De la iubire la "iphone 5" şi la îngerii ce aşteaptă

   Aş da telefon la un înger. La cer, la oameni, la orice prieten. Dar vai, eu însumi am telefonul ocupat. De probleme, de griji, de multe şi alte mărunte interese. Deci, cine să-mi răspundă? Sau cine să mai aştepte vreun telefon de la mine? Tata, mama, prietenii, îngerii? Sau poate chiar cei ce au uitat să-şi mai transforme sufletele în cartele de iubire?

    Mai bine tac. Şi aşa nu aş putea sparge cu un singur apel oftica intransigenţilor legilor tehnice şi de bun simţ. A celor care cred că viaţa, prietenia sau mântuirea stau în legi şi într-un banal apel de telefon. Şi ca atare, comandă o viaţă  trăită la suprafaţă sau un aparat „iphone” mai sofisticat. Aşa ca numărul acesta „5” care a înnebunit de curând minţile a milioane de oameni. Oameni, care stau la cozi de zile întregi în New York ca să cumpere fericitul produs. Adică, nu contează ce simţi, ce iubeşti, ce crezi. Important e ca „totul să arate bine”. Să sune oricând telefonul, să te lauzi că prin el iubeşti, să creezi dependenţă nu de o strângere de mână, ci de o tastatură de tinichea.

  

Telefonul meu e mai mereu închis. Şi asta, mai ales pentru că uneori îmi vine să şterg toate surogatele de simţire cu care supravieţuim. Telefoane, laptopuri, bloguri, siteuri, emailuri. Iluziile cu care ne mascăm imposibilul de a iubi frumos, faţă către faţă şi dumnezeiesc.  

   Da. Eu unul cred că mă voi mântui doar dacă voi reuşi ca să scap de văruiala de pe aceste morminte.. De telefoane, de emailuri, de ipocriziile cu care cei din jur îmi declară prietenie, gen minciuna facebook, şi de miresmele obositoare ale conformismului. Vreau să tac şi să iubesc. Să îmi fie dragă toată lumea. Să nu mă mai uit în ochii celor care îmi spun că mă iubesc şi apoi mă trimit în neant. Printr-un singur apel. Sau prin tăcere. Sau prin ce le mai trece prin cap. Să găsesc în sfârşit lumea pe care o caut demult. Lumea care nu judecă, care nu bănuieşte pe nimeni de păcate ascunse, care nu vorbeşte aiurea la telefon, care se ocupă doar de propria mântuire şi, de ce nu, numai de propria iubire. Lumea în care frustraţii mai au încă o şansă. Fie o iubire divină, fie o tăcere de vis. 

  Alo!... Da îngere. Ştiu că m-ai sunat. Te rog să mă scuzi că nu ţi-am putut răspunde! Vorbeam cu lumea…

 

Telefon de la înger

Telefon din lacrimi, sună iar un înger,

Ce mai faci prin lume, eu te sun din cer?

Dau răspunsuri scurte, simt, trăiesc şi sânger,

Nu am dezlegare să îţi spun ce sper...

Îngerul aude, plânge, şi roşeşte:

Vai, ce complicată viaţă e la voi!

Nimeni nu oferă, nimeni nu primeşte,

De iubire oameni, sunteţi rupţi şi goi.

Puneţi presiune, duh pe celulare,

Mărci sofisticate, roming, interes...

Ce vreţi voi din viaţă, ce-o să fie oare,

Când reduceţi totul la un sms?

Pământeni colerici, umiliţi speranţa,

La un fel de vorbe, fie ce o fi,

Dar pierdură-ţi fapta, suflul, cutezanţa,

Când iubiţi prin cablu şi prin amintiri.

Pentru voi ajunge, un canon, o lege,

Un email, un clinchet dur de telefon.

Alo, ce mai este, cum se poate drege,

Despărţirea, moartea, fără nici un ton?

Şi aşa vă trece viaţa, bucuria,

N-aveţi timp de pace, n-aveţi timp de voi,

Vine bătrâneţea, vine năruirea,

Zicând că, pe vremuri, n-am fost noi în noi.

Aşa îşi încheie îngerul rostirea,

Apoi îmi priveşte tristul telefon:

Lasă aparatul şi desfă iubirea,

Dinspre ceruri vine doar un singur ton!

Iisus vă cere iertare!

Umilinţă
 

Să sânger, să ard, să mă dau mai în spate,

Să-mi fie nisipul risipit peste dor,

Mai pune-mi speranţa, mai lasă-mă frate,

Să spun ce mă doare, să spun până mor!

