Eshaton

Pe pietre păşesc către mâine,

Rucsacul mă arde şi geme,

Iar orele-mi par ca o pâine,

Şi-un înger cu mine se teme.

La stânga o cale mai simplă,

În dreapta un fel de redută,

Şi-o frunză îmi cade pe tâmplă,

Din cer sau din noaptea tăcută.

Aud un ierbar cum se roagă,

Luceferi-i ard umilinţa

Şi viaţa îmi pare mai dragă,

Dar unde îmi e biruinţa?

Apăs cu un deget izvorul,

Adânc cu adânc să se lege,

Din ochi mi se iscă fiorul,

Lumini din trecut să-mi dezlege.

  

Chiar îngerul spune o taină,

Un semn că e cerul aproape
Şi iată lumini ard în toate,

Iar ele plutesc peste ape.

Fericiri

Ferice de plângeţi din jale,

Căci mâine veţi sta lângă pace,

Cu lacrimi să ungeţi o cale,

Şi inima care vă tace.

Ferice de sunteţi blândeţe,

O ploaie de milă vă creşte

Această divină tandreţe,

Ce nici în urgii nu descreşte.

Ferice de cei ce îndură,

Insulta şi vorba amară,

Răspunsul cu bine la ură,

E lege senină şi rară.

Ferice de cel ce oferă,

Un zâmbet, o vorbă, o floare,

Şi-alungă o tristă himeră,

Din rana adâncă ce doare.

Ferice de cel ce iubeşte,

Din el izvorăşte un soare,

Pe cerul ce mult străluceşte,

Cu lacrimi culese din mare.