Mâna poetului

JURNAL CU DOR DE POEZIE

 

E timpul culesului de mirare, acum când bate austrul de vară în proximitatea urechilor noastre stinghere. Profit de scurgerea ultimilor zile de primăvară ca să vă cer să recitiţi o parte din marea noastră poezie, de la Eminescu la Labiş şi ajungând la „Fântâna Somnambulă” cartea lui Adrian Păunescu care a apărut chiar astăzi în colecţia „Jurnalului Naţional!”. Ce-ar fi dacă într-o seară aţi renunţa la programele de televiziune şi v-aţi pune inima în pridvorul de poeme al neamului românesc. Să uităm de tot, de ce e rău în viaţă, de semenii ce ne ating cu vorba, de culesul aguridei pentru „leacul aproapelui”, de fascinaţia deochiată a formelor fără fond, şi să reintrăm în paradisul terestru al marii creaţii româneşti. Gândiţi-vă că aşa ar vrea însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, ca să vă răsplătească pentru osteneala ceasurilor voastre de iubire, cu o porţie de poezie binecuvântată. Vă cred în stare de aceasta, deşi nu ştiu câţi dintre voi vor citi în pace aceste rânduri şi chiar vor înţelege că e vremea a face cultură.

X

 Prin ochi simt căldura sufletului vostru. Mi-a spus odată Părintele Ioanichie de la Frăsinei: „Scrie, scrie frate, scrie înainte. Simte ochii aproapelui!” Ce vorbă, ce duh frumos de comuniune, să te simţi absorvit de cei ce te cunosc bine, de cei ce nu te cunosc, de cei ce auzit de tine, de cei ce auzind te condamnă, de cei ce auzind te binecuvintează, de cei ce socotindu-se creştini şi socotindu-mă creştin îşi doresc să ajungă în rai şi ar dori ca pe acolo să fiu şi eu lângă dânşii. Da, cred că aceasta ar fi morala creştinismului sau opusul pizmuirii aproapelui, să îţi doreşti ca prietenul, duşmanul, fratele, fiul, părintele să ajungă să fie într-o zi cu tine în rai.

Mâna

Mă simt ca o idee, în mintea unui schimnic,

Nu am nici consistenţă, doar un surâs amar,

Până şi gestul mâinii mi-a devenit potrivnic,

Când îl îndrept spre alţii cu drept elementar.

Şi mâna mi se face când grea, când indulgentă,

Potop în forma crucii, sau lacrimă pe răni,

Şi scrie ca o pană timidă, coerentă,

Aceste versuri simple, ce se foiesc în vămi.

Mai vine câte-o iarnă şi îmi îngheaţă mâna,

Paralizându-mi felul de-a fi deshis la dar,

Şi-atunci devin ciobanul care păzeşte stâna,

De toţi proscrişii sorţii obedienţi la har.

Păcat că azi cuvântul e pus în ghilimele,

De santinele fade şi fără orizont,

Comercialul vinde de la pământ la stele,

Cultura se împarte în debit şi în cont.

Şi totuşi mâna scrie, se duce înainte,

Nu are nici o frână, nu are nici un zbor,

Poate cândva, vreodată din astfel de cuvinte,

Se va trezi o mână să sape un izvor.

Şi apa ce va curge, să fie dorul ţării,

De a avea poeme şi creatori fireşti,

Şi mâna lor cea dreaptă în lacrimile mării,

Frumos să regăsească splendorile cereşti.


Ochii voştrii închişi

Mai caut ochi de om,
între florile nopţii,
şi nu găsesc 
decât îngeri miraţi
de căutarea mea,
de dorul meu continuu
de a întâlni alţi ochi
sau altă naştere.


La noapte,
după ce peste zi
voi risipi proprii mei ochii,
scriindu-vă vouă soluţii de viaţă,
voi pleca,
la alt cules de ochi,
sau la semănat de iluzii fireşti,
în marea grădină uitată
a sorţii,
convins că dragostea pentru cer,
nu înseamnă decât,
dragoste umană
şi popas infinit în lumină.


Şi pentru că ochii poartă lumină,
Şi pentru că a culege ochi înseamnă a culege stele,
Vă las ochii mei, drept mărturie,
că eu v-am căutat,
cu poemele mele,
cu visele mele,
cu iubirile mele,
când voi aveaţi ochii închişi...


