinţei, aş pune totuşi o altă întrebare, poate „banală”, de copil care-l iubeşte pe Iisus Hristos: De când avem atâtea reţele telefonice şi aparate sofisticate cu cât a crescut procentul celor care întră în Împărăţia Cerurilor? Cu cât la sută am devenit noi mai buni şi mai iertători?
  Ba mai mult, aş putea să afirma ceva foarte grav, ca om care stă săptămânal de vorbă cu sufletele oamenilor suferinzi, prin telefon s-a înmulţit de fapt patima, sminteala şi păcatul. Şi vă spun numai câteva cazuri:
-          La telefon vorbim mai mult despre alţii decât de noi înşine şi de păcatele noastre.
-          La telefon bârfim, „chipurile” îngrijoraţi de soarta şi sănătatea semenilor noştri.
-          Prin telefon înşelăm soţi, soţii, copii, prieteni, instituţii, propunem întâlniri curvare, ne trimitem sms-uri dulcegi şi construim o lume iluzorică şi ideală.
-          Prin telefon, datorită faptului că „nu ne doare gura ” să spunem „ceva frumos” adus cică „raiul pe pământ”.(Chiar acum mă gândesc cu înfrigurare că se apropie Crăciunul şi din nou voi primi zeci de urări copiate de pe internet)
-          Tot prin conversaţiile de telefon înlocuim orele de rugăciune, de interiorizare, de comuniune cu Sfânta Treime şi cu Maica Domnului.
De fapt, atunci când vorbim cu oamenii la telefon noi ajungem să nu mai vorbim cu Dumnezeu. Şi iată şi aici,ce fel de amăgire ne aduce diavolului, care ştie să creeze o stare „de aparentă dulceaţă” şi să-l ducă pe om de la icoană în tenebrele dialogurilor fără orizont.
   Am citit recent într-o revistă de psihologie franceză că mai ales atunci când sunt sub influenţa alcoolului, şi de obicei aceasta se petrece noaptea bărbaţii se furişează „sub plapumă”, sau în „alte locuri obscure” spre a nu fi descoperiţi de neveste când trimit sms-uri  amantelor, sau, dacă sunt familişti, de data aceasta de faţă cu soţiile îşi sună prietenii spre a dezvolta probleme de muncă, de economie, limitând astfel posibilităţile de comuniune a cuplului. Am avut la rândul meu cunoştinţă de atâtea  şi atâtea astfel de cazuri imorale cu soţii care se plângeau de infidelitatea soţilor, femei care desigur geloase „controlau la sânge” telefonul soţilor, încât, până la urmă, vă rog să mă credeţi, că aproape am ajuns să simt o stare de lehamite faţă de „bărbăţia” unor astfel de bărbaţi şi „feminitatea” unor astfel de femei. Totul într-o lume a telefonului şi a condiţiei umane prost înţeleasă.
          Era mai bine parcă altădată când nu erau atâtea telefoane. Parcă nici pofta spre păcat nu avea aceeaşi susţinere ca cea de astăzi. Mai ales când „dragostea e controlată” şi depinde de un singur apel. Îmi spunea chiar azi un tânăr: „Mă duc să-mi sun prietena că dacă nu îi dau telefon şi trece mai mult de o oră, îmi spune că nu o iubesc şi mă părăseşte.
Unde sunt Doamne vremurile de altădată, când soţia aştepta cuminte acasă ca soţul să vină de la muncă sau de pe front. Şi ce frumoasă era acea aşteptare. Şi ce blândă era. Parcă lângă fiecare femeie se aşeza la poartă chiar însă Maica Domnului care spunea: „Draga mea, dragostea pe toate le rabdă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte…”
Pe atunci însă nu existau telefoane. Nici sofisticate şi nici „mobile”…

Iubire fără telefon
Am să te-aştept şi când nu vei veni,
Şi am să cresc o floare pentru tine,
Să ţi-o ofer când tu vei osteni,
Să-ţi aminteşti că nouă ne-a fost bine.

Am să îndur cuvintele de dor,
Iar în Psaltire am să-mi vărs durerea,
O să-mi ascund şi rănile ce dor,
Când vei veni să-mi risipeşti tăcerea.

Am să te las să-mi spui doar ce crezi tu,
Iubind, eu ştiu că totul e o cruce,
Şi când din nou pribeag vei spune nu,
Am să te-aştept şi-atuncea la răscruce.

Am să devin o lacrimă de cer,
Şi între icoane am să vărs trăire,
Când Maica îmi va spune să nu-ţi cer,
Nici socoteală şi nici amintire.

Te voi păstra aş cum mi-ai fost dat,
Un porumbel, ca o lumină lină,
Şi doar atunci când nu voi mai cânta,
Din cer o să-ţi trimit o stea senină.

