PĂRINTELE LAZĂR DUMITRU, VULTURUL DE LA POARTA LACRIMILOR

Nu e nevoie de multă ştiinţă teologică şi nici măcar de cei doi ochi ai privirii biologice ca să poţi recunoaşte "OMUL LUI DUMNEZEU". E întotdeauna acolo unde l-a lăsat cerul să slujească. Sincer, statornic în credinţă, frământat de grijile altora, smerit în faţa celor dragi, neliniştit în faţa veşnciei...

L-am cunoscut atunci când Maica Domnului ne-a spus amândurora că nu mai e timp de a nu ne cunoaşte. Că ostaşii frontului divin trebuie să lupte doar împreună pentru acelaşi crez. Şi am ajuns la Cioceni, împreună cu un cenaclu, care continuuă să se încăpăţâneze să existe, în ciuda tuturor vitregiilor şi a pumnalelor "pe la spate" pe care ni le împlântă mereu necuratul. 

Părintele Lazăr, deşi nu este membru activ al Cenaclului Lumină Lină, vă mărturisesc cu mâna pe inimă, că este unul din cei mai fideli stâlpi de garanţie ai continuităţii mărturisirii noastre. Pentru că, dânsul a crezut mereu în mine şi în ideea mea mărturisitoare. Nu s-a oprit la jumătate de drum, nu a inventat alibiuri pentru a-şi scuza neputinţa, nu a îngroşat numărul cârtitorilor şi a lepădaţilor, ci a iubit sincer cenaclul şi chemarea sa profund catehetică. 

Am fost întrebat odată de cineva, de ce foarte mulţi dintre oamenii care "fac" câte ceva prin credinţă, totuşi nu au noroc în viaţă. Şi am răspuns: Pentru că ei oferă lui Dumnezeu doar fărâmiturile de la masa fericrii lor! Şi de aceea sunt nefericiţi, şi caută, caută mereu..." Şi în concluzie vă zic doar atât: A fi creştin înseamnă a iubi nelimitat pe oricine şi nu doar pe "prieteni.

Părintele Lazăr este "părintele"care iubeşte nelimitat. I-am spus odată: " Părinte, noi când iubim, apoi chiar iubim. Şi cred, dă Doamne să fie aşa, că atât de mare este iubirea noastră de cer, că uneori ea ajunge a fi chiar nesuportabili pentru cei ce nu ne înţeleg..."
 Dar, cine oare ne-ar putea despărţi de dragostea lui Hristos?...

Pentru o lacrimă

Cât suflet pe-un petic de frunte,

Sărută-ţi copile pământul,

Atinge-l şi creşte o punte,

Să lege iubirea, cuvântul

Mai lasă-ţi şi timp pentru mâine,

Că este nevoie de tine,

Şi taie-ţi o coajă de pâine,

Că meriţi şi tu ce e bine.

Şi uite Cioceniul te simte,

Eşti vulturul satului harnic,

Curaj, dăruire şi minte,

Balsam pe fiorul amarnic.

Şi ţara ţi-e mamă şi lege,

Pe-aici nu există contrarii,

Nimic nu se schimbă, nici drege,

Când vin peste inimi avarii.

De-aceea tu eşti grănicerul,

În tine speranţa răsună,

Părinte ce-alungi efemerul,

Şi dai veşniciei cunună.

ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ, SPERANŢELE ÎNVING VISUL... ŞI E ATÂT DE FRUMOS...

Azi dimineaţă
 

Ceasornicele toate au tăcut,

Pe frunze mi se scurge lăcrimarea,

Azi dimineaţă timpul s-a născut

Şi am găsit pe cer înfiorarea.

Ceasornicele toate sunt delir,

Minutele au inimă şi viaţă,

Şi am lungit speranţa ca un fir,

Într-un cuvânt de bună dimineaţă.

Ceasornice nu rabdă, nimic, nimic,

Mă-ntorc dorit spre vatra indulgentă,

Din noapte ca un înger mă ridic,

Cu lacrima sublimă, pertinentă.

Ceasornicul e însăşi gândul meu,

Un dor plăpând de o dorință mare,

Şi minutarul este Dumnezeu,

În timpul care arde a mirare.

Cântec pentru cea mai frumoasă virtute!