Şi scriu pe ochii voştrii

 

Şi scriu pe ochii voştri,

Şi scriu pe amintire,

Când voi muri să-mi fie al doilea pământ,

Aceste judecată şi tainică privire,
O cruce ce se înfige plăpândă în pământ

Şi scriu până mă satur,

Şi scriu până mi-e bine,

Cocoşii dimineţii să-mi pună frâu la geam,

Apoi trimit poeme îndurerate, line,

Pe gândul vostru simplu, pe frunze şi pe ram.

Şi scriu din resemnare,

Şi scriu din bucurie,

Poate va fi vreodată mai bine în noroi,

Rugându-mă spre ceruri ca altfel să vă fie,

Şi eu să fiu o rază, şi-apoi să ard în voi.

Şi scriu din părăsire,

Şi scriu chiar din iubire,

Mereu există forme de nou şi apus,

O logică profundă stă trează în simţire,

Iar altceva mai dulce ce ar mai fi de spus.

Şi scriu cu mâna voastră,

Şi scriu cu plânsul cărnii,

Mi-am încuiat în pleoape atâtea întrebări,

Deschideţi ochii milei prin datinile ţărnii,

Şi-apoi plecaţi în stele, în doruri şi în mări!

iubire de ţară

În biblioteca ţării

În biblioteca ţării lipsesc două volume,

Pe unul scrie iarbă, pe altul scrie dor,

Şi-n cele două lacrimi sunt visele străbune,

Compendiile de crezuri ce-au devenit fior.

Dar vai, ce suferinţă, venit-a furul dornic,

Ca să ne ia Ardealul şi tot ce avem sfânt,

Analfabeţi de prispă ne jefuiesc istoric,

Şi cărţile de suflet şi cel mai blând pământ.

Iar dincolo de pace, pe unde cerul plânge,

Şi Prutul se înfioară ca osul în mormânt,

Nemernicia lumii pe cruce ne constrânge

Să nu avem cu morţii nici vis, nici legământ.

 

Spun unii că ajunge cu ce avem prin casă,

Că nu mai sunt la modă nici cărţi, nici biblioteci,

Dar le răspund cu pâinea ce o aşez pe masă,

Lăsaţi-ne în pace cu ale voastre legi!

Noi cât vom fi în lume, cu creştetul fierbinte,

Ne vom chema tot neamul la praznic şi la morţi,

Şi cărţile-s ceaslovul fiinţei noastre sfinte,

Româniada aspră ce ne-a căzut la sorţi.

În biblioteca ţării mai sunt două volume,

Pe unul scrie jertfă, iar altul e mister,

Şi Dumnezeu citeşte ce pătimim în lume,

Din cărţile acestea, ce înseşi sunt un cer.

duminica mironositelor

Învitaţie în Ardeal

Aşază-te pe iarbă şi simte darul cosmic,

Prin care se transmite al nostru legământ,

De-a ne simţi cu toţii, ca un ţinut datornic,

Să îşi conserve neamul doar în acest pământ.

Nu edificii scumpe, ci crucile smerite

Dau consistenţă păcii şi învierii spor,

Românii au o vorbă din rănile primite,

Să nu răzbune morţii, ci să le dea fior.

Aici între mistere pe unde curge sânge,

Cu chip de dăruire, în apă de izvor,

O mioriţă veche, pe o colină plânge,

Chemându-şi lin ciobanul, cu jale şi cu dor.

Şi luna când e noapte la îngeri povesteşte,

Cum a-mplinit Ardealul porunca de-a iubi,

Iar la restrişti de vremuri, cu jertfă, omeneşte

A fost adăpostire celor din vitregii.

De-aceea astăzi simplu, aduc o mărturie,

De-aici din templul păcii, din Athos românesc,

Iubiţi şi înţelegeţi că bine o să fie,

Doar când veţi lua Ardealul drept cerul pământesc.

Lacrimă pe două hărţi

Noi trăim pe două hărţi,

Pe cărări iarba ne creşte,

Mai citim în triste cărţi

România din poveste.

Punem lacrimi de-mprumut,

Farduri de import stricate,

Of-ul ţării este mut

În iluzii blestemate.

