Îm Postul Mare cu îngerul păzitor...

"Fără de îngerul păzitor viaţa mea ar fi fost un izvor de lacrimi. Aşa, pentru că el lăcrimează în numele meu, eu mai găsesc timp pentru odihnă şi zâmbet." Părintele Cătălin

Eu şi îngerul: 1 

Şi dacă vei plânge şi mâine,

Să laşi doar roşu lângă ochii tăi,

Eu am să fac din văzul tău o pâine,

Să nu mai fie oameni răi şi răi.

Şi dacă tulburarea te va cerne,

Între secunde blânde şi tumult,

Îşi spun deschis cu lăcrimări perene,

Eu plâng pentru că şi tu plângi de mult.

Şi dacă doar lumina poartă rană,

Condiţia umană ţi-o trimit,

Să-ţi stea ca doliu îngere pe rană,

Că şi aşa eşti plusul infinit.

Eu şi îngerul:2

Când te-am văzut într-o ascunsă noapte,

Atât eram de gol de primăveri,

Că cerul îmi părea că o să-mi poarte,

Scandalul resemnării în tăceri.

Şi ai venit la mine înger sacru,

Şi eu te-am confundat cu un ecou,

Vorbindu-ţi înţepat, aprins şi aspru,

Ca un soldat postum numit erou.

Nu te-ai certat cu mine, of ce şansă,

M-ai prins de mâini şi m-ai lăsat năuc,

Simţeam iubirea Domnului în transă,

De parcă doar atunci m-aş fi născut.

Am profitat de tine şi de lacrimi,

Le număram, o sută, şapte mii,

Şi ele mă spălau de mii de patimi,

Vecernii simple, cântece târzii.

De-atunci de câte ori mă rog cu lacrimi,

Te văd cum cânţi şi mă prefaci în dor,

Şi baţi din aripi, şi te-ascunzi în datini,

Iar eu ca un incendiu parcă zbor.

Încă o poezie pentru luna martie...

De duminică voi pleca în Italia. Sunt invitat la un simpozion. Voi lipsi probabil mai mult de o săptămână. Înr-un fel mă bucur pentru că am nevoie de linişte sufletească. Nu ştiu dacă e bine să scriu în aceste zile pe blog. Simt nevoia de o detaşare. Dacă insistaţi nu îmi e greu să vă trimit măcar un cuvânt. Poate că o voi face, însă cred că esenţial este ca la un altfel de sejur să te deconectezi de presiune, de oboseala psihică acumulată, de tot ceea ce te oboseşte. Pentru că, uneori şi pasiunile sunt istovitoare. Un singur lucru vă promit. Mă voi ruga pentr "toţi" şi când spun "toţi" mă gândesc la toţi...

Bolnav de Sibiu

Sunt bolnav de doruri şi de lacrimi,

Versurile-mi ard ca leac nebun,

Unii spun că aş fi bolnav de patimi,

Realmente nu ştiu ce să spun.

De-aş avea o rudă printre stele

Aş fugi la ea să mă dezleg,

De acest ciudat ciubăr de rele,

Să devin din nou, frumos, întreg.

Nu-mi doresc decât să stau cu mine,

Să trăiesc aşa cum simt că pot,

Ca un nor pe bolţile senine,

Devenind eu însumi tot în tot.

Nu mai cred în nici o fericire,

Vorbele frumoase le resping,

Lumea e săracă în  iubire,

Ca o scena fadă, ca un ring.

Şi valiza mi-este pregătită

Am ceva merinde de drum lung,

Căci mi-e dor de-o noapte liniştită,

Şi de un oftat de cer profund.

Agenţia mi-a ales voiajul,

Din Sibiu nu am decât un tren,

Un marfar ce-ntunecă triajul,

Iar marfarul este gând peren.

Şi în el nu-i marfă care zace,

Sunt doar pasageri fără destin,

Bieţi Iovi ce au crezut în pace,

Mercenari şi trubaduri divini.

Lângă ei voi sta o zi, o viaţă,

Unde merge trenul nici nu ştiu,

Dar mai bine mi-e să fiu în ceaţă,

Căci pentru lumini e prea târziu.

Cu milogii voi muşca din pâine,

Lângă ei nimic nu e confuz,

Şi aşa de mâine pâne mâine,

Voi uita de plânsul meu ursuz.

Şi Sibiul când voi fi departe,

Îmi va pare ca un loc cu ger,

Sau o biată filă dintr-o carte,

Filă ruptă, filă de mister.