Sfântă împăcare

 

Sfântă împăcare blândă,

Clipă sinceră de rai,

Inima mi se frământă,

De mă ai, să nu mă dai,

Te-am găsit pe calea strâmtă,

A speranţelor de har,

Port şi lacrima flămândă,

Şi te am ca pe un dar.

Sfântă împăcare lină,

Tu iubire, leac divin,

Gândul tău o să-mi revină,

Şi-am să-l port ca pe un crin.

Nu pleca, rămâi cu mine,

Veşnicia s-o întâlnim,

Nu te teme, este bine,

Când noi doi ne regăsim.

Sfântă împăcare, dulce,

De mă ai, să nu mă pierzi,

Drumul doar spre rai ne duce,

Când eu cred şi tu mai crezi.

Şi la ceas de amintire,

Vom pricepe numai noi,

Că prin dor şi dăruire,

Suntem îngeri amândoi.

Noapte şi lumină

Sunt îngrijorat lumină,

Noaptea aceasta este grea,

Tu eşti lină şi senină,

Eu m-ascund de lumea rea.

Sunt pătruns de remuşcare,

Cine sunt unde-am ajuns,

Tu eşti leac la fiecare,

Eu nu am nici un răspuns.

Sunt condus de neputinţă,

Nu găsesc un bun cuvânt,

Tu ai îngeri în fiinţă,

Eu doar lacrimi în pământ.

Sunt şi inimă şi piatră,

Dar doresc să ştiu mereu,

Unde voi găsi o vatră,

Ca să luminez şi eu?

APOLOGIE ŞI ORTODOXIE

DACII, „SHAMBALA” ŞI ROŞIA MONTANA

   După ce în 1976 o echipă de cercetători a statului român a semnalat undeva pe lângă Roşia Montană, pe Valea Cornei, existenţa unei galerii cu roci ciudate (amestec de praf de aur, praf de argint şi wolfram), după 36 de ani, o nouă echipă de cercetători a reluat investigaţiile, ajungând la concluzia că această galerie „hiperboreană” ar avea o vechime de peste 5500 de ani şi ar fi un fel de urmă al începuturilor civilizaţiei mondiale.

În aprilie 2012, partea canadiană care exploatează zăcămintele aurifere din zonă, în acord cu statul român, a decis în mod surprinzător închiderea cu sârmă ghimpată a zonei, oprirea exploatărilor şi izolarea totală a galeriei. Ceea ce a stârnit şi mai mult suspansul şi misterul vis a vis de acest loc. De aici, până la implicaţia SRI şi a ideii că în România s-ar ascunde vechea „Shambala”, un fel de ţinut mitic al purităţii, nu a mai fost decât un pas.

   De mai multă vreme se vorbeşte aiurea despre spiritualitatea noastră ortodoxă. Se fac speculaţii ordinare şi senzaţionale, în ideea că, vezi Doamne, dacii ar fi fost yoghini, că noi românii am fi mult mai apropiaţi de spiritualităţile orientale budiste, decât de cele ortodoxe tradiţiaonale, că nouă ne-ar sta mai bine să stăm „în cap” la meditaţie, decât la rugăciune, că am repera mai uşor „energiile” telurice şi cosmice, decât pe cele ale Duhului Sfânt etc. Mai mult, o serie de oameni care nu au fiorul trăirii creştine, care nu sunt ancoraţi în rugăciune, care nu sunt stabili în moralitate, fecundează aceste idei şi produc o mare sminteală în rândul neaveniţilor.

   Bieţii daci, care se cunoaşte că aveau totuşi o doctrină politeistă( Zalmolxe nu e singurul zeu adorat), sunt făcuţi precursori ai creştinismului şi monoteişti. Ba mai mult, de mai bine de două decenii, decât a început isteria cu aderarea unor români la practici spirituale orientale, se insinuează că, pe la Sarmisegetuza, se învârt valuri de energiile pozitive, existând un loc numai bun pentru meditaţii ancestrale. Acest fapt este validat şi de persoane care, întorcându-se din acel loc, afirmă că au avut o experienţă energetică extraordinară şi că acolo totuşi „este ceva”.