Slugărim pe cei străini,

Şi ne vindem semeţia,

Pe un pumn de bani haini

Se sfârşeşte curăţia.

 Nu mai e românul bun,

Are duh de libertate,

Liber ca să fie tun

În tranşeele de moarte.

Plâng bordeiele de ieri,

Ard fântânile în smoală,

Crucile devin tăceri,

Amnezie generală.

Şi din munţi ne facem lux,

Pervertind seninătatea,

Alt incendiu, alt reflux,

După care vine moartea.

Clopotele cer mai mult,

Dar nu-i cine să le-audă,

Când trăim doar în tumult

Nu simţim că e furtună.

Şi de-aceea Dumnezeu,

Pare că ne-a luat iubirea

Şi aşa va fi mereu,

Cât trăi-vom risipirea.

Ninge în mai la Moeciu

Pe ochi a nins în plină primăvară,

Şi văzul mi se pare un reflux,

Din tot ce-a fost frumos şi bun aseară,

Când încă erau stele cu surplus.

Mi-am rătăcit cărarea către floare,

Nu mai găsesc izvorul pătimit,

Pădurea însăşi pare o eroare,

Când din amar ne ninge infinit.

Aşa a vrut probabil însuşi cerul,

Ca la Moeciu să trăiesc un vis,

Printre zăpezi să-mi înţeleg misterul,

Sau pur şi simplu dorul nesfârşit.

Rugă din ninsoare de mai

Departe, departe, de tot ce e cer,

Iluzii pe brazi se frământă,

Iisuse din suflet eu astăzi îţi cer,

Alungă zăpada nătângă.

Când văd iarăşi iarnă mă simt inutil,

Lumina îmi pare osândă,

Iisuse trimite-mi măcar un fitil

Şi raza de soare flămândă.

Nu-i timp de colinde, nu-i vreme de ger,

Când suflete cer împăcare,

Îngheţul acesta nu e nici mister,

Ci numai o tristă mirare.

Şi ultima rugă ce-o scriu pe hrisov,

E poate un strop de speranţă,

Că mâine frumosul va fi iar la loc,

Stârnind din iubiri cutezanţă 

dreptul la bucurie

Între sfinţenie şi flori de liliac

Eliberaţi-vă de contingent şi deveniţi liberi de arbitrariul propriului spaţiu înconjurător. Ieşiţi din casă şi simţiţi sfinţenia ultimelor zile de primăvară. Dumnezeu vă cere o singură jertfă,un picur de lacrimă cu care să stropiţi pridvorul bisericii mai înainte de intra la Sfânta Liturghie. Să vă fie lacrima prescură din grâul mănos al inimii. În moara frământărilor voastre se nasc atâtea gânduri, atâtea iluzii, atâtea dureri, deci, nu aveţi decât un singur remediu spre a primi partea de lumină ce vi se cuvine, ieşiţi între flori şi fiţi veseli.

                                                X

În curând se va scutura şi floarea liliacului. O să ne ardă ochii de dor în luna iunie simţind că încă o primăvară a plecat spre eternitate. Să trăim clipa, aşa cum numai un cetăţean al raiului o poate face, adică entuziaşti şi plini de exuberanţă. Nu puteţi zâmbi? Aveţi prea multe griji şi necazuri? Vă spun vouă, lăsaţi-le cu forţă la o parte, nu merită nimic să vă confişte clipele de întâlnire cu cerul. Iată, priviţi, acum cerul s-a coborât pe pământ. Liliacul încă surâde. Răspundeţi deci binelui cu binele şi frumosului cu frumos!

Din inimă

Liturghiseşte astăzi bucuria

Pe ramura cu floare şi descânt

Şi în Ardeal a explodat trăirea,

Veniţi şi lăcrimaţi într-un cuvânt!

Iar din acest cuvântul, ca verb de viaţă,

Chemaţi un înger să vă fie semn,

Că cerul nu e datină ce-ngheaţă,

Ci însuşi edificiul cel solemn.

Şi pe acest podeţ de veşnicie,

Păşiţi uşor şi râdeţi cu fior,

Gândiţi-vă că mâine o să fie,

O altă zi de bine şi de dor.

Drept mulţumire, puneţi legământul,

Acela de a fi mereu voioşi,

Şi Dumnezeu vă va spori cuvântul,

Aşa cum e firesc cu cei frumoşi.