Pe-aici, pe la îngeri, e prea multă lege

Şi lanţuri meschine mă trag în suspin,

Ei, ştiu ce e bine, ei ştiu ce mă drege,

Iubirea, lumina şi gândul divin.

Hai, lasă-mă frate, nu-mi pune oprelişti,

Mai bine să facem din palme un rug,

Să plângă icoane, prin calde sfinţenii,

Şi-apoi prin speranţă, să rumeg, să fug.

Minune, e pace, doresc, este bine,

De vină e cerul şi tot ce e sus,

O floare smerită, din lege îmi vine,

Aşează-ţi pe mine iertarea, Iisus!

Toamna şi pământul fără foc

Cântecul lutului

Picură ploile în floare,

Toamna e plină de dor,

Cântă, ce cântă şi doare,

Cântă vioara uşor.

Cade o frunză şi doare,

Parcul e plin de suspin,

Nici o speranţă mai mare,

Cântă un fluier divin.

Din tină facem ulcioare,

Ce le vom vinde la târg

Vom da şi inimi şi floare,

Dorul să doară cu sârg.

Îngerii fug către munte,

Bunii plecaţi nu mai viu,

Legile surpă o punte,

Cântă chitara târziu.

E peste tot despărţire,

Cei ce-au iubit cântă mut,

Crucea pătrunde în fire,

Hai să tăcem, e prea mult.

De la Avram Iancu la bisericile ce le ctitorim..

I SE SPUNEA „NEBUNUL”

Frumos articolul „Sion sau Babilon” al Părintelui Marius Matei. Vă rog să intraţi pe siteul LUMEA CREDINŢEI şi să-l citiţi cu încredere. Merită. Zbucium mult, duh chemător şi multă pasiune. Totul pentru un ideal: construcţia unei biserici la Cluj.

SCHITUL RĂŞINARI

SCHITUL PELIŞOR

Hai să vă povestesc ceva. Îşi mai aduce cineva aminte de „patimile” mele? Cele de pe vremea când am purces la construcţia mânăstirilor şi bisericilor mele. Spun ale „mele”, pentru că le-am purtat în inimă, aşa cum maicile îşi poartă pruncii în pântecele lor. Ce a mai fost pe atunci? Nopţi nedormite, gâlceava „lumii” cu mine, oprobriu colegial, drumuri nesfârşite pe la autorităţi, pe la sponsori, pe la oameni. Şi acel mereu obsesiv: „Haideţi să facem ceva!”…

SCHITUL VEŞTEM

BISERICA IOAN IACOB SIBIU

Ce au mai rămas după toate acestea? Am fost judecat şi de buni şi de cei grei. Au început să mi se găsească părţi obscure, laturi ale fiinţei despre care habar nu aveam că există, gânduri nimicitoare. M-am trezit ca un intrus în lume. 

Ca un speculant de oameni şi de frumos. 

 Dar să nu mă victimizez. Nu dă bine, indiferent de ce a fost şi ce mai este. De cât de mult au sau nu dreptate "vrăjmaşii". Acum e timpul "socotelilor"- Când cel rău caută să-şi aplice loviturile sale drept "recunoştinţă". Merit şi merită totul. Denigrările, speculaţiile false şi acuzaţiile de tot felul. Şi mai e ceva. Mi-am adus aminte de Avram Iancu, care spre sfârşitul vieţii, părăsit de toţi, repudiat de prieteni şi de duşmani, a plecat prin Munţii Apuseni. În pribegie. Pe la unii „cunoscuţi”. I se spunea „nebunul”. Dormea prin grajduri, mânca doar odătă la câteva zile şi cânta mai toată ziua la fluier. Închis în sine, deprimat, imposibil de a mai comunica cu alţii. Plătind cu „vârf şi îndesat” tupeul de a fi ridicat naţiunea română din mediocritatea sa. Şi apoi, murind într-un anonimat despre care istoria nu ştie să spună mai nimic...

SLUJBĂ LA BISERICA t.b.c.

    Da. Cred că de aceea am început şi eu să cânt. Pe la oameni, prin cenaclu, pe sate. Hulit de unii, glorificat de alţii. Cu stigmatul de a fi socotit „ortodox” sau „mai puţin ortodox”. Bun sau mai puţin inspirat. Echilibrat sau lipsit de inspiraţie. În orice caz, lăsând în urmă cinci biserici şi mii de sfinte liturghii, care se săvârşesc şi se vor face acum şi pururea în inima lor. Cât va fi cerul şi pământul. Amin!

    

COPIII TOAMNELOR DE RAI!