Sunt bolnav şi boala mi-e Sibiul,

M-am rănit ca un copil stingher,

Şi pornesc ca să îmi caut viul,

Trenul meu porneşte către cer.

Poate o să vă placă... Poate e poemul lunii martie...Poate...

Porneşte lacrima spre cer

Porneşte lacrima spre cer,

Şi plâng pădurile cu sânge,

Iar eu din dragoste mai sper,

Că numai astăzi noi vom plânge.

Atâtea doruri pe pământ,

Şi neputinţa ne sporeşte,

Defintiv cu legământ,

Ce întunecarea porunceşte.

Mă tot frământ,şi azi, mereu,

 Să fac un vers de primăvară,

Dar scriu,încet şi parcă greu,

Aceste versuri de ocară.

Şi vai, pe nimeni nu acuz,

Căci lumea este mult mai bună,

Dar eu mă simt, pribeag, cunfuz,

Simţindu-mi viaţa în furtună.

De astăzi, ştiu, că sunt un gol,

Ce nu sporeşte bucuria,

Şi-aş vrea să-mi daţi voi un obol,

Să-mi resădesc în dor iubirea.

Să pot iubi echidistant,

Pe fiecare cu speranţă,

Nu omeneşte ci instant,

Entuziast, fără restanţă.

Să nu mai fiu justiţiar,

Să las iertarea să mă ardă,

Fiindu-mi focul secular,

În care cerul să se vadă.

Să-mi puneţi snopi mai mult pe rug

Să mă jertfiţi până la moarte,

Din sacrificiu să aud:

Acesta arde pentru arte!

Şi arta lui e un colind,

Cântat la fiecare poartă,

Şi va muri redăruind,

Un nou compendiu pentru soartă.

Dicţionar sublim, frumos,

Având cuvinte de iubire,

Lumină, pace şi frumos,

Iertare, milă şi simţire! 

Porneşte lacrima spre cer,

Şi mor puţin în fiecare,

Ca un grăunte de mister,

Ce va renaşte în splendoare!

PRIMA ZI DE POST

A ÎNCEPUT POSTUL CU BUCURIE, CU PACE, CU POEZIE!

Dacă simţiţi nevoia de a vă regăsi pe scara frumoasă care duce spre cer, vă rog citiţ aceste două poeme!

Iubire din iubire

Ce frumoasă noapte, se aude cerul,

Plânge iar un înger prin adânc de rai,

Nu mai simt nici timpul, nu mai simt nici gerul,

Parcă sunt eu însumi suflul unui nai.

Ce frumoasă noapte, plânge veşnicia,

O aud cu pace, o aud cu dor,

Doamne ce simţită este azi iubirea,

Simt cum mă petrece gândul în fior.

Ce frumoasă noapte, se aude-o şoaptă

Bună seară prieten, ce mai faci, sunt Eu!

Am venit la tine, printr-o strâmtă poartă,

Numele Mi-e pace, clipă, Dumnezeu.

Ce frumoasă noapte, nu se poate Doamne!

Tu să vii la mine, Tu iubitul meu?

Să cobori cu pace în a mele toamne,

Ca un fluviu tainic, simplu şi mereu?

Ce frumoasă noapte, Domnul mă răsfăţă,

Crucea lin o poartă, crucea de lumini,

Te iubesc Iubire, Te sărut pe faţă!

Ce frumos ne cântă îngerii divini!

În pridvorul postului

Abia acum când se porneşte gândul,

Cu rugăciune către plâns mereu,

În milă mi se mistuie cuvântul,

Şi din vecii coboară Dumnezeu

Aud o vorbă, parcă e minune:

Să ierţi, să ierţi, să ierţi şi să dezmierzi,

Pe frunţile ce nu mai au cunune,

Acolo mângâierea s-o aşezi.

Trei degete unite să picteze,

În numele nădejdilor un dor,

Căci veşnicia vrea să-ntemeieze,

Cu fiecare suflet un pridvor.

 Risipă cer în noaptea de iubire,

Balsamul să se scurgă în dureri,

Să redevină lăcrimarea fire,

Şi vindecarea plină de tăceri.

La miez de noapte să găteşti ospăţul,

Şi candela să ardă cu nesaţ,

Iar îngerii să trâmbiţe răsfăţul,

Căci se întoarce Mirele cu drag.

Veniţi la nuntă prieteni de smerire!

Veniţi pe cruce să iubim mai mult!

A început sublimul de murire,

Şi învierea ce-o poftim demult!

POEZII SCRISE ÎN MOECIU

Ultimul soldat de iubire

De ce mai stai, cetatea se destramă,

Soldat bătrân, convinge-te şi pleci,

Noi am pierdut războiul de aramă,

E totul mort, sunt doar fărădelegi.