Iar cum speranţele absorb lumină,

Obligatoriu pentru cei cuminţi,

Cu inima miloasă şi senină,

Eu vă aşez cu lacrimi între sfinţi.

Surâs de primăvară

Surâde liliacul în fereastră,

O taină ne aprinde în fiori,

La noapte ca o pasăre măiastră,

Măicuţa se întoarce între flori.

Întindeţi un covor plin de petale

Pe iarba din livezile cu dor

Şi pacea să vă fie ca o cale,

Când Născătoarea vine în pridvor.

Acolo să aprindeţi o lumină,

Îngenunchiaţi uşor să o priviţi,

Pe cea mai albă lacrimă divină

Din care cu senin şi voi iubiţi.

Ca dar de suflet spuneţi-i cuvântul,

Cuvine-se Măicuţă să fim buni,

Aici unde durerea şi pământul

Se împletesc în vise şi furtuni.

Nu vă miraţi de veţi primi simţire,

O mângâiere pe al vostru gând,

Măicuţa când coboară din iubire

Devine ea şi lacrimi şi pământ.

Şi din acest surâs de primăvară,

Să înţelegeţi darul cel sublim,

Că liliacul este o vioară,

Care uneşte viaţa de divin.

ANOTIMP DE NOSTALGIE

Pleacă primăvara!

Primăvara fuge. Fluturii pomilor înfloriţi resimt durerea că aceste flori se vor scutura mai înainte de a simţi deplin bucuria. Aşa e însă mereu pe pământ. Iar florile pomilor minunaţi se scutură parcă fără a-şi simţi absolut, mereu chinuiţi doar de vina că moartea le este singurul rost. Şi totuşi, Dumnezeu e atât de bun şi de aproape flori, de fluturi şi de toate livezile de simţire!

Balada fluturelui către floare

Poate că e mult, poate că e bine,

Ca pe o silabă să mă laşi în drum,

Ştiu ţi-e greu cuvântul, ce din lacrimi vine,

Uită-mă mai bine, floare, ca un fum.

Nu am consistenţă, zbor doar în etape,

Asta nu înseamnă că nu pot mai mult,

Dar tu ştii mai bine tot ce nu încape,

Pe a mele aripi unde e tumult.

Plec, dar o să doară, viaţa nu e simplă,

În livezi florarul are rod bogat,

Tu vrei doar o lege să o pui pe tâmplă,

Şi canoane limpezi de suspin mirat.

Vei ajunge poate mare fără mine,

Cea mai albă floare, cu iluzii roz,

Parcă văd că cerul cu miresme line,

Îţi va da cunună sfântă de frumos.

Când vei fi în ceruri, te-aş ruga din suflet,

Ca o floare blândă să te rogi curat,

Dumnezeu să-mi ierte ce-am avut pe cuget,

Slăbiciunea firii ce te-a tulburat.

Şi din gând de floare, să-ţi aduci aminte,

Ultima privire când eu am zburat,

Pe petale simple fără de cuvinte

Şi de tot ce totuşi eu am îndurat.

Poate că de-acolo cerul va-nţelege,

Că există soare chiar şi în dureri,

Nu doar sila veche care să ne lege,

Şi să ne arate vina de-a fi efemeri.

Iar în raiul verde, floare de simţire,

Oricum vom ajunge, chiar şi din amar,

Căci există lacrimi, milă şi iubire,

Pentru cei ce simplu au crezut în dar.

Eshaton

Pe pietre păşesc către mâine,

Rucsacul mă arde şi geme,

Iar orele-mi par ca o pâine,

Şi-un înger cu mine se teme.

La stânga o cale mai simplă,

În dreapta un fel de redută,

Şi-o frunză îmi cade pe tâmplă,

Din cer sau din noaptea tăcută.

Aud un ierbar cum se roagă,

Luceferi-i ard umilinţa

Şi viaţa îmi pare mai dragă,

Dar unde îmi e biruinţa?

Apăs cu un deget izvorul,

Adânc cu adânc să se lege,

Din ochi mi se iscă fiorul,

Lumini din trecut să-mi dezlege.