Sminteală mare şi înşelare. La Sarmisegetuza diavolii îi mint pe oameni, dându-le fiori, pe care unii semeni le consideră  de fapt „energii pozitive”. Cercetătorilor li se inspiră ideea de originalitate, că prin „mari descoperiri” pe care le fac, ca acestea de la Roşia Montana, şi mai ales faptul că, noi românii, ne-am afla chipurile foarte aproape de „raiul yoghinilor”, adică de „Şhambala”. Că India adevărată ar fi de fapt în România. Că nu ne rămâne nimic mai mult decât să renunţăm la rugăciune şi să ne apucăm de meditaţii pe la Sarmisegetuza.

Atenţie e sminteală mare. Şi, se vede bine treaba că diavolul nu doarme!

Iubiţi cititori: Cu liniile chipului meu, salut sufletul vostru solar!

Despre iubirea creştină se pot scrie foarte multe lucruri. Dar aceste scrieri nu au nici o valoare dacă sunt lipsite de o simplă şi banală îmbrăţişare. Şi o să mă întrebaţi, dar când a spus Hristos că trebuie să iubim aşa? Şi am să vă răspund: Tot timpul!

Iubirea oferă de la sine acest foc al vieţii autentice. Şi nu există iubire dacă braţele tale stau închise şi imobilizate. Căci dacă în inima Sfintei Liturghii preoţii se îmbrăţişază şi-şi dau sărutul păcii, acesta e semnul cel mai firesc că altfel nu se poate. Şi, de câte ori v-au îngheţat buzele în a spune: Fratele meu şi sora mea, să şti că te iubesc! - apoi tot de-atâtea ori să ştiţi  că vi s-au dezlegat porţile raiului dacă ai îmbrăţişat pe cineva. Deci, dacă nu poţi vorbi, nu îţi rămâne decât să te duci şi să-l iei în braţe pe cel mai aproape prieten sau duşman al tău şi să-i spui din inimă: Hristos în mijlocul nostru!

 

 

Copiii toamnei seculare

Noi toamna nu gândim,

Noi toamna punem lacrimi,

Şi îngeri vrem să fim,

Pe frunzele de patimi.

Colerici şi stingheri,

Înveşmântaţi de ploaie,

Ne strângem în tăceri,

Ne-ascundem prin şiroaie.

Uituci şi plini de dor

Grăbiţi că vine iarna,

Ne-ncurajăm uşor,

Ne întrerupem taina.

Şi spunem: Ce frumos!

Ce bine, ce uimire!

Ce Dumnezeu duios,

Ce lume de iubire!

ÎN ATENŢIA PRIETENILOR ACESTUI BLOG!

Cu mulţumire tuturor celor ce mi-au scris.Fiind plecat din localitate nu am avut răgazul necesar pentru a vă răspunde la emailurile voastre. Dar le-am citit pe toate şi m-am bucurat nespus. Vă rog să nu vă opriţi din scris. Consideraţi poemele mele cel mai fidel răspuns.

După toamnă vin ninsorile, apoi cine poate şti...

Dor de iarnă

E mai bine poate în singurătate,

Ca să trag oblonul şi să uit de moarte,

Căci veni-va vremea, când se-ncheie toate,

Când ninsori străine vor cădea în noapte.

Şi aş vrea mai bine să nu ştiu de toate,

Într-o cămăruţă fără nici o silă,

Să îngheţ cu somnul şi pe cât se poate,

Dumnezeu să-şi lase un opaiţ de milă,

Da, ar fi mai bine, ca să tac în toate,

Am vorbit şi lumea n-a înţeles cuvântul,

Ca un înger palid să mă las în şoapte

Şi să-mi fie taină lacrima şi gândul.

De la iubire la "iphone 5" şi la îngerii ce aşteaptă

   Aş da telefon la un înger. La cer, la oameni, la orice prieten. Dar vai, eu însumi am telefonul ocupat. De probleme, de griji, de multe şi alte mărunte interese. Deci, cine să-mi răspundă? Sau cine să mai aştepte vreun telefon de la mine? Tata, mama, prietenii, îngerii? Sau poate chiar cei ce au uitat să-şi mai transforme sufletele în cartele de iubire?