 Dor de frumos

Să mai fie o toamnă, ca aceea de atunci,

Când plângeam lângă stele cu speranţe nebune,

Când Iisus cobora de la cer în rărunchi,

Să mai fie o toamnă, să avem ce ne spune.

Să mai fie şi dor şi ceva din trecut,

Poate chiar un fragment dintr-o veche psaltire,

Din superbii de rai să mai luăm cu împrumut,

Tinereţe, frământ şi un pic de smerire.

Să mai fim cum am fost, minunaţi şi zglobii,

Resemnaţi, plini de har, gata doar de simţire,

Lângă îngeri miloşi să desfacem robii,

De la tot ce-i păcat şi trufaşă trăire.

Să mai fim iconari, care văd doar ce-i bun,

Pe la fiece uşi ce ascund câte-o fire,

Noi, copiii frumoşi, care astfel îşi spun,

Ce frumos e aşa, ce frumoasă iubire!

ANOTIMPUL HARULUI ŞI PĂCII

Toamnă de pace

De aici, de la vie, începe pământul,

Din boabe de lacrimi şi frunze de dor,

O mână culege ciorchine de cânturi,

O alta aşează luceferi uşor.

De aici de la vie, începe şi cerul,

De mâine vom umple potire cu must,

Veniţi şi vedeţi, reaprinde-ţi misterul,

Ce bun este Domnul, la suflet, la gust.

De aici, de la vie, începe credinţa,

În teascuri se strânge prinosul de dar,

Şi curge miloasă, lumina, căinţa,

E toamnă, e pace, e har peste har.

POEM DE POSIBILĂ DESPĂRŢIRE!

Urări la noapte plină

De o mie de ori, m-aş întoarce în munte,

Într-o casă, la ţară pe un prag din pridvor,

Să refac către ceruri o sfielnică punte,

Ca să simt veşnicia şi apoi ca să mor.

Ce ştiţi voi ce e bine, ce mai este iubirea,

Voi trăiţi în oraşe şi vă credeţi frumoşi,

Prin cianuri şi potasuri vă e chimică firea,

Dar de fapt sunteţi tragici, devianţi şi nervoşi.

Eu acolo m-aş duce, pe o prispă de lemne,

Să mă rog la icoane învechite de fum,

Să găsesc printre stele şi prin iarbă consemne,

Că pe-acolo mi-e locul, că pe aici nu am drum.

V-aţi lăsat paradisul, de la ţară cu jale,

Emigrând în oraşe pentru-un strop de noroc,

Şi-aţi pierdut dăruirea, risipind-o pe cale,

Ca pe-un vreasc de iluzii ce îşi caută foc.

Da, curând, poate mâine, poate chiar peste noapte,

Voi pleca printre îngeri, în păduri de stejar,

Şi voi scrie poeme, cu mirifice şoapte,

Pe o prispă de ţară, pe un reazim de har.

Vă doresc numai bine, vă doresc doar răbdare,

Rezistaţi în minciună şi în ce mai doriţi,

Nu uitaţi, când e bine să mai puneţi o floare,

La iluzia voastră şi la ce mai poftiţi.

8 SEPTEMBRIE: ZIUA DE NAŞTERE A IUBIRII!

NAŞTE-TE MARIE

Naşte-te Măicuţă, vino-n ochii mei,

Vreau să văd prin tine cum arată lumea,

Apoi din privire, fie vrei, nu vrei.

Eu voi fi durerea, Tu vei fi minunea.

Naşte-te Măicuţă din lumini de dor,

De când stai prin stele şi în candeli blânde,

Lacrimile noastre dor şi nu ne dor,

Inimile noastre sunt tot mai flămânde.

Naşte-te Măicuţa cum te naşti divin,

Naşte-te în zile de dureri profunde,

Dacă este pace, dacă e suspin

Şi credinţa noastră va muta un munte.

Naşte-te şi astăzi, hai nu mai pleca,

Tu eşti strălucirea care dă iubire,

Dacă lumea tace, noi te vom cânta,

Naşte-te speranţă, naşte-te Marie.

Glas de toamnă

De unde să te întorci lumină

Şi unde să te-aştept iertare?

Căinţa mea abia suspină

Şi toamnă e în fiecare.

Fecioara lacrimi potriveşte,

Din jalea ei adâncă, mare,

Un înger tot mai gol priveşte

Şi toamnă e în fiecare.

Dar cine să-nţeleagă toate,

Iubirile sunt tot mai rare,

Dă fiecare pe cât poate

Şi toamnă e în fiecare.