  

Chiar îngerul spune o taină,

Un semn că e cerul aproape
Şi iată lumini ard în toate,

Iar ele plutesc peste ape.

Fericiri

Ferice de plângeţi din jale,

Căci mâine veţi sta lângă pace,

Cu lacrimi să ungeţi o cale,

Şi inima care vă tace.

Ferice de sunteţi blândeţe,

O ploaie de milă vă creşte

Această divină tandreţe,

Ce nici în urgii nu descreşte.

Ferice de cei ce îndură,

Insulta şi vorba amară,

Răspunsul cu bine la ură,

E lege senină şi rară.

Ferice de cel ce oferă,

Un zâmbet, o vorbă, o floare,

Şi-alungă o tristă himeră,

Din rana adâncă ce doare.

Ferice de cel ce iubeşte,

Din el izvorăşte un soare,

Pe cerul ce mult străluceşte,

Cu lacrimi culese din mare.

pustie

Vis de pace

Copiii culeg gloanţe din pustie,

Pe ape nu plutesc decât himere,

Şi umbra mea trăieşte ca să ştie:

Unde e Doamne clipa de tăcere?

Atâta zgomot, sânge şi teroare,

Un înger de aş fi m-aş face lună,

Iar floarea dimineţilor ne doare

Şi cornul cu melancolie sună.

Pătrunde un fior pe întuneric,

E poate pofta harului cuminte,

Dar vai, opaiţul are semnul sferic,

Un fel de luminare-n necuvinte.

Şi Tu acolo spui că va fi bine,

Nu înţeleg, dar cred şi-mi ţin cununa,

Pe fruntea bătucită de şenile,

Unde copiii îşi aşază mâna.

Şi dincolo de frig şi întrebare,

Un om nu se desprinde din mirare…

Dincolo de furtună

 

Şi totuşi nu-nţeleg ce s-a întâmplat,

În inimă am parcă stele oarbe,

Păşesc pe drumuri trist şi apăsat,

Şi soarele îmi soarbe plânsuri soarbe.

Incandescent m-aş prinde într-un joc,

Dar vai, îmi pare lumea gravă, seacă,

Când celor rătăciţi, fără de loc,

Nu le oferă dragostea întreagă.

Pe dragoste se cântă revanşard,

Mai bine vin furtuni de disperare,

Decât să înălţăm un alb stindard,

Când un Iov ne cere împăcare,

Şi îngerii ni s-au făcut stingheri,

Atâţi ochi închişi au lângă aripi,

Că nici la Dumnezeu ei nu mai cer,

Soluţii la umanele avarii.

Şi arde timpul, parcă e un glod,

Nici un pustiu eu nu găsesc în cale,

Să fug şi mă mistui ca un rod,

În rugăciune şi în resemnare.

Dar cum din moarte va ieşi un miel,

Şi flăcările vor cunoaşte mila,

Ca un umil şi blând învăţăcel,

O să-mi prefac în strălucire sila.

Şi de pe cruce voi striga simţit,

Nu e nimic pierdut, sorbiţi lumină,

Căci Dumnezeu şi plânsul ne-a unit,

Şi creşte iar o dragoste divină!

Pe doruri de neam

 

Colindători pe drumuri de bejanii,

Nu mai avem decât un strop de sânge,

Şi acest picur l-am primit din danii,

Dintr-un potir în care cerul plânge.

Murim tăcuţi în fiecare clipă,

Nici îngerii nu ne-nţeleg sfiala,

Şi neamul pare ars într-o risipă,

Abia strămoşii de-şi mai simt cărarea.

Nu ne-ntâlnim cu binele vreodată,

Pentru un blid de linte dăm concesii,

Trăim în patimi, trişti şi deocamdată,

Doar în durere am făcut impresii.

Şi nu înţeleg de ce atâta rană,

Şi nu pricep ce-am câştigat din toate,

Că nu avem nici palme pentru mană,

Ci doar iluzii ştirbe, spulberate.

Ce vrea românul, unde vrea s-ajungă,

Cât va mai tolera pustiul firii,

Când alţii vin în ţară ca să strângă,

Bandajele şi sângele iubirii.

Şi acum la ceas de gânduri şi de noapte,

O rugăciune spun din amintire,

Trezeşte Doamne ţara din uitare,

Şi dă-ne iar puterea de simţire!