    Mai bine tac. Şi aşa nu aş putea sparge cu un singur apel oftica intransigenţilor legilor tehnice şi de bun simţ. A celor care cred că viaţa, prietenia sau mântuirea stau în legi şi într-un banal apel de telefon. Şi ca atare, comandă o viaţă  trăită la suprafaţă sau un aparat „iphone” mai sofisticat. Aşa ca numărul acesta „5” care a înnebunit de curând minţile a milioane de oameni. Oameni, care stau la cozi de zile întregi în New York ca să cumpere fericitul produs. Adică, nu contează ce simţi, ce iubeşti, ce crezi. Important e ca „totul să arate bine”. Să sune oricând telefonul, să te lauzi că prin el iubeşti, să creezi dependenţă nu de o strângere de mână, ci de o tastatură de tinichea.

  

Telefonul meu e mai mereu închis. Şi asta, mai ales pentru că uneori îmi vine să şterg toate surogatele de simţire cu care supravieţuim. Telefoane, laptopuri, bloguri, siteuri, emailuri. Iluziile cu care ne mascăm imposibilul de a iubi frumos, faţă către faţă şi dumnezeiesc.  

   Da. Eu unul cred că mă voi mântui doar dacă voi reuşi ca să scap de văruiala de pe aceste morminte.. De telefoane, de emailuri, de ipocriziile cu care cei din jur îmi declară prietenie, gen minciuna facebook, şi de miresmele obositoare ale conformismului. Vreau să tac şi să iubesc. Să îmi fie dragă toată lumea. Să nu mă mai uit în ochii celor care îmi spun că mă iubesc şi apoi mă trimit în neant. Printr-un singur apel. Sau prin tăcere. Sau prin ce le mai trece prin cap. Să găsesc în sfârşit lumea pe care o caut demult. Lumea care nu judecă, care nu bănuieşte pe nimeni de păcate ascunse, care nu vorbeşte aiurea la telefon, care se ocupă doar de propria mântuire şi, de ce nu, numai de propria iubire. Lumea în care frustraţii mai au încă o şansă. Fie o iubire divină, fie o tăcere de vis. 

  Alo!... Da îngere. Ştiu că m-ai sunat. Te rog să mă scuzi că nu ţi-am putut răspunde! Vorbeam cu lumea…

 

Telefon de la înger

Telefon din lacrimi, sună iar un înger,

Ce mai faci prin lume, eu te sun din cer?

Dau răspunsuri scurte, simt, trăiesc şi sânger,

Nu am dezlegare să îţi spun ce sper...

Îngerul aude, plânge, şi roşeşte:

Vai, ce complicată viaţă e la voi!

Nimeni nu oferă, nimeni nu primeşte,

De iubire oameni, sunteţi rupţi şi goi.

Puneţi presiune, duh pe celulare,

Mărci sofisticate, roming, interes...

Ce vreţi voi din viaţă, ce-o să fie oare,

Când reduceţi totul la un sms?

Pământeni colerici, umiliţi speranţa,

La un fel de vorbe, fie ce o fi,

Dar pierdură-ţi fapta, suflul, cutezanţa,

Când iubiţi prin cablu şi prin amintiri.

Pentru voi ajunge, un canon, o lege,

Un email, un clinchet dur de telefon.

Alo, ce mai este, cum se poate drege,

Despărţirea, moartea, fără nici un ton?

Şi aşa vă trece viaţa, bucuria,

N-aveţi timp de pace, n-aveţi timp de voi,

Vine bătrâneţea, vine năruirea,

Zicând că, pe vremuri, n-am fost noi în noi.

Aşa îşi încheie îngerul rostirea,

Apoi îmi priveşte tristul telefon:

Lasă aparatul şi desfă iubirea,

Dinspre ceruri vine doar un singur ton!

Iisus vă cere iertare!

Umilinţă
 

Să sânger, să ard, să mă dau mai în spate,

Să-mi fie nisipul risipit peste dor,

Mai pune-mi speranţa, mai lasă-mă frate,

Să spun ce mă doare, să spun până mor!

Pe-aici, pe la îngeri, e prea multă lege

Şi lanţuri meschine mă trag în suspin,

Ei, ştiu ce e bine, ei ştiu ce mă drege,

Iubirea, lumina şi gândul divin.

Hai, lasă-mă frate, nu-mi pune oprelişti,

Mai bine să facem din palme un rug,

Să plângă icoane, prin calde sfinţenii,

Şi-apoi prin speranţă, să rumeg, să fug.