17 septembrie 2011

cuvânt de sâmbătă seara


Fericire în noapte!
Încerc să adorm. Greu, foarte greu, din ce în ce mai greu. Gândurile se aşează parcă ostentativ pe inima mea. Şi tot ceea ce mă înconjoară mă predispune la tăcere.
E cald. parcă o lavă vulcanică nevăzută vine de undeva din adânc să ne cutremure simţirea. Oraşul îmi pare greoi şi plin de trecut. Aş vrea să fiu undeva departe, în inima Apusenilor, sau pe un lemn de brad la Vatra Dornei... Să-mi simt neamul cum mă provoacă ca să-mi jertfesc fiinţa.
   Nu pot să scriu mai nimic concret. Ştiu că cei de la "Lumea Credinţei" aşteaptă articole de la mine. Mai ales dragul părinte Marius. Şi voi toţi. Dar, ortodoxia nu se poate face prin apăsare pe buton. Sunt în aşteptarea timpului liber şi curat. Deoacamdată moartea Părintelui Liviu a fost atât de spontană încât mi se pare chiar o împietate să scriu. Fierb însă. Abia aştept să reîncep să fiu firesc, să nu mă uit spre nici o despărţire, să reiau dăruirea. Alştept să vă spun atât de multe lucruri despre Cenaclul Lumină Lină, despre viitorul său, despre concertele care ne aşteaptă, despre idelurile grupului care mă urmează. 
   Dar, asta nu e totul. Îmi propun de atâtea ori să stau mai mult acasă lângă. Adică în bisericile mele. Dar, e ciudat, ceva se întâmplă şi nu ştiu de ce. Uneori mă simt atât de singur simţind că lumea aşteaptă doar ceva de la mine. Că poate şi acest blog nu e decât un punct de reper pentru cei ce nu  mă cunosc, că însăşi Cenaclul Lumină Lină are mulţi "curioşi" în Sibiu. Dar cenaclul mai are şi multă iubire. Evident de la cei ce pot iubi sincer şi permanent. 
  Am spus ultima dată că voi scrie numai despre lucruri optimiste. Dar, vă rog să nu vă închipuiţi că scriind sincer sunt trist. Nu. Sunt fericit că trăiesc, că mai am zile, că mai am şanse de mântuire. Am ajuns să preţuiesc fiecare zi ca pe un mare diamant. Şi de aceea vă doresc tuturor să ajungeţi la fel ca mine!

Oceanografie

Să te scufunzi în mări de suflet,
Să ai cu tine o lanternă,
Şi astfel să-ţi cunoşti în cuget,
Identitatea cea eternă.

Să şti că eşti de fapt o rocă
Un fel de piatră din adâncuri,
Pe care peştii o sufocă,
Ca nişte veşti din patru vânturi.

Dar ţie să îţi fie bine,
Să nu te simţi legat de gânduri,
De vreo frutună care vine,
Să ducă ape în pământuri,

Şi astfel pacea să se-aşeze,
Pe duna care pare punte.
Şi Dumnezeu să se semneze,
Cu un coral de amănunte.

15 septembrie 2011

scris optimist

 Bună seara toamnă!

De ziua crucii exista în popor obiceiul de a crede că florile se plâng unele către altele, simţindu-şi moartea aproape. Se spune că 14 Septembrie înseamnă ultima zi de viaţă a florilor de vară. Pe care le aşteaptă paradisul şi aşteptarea unei noi primăveri. Mai există în popor zicala că florile care se nasc după 14 Septembrie sunt otrăvitoare, habotnice şi fără de rai. Şi pentru că florile au un rai, şi pentru că Maica Domnului are în România propria sa grădină, şi pentru că e pace, încerc să scriu aceste versuri, ca un semn de lăcrimare fericită. Doamne ajută celor ce veţi citi! Să vă primească Domnul jertfa de seară sau de…dimineaţă. Cine ştie?...
Paradis

Floare, floare,albă cruce,
Iarăşi toamnă, iarăşi dor,
Ne vom strânge la răscruce,
Să plecăm în alt fior.

Floare, floare, câtă rană,
Ce o fi în rai acum,
Ştiu că îngerii cer mană,
Şi o creangă de alun.

Florare, floare, câtă pace,
Dacă mori să nu te schimbi,
Să rămâi un gând ce tace,
Şi în lacrimi să mă ningi.

Floare, floare, hai cu mine,
Ne aşteaptă munţi stingheri,
Unde dorul tău devine,
Pom îmbogăţit de meri.

14 septembrie 2011

poezii la focul alb

Din gândul toamnei

Noaptea, nopţilor de toamnă,
Crede cerule în om,
Brazii falnici se răstoarnă,
Şi devin un blând atom.

Totul e un semn de pace,
Luna nu ştie ce vrea,
Îngerul simţirii tace,
A plecat şi vremea grea.

Sfântul este  dus pe mare,
Muntele e stins şi cald,
Floarea florilor tresare,
În miresme de smarald.

Dumnezeu îşi cere partea,
Ochii i s-au plâns în gând,
Şi deschide simplu cartea,
Ce-o să fie pe pământ.

Noaptea nopţilor aşteaptă,
Pe la curţile cu  dor,
Şi un suflet stă la poartă,
Poate e doar un fior.

Nici lumina nu se stinge,
E prea mult aşa ceva,
Dar sublimul mă atinge,
Plânge cerul undeva.

Efigie de toamnă naţională
 
Pe zidul patriei,
E atâta bătrâneţe,
Încât îmi vine să întineresc,
Eu singur,
Cu istoria în braţe.

Coroana voievozilor,
Mă apasă,
Şi ninge cu stele,
În luna lui septembrie,
Ca să nu se vadă sângele,
Ce-mi curge de pe tâmplă.
Mă simt umil,
Şi neputincios,
Ca un secol, de iubire creştină,
Sau ca un veac de singurătate ilustră.


Nici somnul nu se lasă,
Şi ţara îmi plânge în rană,
Şi munţii aceştia de dor,
Sunt ei înşişi,
Îngeri de pace,
Sau nădejdi,
Pentru inima neamului meu.

Îmi e dor de tata,
De mama,
De strămoşi,
De Ştefan,
De Mihai,
De Mircea,
De Decebal,
Şi de mine însumi.

Prin lacrimi,
Aduc blânde cuvinte pe altarul minţii,
Şi spun către Dumnezeu,
Şi către Maica Sfântă,
Vă rog,
Întoarce-ţi ţara în ţară!

E toamnă,
E noapte,
E dor de ţară veche,
Şi clopotul Putnei,
Îmi trezeşte dorul cumplit,
După Avram Iancu...