Din gândul toamnei
Noaptea, nopţilor de toamnă,
Crede cerule în om,
Brazii falnici se răstoarnă,
Şi devin un blând atom.
Totul e un semn de pace,
Luna nu ştie ce vrea,
Îngerul simţirii tace,
A plecat şi vremea grea.
Sfântul este dus pe mare,
Muntele e stins şi cald,
Floarea florilor tresare,
În miresme de smarald.
Dumnezeu îşi cere partea,
Ochii i s-au plâns în gând,
Şi deschide simplu cartea,
Ce-o să fie pe pământ.
Noaptea nopţilor aşteaptă,
Pe la curţile cu dor,
Şi un suflet stă la poartă,
Poate e doar un fior.
Nici lumina nu se stinge,
E prea mult aşa ceva,
Dar sublimul mă atinge,
Plânge cerul undeva.
Efigie de toamnă naţională
Pe zidul patriei,
E atâta bătrâneţe,
Încât îmi vine să întineresc,
Eu singur,
Cu istoria în braţe.
Coroana voievozilor,
Mă apasă,
Şi ninge cu stele,
În luna lui septembrie,
Ca să nu se vadă sângele,
Ce-mi curge de pe tâmplă.
Mă simt umil,
Şi neputincios,
Ca un secol, de iubire creştină,
Sau ca un veac de singurătate ilustră.
Nici somnul nu se lasă,
Şi ţara îmi plânge în rană,
Şi munţii aceştia de dor,
Sunt ei înşişi,
Îngeri de pace,
Sau nădejdi,
Pentru inima neamului meu.
Îmi e dor de tata,
De mama,
De strămoşi,
De Ştefan,
De Mihai,
De Mircea,
De Decebal,
Şi de mine însumi.
Prin lacrimi,
Aduc blânde cuvinte pe altarul minţii,
Şi spun către Dumnezeu,
Şi către Maica Sfântă,
Vă rog,
Vă rog,
Întoarce-ţi ţara în ţară!
E toamnă,
E noapte,
E dor de ţară veche,
Şi clopotul Putnei,
Îmi trezeşte dorul cumplit,
După Avram Iancu...