Minune, e pace, doresc, este bine,

De vină e cerul şi tot ce e sus,

O floare smerită, din lege îmi vine,

Aşează-ţi pe mine iertarea, Iisus!

Toamna şi pământul fără foc

Cântecul lutului

Picură ploile în floare,

Toamna e plină de dor,

Cântă, ce cântă şi doare,

Cântă vioara uşor.

Cade o frunză şi doare,

Parcul e plin de suspin,

Nici o speranţă mai mare,

Cântă un fluier divin.

Din tină facem ulcioare,

Ce le vom vinde la târg

Vom da şi inimi şi floare,

Dorul să doară cu sârg.

Îngerii fug către munte,

Bunii plecaţi nu mai viu,

Legile surpă o punte,

Cântă chitara târziu.

E peste tot despărţire,

Cei ce-au iubit cântă mut,

Crucea pătrunde în fire,

Hai să tăcem, e prea mult.

De la Avram Iancu la bisericile ce le ctitorim..

I SE SPUNEA „NEBUNUL”

Frumos articolul „Sion sau Babilon” al Părintelui Marius Matei. Vă rog să intraţi pe siteul LUMEA CREDINŢEI şi să-l citiţi cu încredere. Merită. Zbucium mult, duh chemător şi multă pasiune. Totul pentru un ideal: construcţia unei biserici la Cluj.

SCHITUL RĂŞINARI

SCHITUL PELIŞOR

Hai să vă povestesc ceva. Îşi mai aduce cineva aminte de „patimile” mele? Cele de pe vremea când am purces la construcţia mânăstirilor şi bisericilor mele. Spun ale „mele”, pentru că le-am purtat în inimă, aşa cum maicile îşi poartă pruncii în pântecele lor. Ce a mai fost pe atunci? Nopţi nedormite, gâlceava „lumii” cu mine, oprobriu colegial, drumuri nesfârşite pe la autorităţi, pe la sponsori, pe la oameni. Şi acel mereu obsesiv: „Haideţi să facem ceva!”…

SCHITUL VEŞTEM

BISERICA IOAN IACOB SIBIU

Ce au mai rămas după toate acestea? Am fost judecat şi de buni şi de cei grei. Au început să mi se găsească părţi obscure, laturi ale fiinţei despre care habar nu aveam că există, gânduri nimicitoare. M-am trezit ca un intrus în lume. 

Ca un speculant de oameni şi de frumos. 

 Dar să nu mă victimizez. Nu dă bine, indiferent de ce a fost şi ce mai este. De cât de mult au sau nu dreptate "vrăjmaşii". Acum e timpul "socotelilor"- Când cel rău caută să-şi aplice loviturile sale drept "recunoştinţă". Merit şi merită totul. Denigrările, speculaţiile false şi acuzaţiile de tot felul. Şi mai e ceva. Mi-am adus aminte de Avram Iancu, care spre sfârşitul vieţii, părăsit de toţi, repudiat de prieteni şi de duşmani, a plecat prin Munţii Apuseni. În pribegie. Pe la unii „cunoscuţi”. I se spunea „nebunul”. Dormea prin grajduri, mânca doar odătă la câteva zile şi cânta mai toată ziua la fluier. Închis în sine, deprimat, imposibil de a mai comunica cu alţii. Plătind cu „vârf şi îndesat” tupeul de a fi ridicat naţiunea română din mediocritatea sa. Şi apoi, murind într-un anonimat despre care istoria nu ştie să spună mai nimic...

SLUJBĂ LA BISERICA t.b.c.

    Da. Cred că de aceea am început şi eu să cânt. Pe la oameni, prin cenaclu, pe sate. Hulit de unii, glorificat de alţii. Cu stigmatul de a fi socotit „ortodox” sau „mai puţin ortodox”. Bun sau mai puţin inspirat. Echilibrat sau lipsit de inspiraţie. În orice caz, lăsând în urmă cinci biserici şi mii de sfinte liturghii, care se săvârşesc şi se vor face acum şi pururea în inima lor. Cât va fi cerul şi pământul. Amin!

    

COPIII TOAMNELOR DE RAI!

 Dor de frumos

Să mai fie o toamnă, ca aceea de atunci,

Când plângeam lângă stele cu speranţe nebune,

Când Iisus cobora de la cer în rărunchi,

Să mai fie o toamnă, să avem ce ne spune.