Ia-ţi raniţa şi pleacă, fugi departe,

Du-te în munţii, retrage-te în gând,

Adu-ţi aminte că suntem o parte,

Din tot ce-a fost durere pe pământ.

Duşmanul a ajuns pe metereze,

Se face carnaval cu măşti de schimb,

Iar viaţa a rămas ca să ofteze,

În amintiri din învechitul timp.

E bucurie, e delir, e noapte,

Un general proclamă ceasul greu,

S-a decretat o moarte fără moarte,

Şi dreptul de-a nu crede-n Dumnezeu.

Soldat viteaz, nu mai e nici o şansă,

Suntem eroii care fug din vis,

Poporul a intrat în altă transă,

Hipnotizându-şi viaţa propriu-zis.

De astăzi mai mult pe veci iubirea,

Au biruit orgoliile de soi,

Şi pacea îşi va plânge dăruirea,

În strategii pentru războaie noi.

Grăbeşte-te, e timpul, să ne ducem,

Adio timp, adio ani pierduţi,

Noi ne retragem pe o altă cruce,

Şi vom trăi cu îngerii tăcuţi.

De la mine, la înger şi moarte

Ce faci, ce spui întotdeauna,

E mai amar, mai vechi, mai plin,

Mai bine dă-mi pe răni cununa,

Să-mi fie plânsul mai divin.

Un spin, un dor şi încă zece,

Pe cruce timpul trece greu,

Dar vine ceasul doisprezece,

Când eu voi sta cu Dumnezeu.

Tu înger ce cunoşti cuvântul,

Dă-mi un surâs în ceasul greu,

Atunci când lumea împinge vântul,

Şi-n amăgiri îmi face cer.

La noapte frigul se va zbate,

În tâmpla mea făcută rai,

Şi-atât cât în potir încape,

Voi fi un vin vărsat în grai

Şi vinul va vorbi în spume,

Cuminecare, stih frumos,

Să ştie lumea fără nume,

Că voi muri sublim, duios.

Iar ceasul meu ciudat de fire,

Ce l-am avut pe acest pământ,

A fost iubire din iubire,

Şi un altar cu legământ.

Şi testament îmi va fi dorul,

Cum că îi iert pe toţi, pe toţi,

Acei ce mi-au rănit fiorul,

Când mă vorbeau în negre porţi.

Iar dacă cineva cu silă,

Va spune că am fost copil,

Să-ţi faci cu dânsul mare milă,

Şi să îi dai un dor subtil.

Să-i fie dor şi foc în gânduri,

De tot ce-n mine s-a aflat,

Când sângerând pe mii de rânduri,

Iubeam plângând, iubeam curat.

Abia atunci să-şi dea de seamă,

Că au pierdut un cer, un vis,

Şi încolţiţi pe rug de teamă,

Să plângă dorul interzis.

 Deci tu ce eşti chiar însuşi veste,

Mai stai, mai stai, să mă îngâni,

Dar pune-mi vorbele oneste,

În veşnicitele fântâni.

Sunt foarte obosit. Nu pot scrie tot timpul poezie. Din respect pentru cei ce intră pe blog am scris mereu câte ceva... Mi-e teamă să nu-i pierd dacă nu scriu o zi, pentru că ţin la voi toţi Astă seară însă e greu. Nu s-aîntâmplat nimic rău. Sunt pur şi simplu ostenit. Am avut o zi plină. Mă iertaţi!

încerc nişte versuri...

nu ştiu dacă merge...

Vina de a fi speranţă

Vina ta speranţă este că exişti,

Nu te pot eu arde, nu te pot eu frânge,

Când ne moare timpul, tu mai mult te mişti,

Şi din amintire rana mea te plânge.

Mila ta iubire este ca un lac,

Când eşti limpezire, când eşti o mâhnire,

Când păşesc pe tine, gândurile tac,

Şi sunt o spăşire, şi sunt dăruire.

Rana ta dorinţă este un potir,

Ai doar sânge aspru, ai doar neputinţe,

Te prelingi pe lume ca un dulce fir,

Şi îmi dai la urmă mii de suferinţe.

POEM ÎNFRIGURAT

GATA DE LUPTĂ

Dacă la noapte va fi frig,

Pe străzi, în inimă, în lacrimi,

Pe tine Doamne am să te strig,

Ca să cobori din nou în patimi.

Nu este rost în lumea mea,

Ca să răsară blând un cântec,

E numai chiciură şi nea,

Cuvântul ce îmi arde-n pântec.