DOAR PENTRU CEI CE AU CURAJ SĂ CITEASCĂ PÂNĂ LA CAPĂT!

 

Măştile şi chipurile noastre

-mic tratat de creştinism autentic-

  

Mi-e frică de a nu ajunge un „fals smerit”. De a nu afişa o falsă imagine despre mine în faţa celor din jurul meu. De a le părea mai bun sau mai rău decât sunt. De a-şi face iluzii în legătură cu vorbele frumoase sau mai puţin frumoase pe care le rostesc sau le scriu. La Bruyere spunea că „falsa modestie este ultimul rafinament al vanităţii” Şi aceasta într-o lume în care cu frunze de smochin se acoperă goliciunea spirituală. Iată de ce, înconjurat de oameni şi de măşti încerc să înţeleg câte ceva din spectacolul ciudat al acestei vieţi.

                 Cum arată omul cu mască

   E un exemplar labil şi foarte sigur de ceea ce afişează „prin mască”. O dată zgomotos, o dată introvertit. Un bun ascultător al celorlalţi, în ideea de a strânge cât mai multe date despre trăirile lor. Pe care mai apoi să le prezinte altora ca veritabile slăbiciuni. De cele mai multe ori, pare săritor în sprijinul celorlalţi, gata de dăruire şi leagă foarte repede prietenii. Îţi dă fapta, haina, cămaşa de pe el, banii, maşina, chiar şi viaţa, totul pentru ca tu să nu ai dubii în legătură cu prietenia sa.

                                                

   Omul cu mască este pe deasupra politicos şi şăgalnic. Pare chiar uşor romanţios şi capabil să accepte orice gen de cultură sau spiritualitate. Nu se închide în dogme stricte şi spune el "limitate". E deschis spre diferite arte, spre cultură, spre poezie, spre diferite genuri muzicale. E prezent la vernisaje, citeşte cărţi la modă, vizionează filme de succes, în valoarea cărora chipurile crede fără ezitare. E boem, e bonom, e distractiv, e plin de glume, e deschis spre "şpritz" sau spre o masă plină de delicatese. Stă la masă doar cu „lumea bună” şi se laudă de fostele companii cu oameni de valoare. Prin ei de fapt îşi legitimează presupusul său geniu. Un geniu, care  totuşi nu e bine înţeles de cei din jurul său şi mai ales de "mediocrii".   

Pare întotdeauna îngrijorat de soarta semenilor, a prietenilor, chiar şi a foştilor prieteni, a ţării, a planetei etc. E îndurerat când un om de valoare nu mai este printre noi, ca şi când o dată cu dispariţia lui a murit şi o parte din sine. Dă semne de adânc regret pentru ruperea unor vechi amiciţii, se arată sfârşit, deprimat pentru sfârşitul lor, distrus, mai ales că aceştia de care s-a rupt, întotdeauna "aceştia" nu au fost capabili să-i înţeleagă dăruirea, să-i simtă sufletul şi să ducă până la mormânt o "prietenie adevărată".

Omul cu două feţe are un zâmbet cuceritor. Dar, totodată şi o grimasă fioroasă. Ajunge puţin să fie călcat pe „prinţipii”(Caragiale) ca să ridice bastonul de mareşal împotriva aproapelui. Să aleagă dreptatea în locul iubirii şi să se declare cavaler la justiţiei divine. Să compună rechizitorii până la cel mai mic amănunt de vinovăţie al aproapelui. Să le declame public şi cu cine are ocazia cât de prostit, de păcătoşi şi "cu două feţe" sunt foştii săi amici. Să arate cât de nedreptăţit a fost el pe acest pământ, cât de mult a pierdut el datorită altora şi să ceară drept compensaţie o pedeapsă autentică. Dacă nu umană, măcar una divină şi pe vecie.

Omul fără mască

Prea multe nu poţi să spui despre dânsul. Este aşa cum este şi atâta tot. Uneori prea simplu în exprimare şi în epatare, încât poate fi confundat cu un prost. Câteodată extrem de franc, spunând omului verde în faţă ce ar trebui să ştie, altădată, şi de cele mai multe ori, retrăgându-se pur şi simplu din tot ceea ce înseamnă lume, societate şi viaţă. Cuvintele sale nu sunt citate din prelegeri despre virtute. Sunt scoase din suflet şi nu au chemarea elitistă. Preferă însă mai mult să tacă decât să vorbească.