Să mai fie şi dor şi ceva din trecut,

Poate chiar un fragment dintr-o veche psaltire,

Din superbii de rai să mai luăm cu împrumut,

Tinereţe, frământ şi un pic de smerire.

Să mai fim cum am fost, minunaţi şi zglobii,

Resemnaţi, plini de har, gata doar de simţire,

Lângă îngeri miloşi să desfacem robii,

De la tot ce-i păcat şi trufaşă trăire.

Să mai fim iconari, care văd doar ce-i bun,

Pe la fiece uşi ce ascund câte-o fire,

Noi, copiii frumoşi, care astfel îşi spun,

Ce frumos e aşa, ce frumoasă iubire!

ANOTIMPUL HARULUI ŞI PĂCII

Toamnă de pace

De aici, de la vie, începe pământul,

Din boabe de lacrimi şi frunze de dor,

O mână culege ciorchine de cânturi,

O alta aşează luceferi uşor.

De aici de la vie, începe şi cerul,

De mâine vom umple potire cu must,

Veniţi şi vedeţi, reaprinde-ţi misterul,

Ce bun este Domnul, la suflet, la gust.

De aici, de la vie, începe credinţa,

În teascuri se strânge prinosul de dar,

Şi curge miloasă, lumina, căinţa,

E toamnă, e pace, e har peste har.

POEM DE POSIBILĂ DESPĂRŢIRE!

Urări la noapte plină

De o mie de ori, m-aş întoarce în munte,

Într-o casă, la ţară pe un prag din pridvor,

Să refac către ceruri o sfielnică punte,

Ca să simt veşnicia şi apoi ca să mor.

Ce ştiţi voi ce e bine, ce mai este iubirea,

Voi trăiţi în oraşe şi vă credeţi frumoşi,

Prin cianuri şi potasuri vă e chimică firea,

Dar de fapt sunteţi tragici, devianţi şi nervoşi.

Eu acolo m-aş duce, pe o prispă de lemne,

Să mă rog la icoane învechite de fum,

Să găsesc printre stele şi prin iarbă consemne,

Că pe-acolo mi-e locul, că pe aici nu am drum.

V-aţi lăsat paradisul, de la ţară cu jale,

Emigrând în oraşe pentru-un strop de noroc,

Şi-aţi pierdut dăruirea, risipind-o pe cale,

Ca pe-un vreasc de iluzii ce îşi caută foc.

Da, curând, poate mâine, poate chiar peste noapte,

Voi pleca printre îngeri, în păduri de stejar,

Şi voi scrie poeme, cu mirifice şoapte,

Pe o prispă de ţară, pe un reazim de har.

Vă doresc numai bine, vă doresc doar răbdare,

Rezistaţi în minciună şi în ce mai doriţi,

Nu uitaţi, când e bine să mai puneţi o floare,

La iluzia voastră şi la ce mai poftiţi.

8 SEPTEMBRIE: ZIUA DE NAŞTERE A IUBIRII!

NAŞTE-TE MARIE

Naşte-te Măicuţă, vino-n ochii mei,

Vreau să văd prin tine cum arată lumea,

Apoi din privire, fie vrei, nu vrei.

Eu voi fi durerea, Tu vei fi minunea.

Naşte-te Măicuţă din lumini de dor,

De când stai prin stele şi în candeli blânde,

Lacrimile noastre dor şi nu ne dor,

Inimile noastre sunt tot mai flămânde.

Naşte-te Măicuţa cum te naşti divin,

Naşte-te în zile de dureri profunde,

Dacă este pace, dacă e suspin

Şi credinţa noastră va muta un munte.

Naşte-te şi astăzi, hai nu mai pleca,

Tu eşti strălucirea care dă iubire,

Dacă lumea tace, noi te vom cânta,

Naşte-te speranţă, naşte-te Marie.

Glas de toamnă

De unde să te întorci lumină

Şi unde să te-aştept iertare?

Căinţa mea abia suspină

Şi toamnă e în fiecare.

Fecioara lacrimi potriveşte,

Din jalea ei adâncă, mare,

Un înger tot mai gol priveşte

Şi toamnă e în fiecare.

Dar cine să-nţeleagă toate,

Iubirile sunt tot mai rare,

Dă fiecare pe cât poate

Şi toamnă e în fiecare.