Orice va fi, orice aş da,

Eu sunt prea mult pentru gândire,

Necazul meu e că voi sta,

Şi mâine în această fire.

Unde să fug, unde să plec,

Nu am nici bani pentru caleaşcă,

Creştinii mei nu înţeleg,

Că nu mai pot ofta din pleavă

Abia mai scriu, abia oftez,

Apocalipsa pare blândă,

Peste ce simt în propriul crez,

Când întocmirea mi-e fecundă.

Se face frig, în trupul meu,

Mă dor iluziile de soare,

Adio este tot mai greu,

Adio visul meu ce moare.

Vă rog să nu vă întristaţi,

Ceva de voi tot mă mai leagă,

Şi sunt în tâmple consemnaţi,

Acei ce împăcarea neagă.

Şi ca un trist blestem în dor,

Mă vor trimite iar departe,

Chiar cei ce m-au adus uşor,

În biata lor confuză parte…

Dacă la noapte va fi frig,

Vă dau o plapumă şi-o pernă,

Şi eu pe voi o să vă strig,

Din amintirea cea eternă

Şi totuşi nu vă bucuraţi,

Mascaţilor din aşteptare,

Hristos mă-mbracă în soldat,

Şi voi pleca din nou pe mare.

Doamnei Stefan Vailisa

La o palmă de iubire

(pentru destinul crud al doamnei Ştefan, care azi a împlinit 99 de ani de recluziune şi suferinţă)

 

Complotul iernii nu vrea să se lase,

Şi sunt războaie pline de suspin,

Parcă plătim ce altfel ne rămase,

Din tot ce-a fost durere şi sublim.

Ce grobian şi ce frustrantă stare,

De câte ori poftim un duh solar,

O picătură de iubire moare,

Între chilii de iarbă şi amar.

Degeaba încercaţi să spuneţi totul,

Căci nimeni nu v-aude când e frig,

Voi v-aţi pierdut prîn lăcrimare rostul,

Bătrâni pierduţi cu complicat suspin.

Şi ce folos că aţi avut o casă,

Azilul va ajuns prin grele nopţi,

Degeaba vă doriţi să staţi la masă,

Lângă copii şi chipuri de nepoţi.

Iertaţi solemn, spunând că aşa e bine,

Să devenim creştini pentru cei răi,

Profitul să ne fie doar iubire,

Pe care s-o vărsăm în triste văi.

Poftiţi mai bine liniştea eternă,

Pe Dumnezeu îl aşteptaţi frumos,

Căci faţa voastră a ajuns o pernă,

Pe care dorm şi îngerii duioşi.

E iarnă, deşi pare primăvară,

În suflete sunt egoisme reci,

Ce lume, ce primejdie, ce ţară,

Şi nu găsim nici drumuri, nici poteci.

Mistica cuvântului de lumină

După poarta schitului

 

Cel ce întră dincolo de lacrimi,

Nu cunoaşte somnul şi murirea,

Geana lui e ruptă dintre patimi,

Ochiul i-a cuprins nemărginirea.

Îşi desface palma şi uneşte

Cu un deget zbaterea şi cerul,

Apoi pe podea desăvârşeşte,

În metanii plânsul şi misterul.

Orice gând îi pare o furtună,

Orice zbor îi este înfruntare,

Şi de-aceea el uşor adună,

Mările din mările de soare,

Vina i se şterge din iubire,

În icoane îşi găseşte tihna,

Contemplându-şi crucea care doare,

Şi aflând în liniştire mila.

Şi când noaptea pare dăruire,

Logosul coboară să dea pace,

În chilie ca o bucurie,

Trei lumini vărs dragoste ce tace.

Acum nu e dor, ci împlinire,

Binecuvântare şi suspine,

Poarta mânăstirii este fire,

După ea  e numai împlinire.

Toaca bate şi anunţă ceasul,

Când pământul se va face strungă,

Şi Oierul ne aduce leacul,

Şi o poartă largă şi profundă.

Din candela iubirii

Măicuţă,

o să-mi vezi lacrima,

atât de albă, atât de blândă,

ea spală sufletul, ea stinge patima,

 şi după aceea o să se frângă.

Măicuţă,

o să mă chemi la noapte,

să stau cu tine, să stau în milă,

lângă icoană, sedus de şoapte,

fără de gânduri, fără de silă.

Măicuţă,

o să-mi aduci la moarte,

poate o lacrimă, blândă, tăcută,

să-mi fie candelă, să-mi dea dreptate,

şi pentru ceruri haină de nuntă.