Niciodată mieros, niciodată şiret, mai întotdeauna cald şi plăcut la vorbă. Este acelaşi tot timpul. Nu-şi iese din fire niciodată, nu se laudă şi nu se trufeşte. Nu se mânie pe cei ce îi aduc mustrări mai ales când acestea sunt meritate. Dar nu se mânie nici atunci când ele sunt nemeritate. Pare împăcat cu orice vorbă, cu orice situaţie, cu orice veste. E omul lui Dumnezeu. E omul care crede din suflet că toate au un rost doar atâta vreme cât lucrează Dumnezeu.

Omul fără mască e un prieten bun. Nu vorbeşte pe la spate. Nu se grupează în găşti. Nu întreţine o reţea ocultă de „prieteni”, cu care să se apere de altă reţea de „prieteni”. E blând, e curat, e sincer în sentimente. Are pe deasupra şi o mare calitate: îi place să viseze că lumea e încă bună!

 La apus

Şi într-o toamnă mă voi duce,

Să-mi caut roua la răscruce,

Să-i dau pământului o umbră

Şi cerului un dor ce umblă.

În bocetul de frunze calde,

Sfârşite mări vor să se scalde,

Doi ochi îmbătrâniţi de milă,

 Închişi uşor  fără de silă.

Şi-acolo Logosul să pună,

Stele sfioase în cunună,

Să-mi spună, hai la întâlnire,

În paradisul de iubire.

POVERILE IUBIRII ŞI ALE TOAMNEI

SCURT REFERAT DE IUBIRE

Degetul lui Dumnezeu a început să scrie rar: TOAMNĂ! Ce să faci, dacă vara a obosit şi a plecat cuminte într-o umbră. Mi s-au răscolit paşii în căutarea ei, dar nimic nu o mai poate aduce înapoi. Nici visul, nici speranţa, nici degetul lui Dumnezeu.

Creştinii s-au aşezat cuminţi lângă ferestre. Visează la chipuri de sfinţi. Măcar ei să se reîntoarcă odată. O singură dată. Ce greu ne e când ei sunt lângă noi. Ce foarte greu e când ei nu ne mai rămân. E ca într-o poveste de iubire. Atâta vreme cât „iubitul” sau „iubita” este lângă tine, îi ceri mereu depărtarea. Ţi-e ruşine de „el” sau de „ea”, ţi-e greu cu „el” sau cu „ea” . Când „el” sau „ea” însă nu mai este ai întoarce toată istoria înapoi spre a recupera timpul pierdut. Şi ai întoarce istoria cu tot ce are ea, cu bine sau rău, cu războaie sau congrese de pace, cu promisiuni şi minciuni, cu vorbe şi tăceri.

Da, istoria iubirii, e de fapt istoria compromisului. A acceptării totale. Aşa cum este fiecare. E istoria naivităţii. Şi ce frumoasă e naivitatea în iubire, când „cel” sau „cea „ pe care o iubeşti poate fi vrăjmaşul tău de mâine.  Hm… Ce paradox. Am văzut că doar cei ce ştiu să se dispreţuiască la început, se iubesc cu timpul tot mai mult şi devin indispensabili unul altuia. Celelalte iubiri sunt ca smântâna pe lapte. Mai devreme sau mai târziu totul se acreşte.

Iubiţii acceptă totul. Iubiţii iartă totul. Intransigenţa şi refuzul sunt semnul că nimeni nu a iubit nimic. Doar iluzia că cineva a r fi putut iubi cândva. De aceea dictatorii sfârşesc în singurătate. Respinşi de propriile lor iluzii.

NUMAI

Numai toamna ştie cât e de frumos,

Parcul ce te leagă de o bancă veche,

Leneşe şi slabe frunze cad duios,

Palmele se-mbină blând într-o pereche.

Un bătrân îşi duce pasul cu suspin,

O albină strigă depărtata vară,

Cred că numai toamna lacrimile vin,

Ca din veşnicie, ca întâia oară.

Doamne, ce petale, câte flori s-au rupt,

Ruginiul însă nu mă mai frământă,

Pentru mine viaţa nici n-a început,

Şi-mi aştept născarea care se întâmplă.

Mi se face milă, mi se face dor,

Vreau să fie lumea cum a fost odată,

Să mă nasc în era plinului de zbor

Şi în cartea vieţii să nu am erată.

Şi să sparg clepsidra în fărâme tari,

Pe nisip iubirea degetul să scrie,

Dumnezeu să-mi facă ochii tot mai mari,

Ca să vadă slava ce va fi să fie.

Dar e numai toamnă şi eu sunt un vis,

Un copil ce crede prea profund în pace,

Parcul meu e lumea fără de abis,

Cu o bancă veche care simplu tace.