poem scris vineri 13 martie

 

 GÂND DE SEARĂ

Doamne, care-mi porți odihna,

Și mi-o lași pe frunte seara,

Poate dacă-mi aflu tihna,

Voi găsi și primăvara.

Poate voi găsi o cruce,

Să o duc pe dealul verde,

Și așa ca într-o răscruce,

Un oftat să pot a cere

Tu mi-ai dat hainele tale,

O cămașă fără sorți,

Și de-atunci cerșesc pe cale,

Și bat pe alte porți.

Nu mai am odihna veche,

Drumul greu m-a amăgit,

Și-am făcut din dor pereche,

Dor de raiul nesfârșit.

Of, ce greu, ce așteptare,

Moartea vine și iar vine,

Uneori e în fiecare,

Alteori stă chiar în mine.

Pune-ți Doamne peste ochi,

Lacrimile mele multe,

Să nu pot să te deochi,

Și iubirea-mi să te asculte.

Să vorbești, și eu să tac,

Să fiu doar o primăvară,

 Nufăr liber peste lac,

Cum a fost întâia oară.

11 martie 2015

ULTIMUL GHIOCEL

Și palma mea te-a scos din lumea ta,

Tu respirai din soare și din tihnă,

Un clopoțel erai, care cânta,

Pe mine bucuria să mă atingă.

În casă, în pahar, unde te-am pus,

Te contemplam și a început să ningă,

Cu blândele-ți petale ce mi-au spus,

Că tu vrei bucuria să mă-atingă.

Și primăvara era tot ce-aveam,

Venea fiorul morții să mă învingă,

Și tu vorbeai din suflet, eu tăceam,

Doreai ca bucuria să mă atingă.

De flori de milă, ducem nenoroc,

Un val de lacrimi vine să ne împingă

Și ghiocelul nu-și găsește loc,

Când vine bucuria să ne atingă.

Și abia apoi, când după nopți de chin,

Iubirea parcă curge din siringă,

În sânge se așează duhul lin,

Și ghiocelul vine să ne-atingă. 

poezie scrisă azi 16 ianuarie...ora 12.30...

NUMAI EA

Cât ne place, cât ne doare,

Cât avem un fir de iarbă,

De e lună, de e soare,

Maica Domnului ne iartă!

Cât mai ținem minte totul,

Cât mai punem dor pe hartă,

de-am pierdut sau nu sorocul,

Maica Domnului ne iartă!

Cât mai stăm la porți închise,

Cât mai facem foc și zarvă,

De mai sunt splendori promise,

Maica Domnului ne iartă!

Cât se mai adună prieteni,

Cât ajung să se împartă,

lacrimi gemene și semeni,

Maica Domnului ne iartă.

Cât uităm de ce-a fost bine,

Cât vrem artă pentru artă,

Și așteptăm zile mai line,

Maica Domnului ne iată!

Iată ce frumoasă-i mila,

Și ce vorbă adevărată,

Am sfârșit plânsul și sila,

Maica Domnului ne iartă!

POEZII MAI NOI...

(poem scris vineri 8 ianuarie 2015)

Ai văzut Măicuță, ce frumos e cântul,

Când șopteam în lacrimi, dulcele meu dor,

Mi-ai lăsat nădejdea, mi-ai primit cuvântul,

Ai văzut Măicuță, n-am putut să mor.

Ai știut Măicuță, că lumina doare,

Când din ochi coboară lacrimile lin,

Nu mi-ai spus nimica, da mi-ai dat un soare,

Și-am văzut Măicuță, palma ta crin.

Ai cerut Măicuța, de la om vreo lege,

Eu am pus în lanțuri, multe primăveri,

Dar iubirea păcii, veșnic nu se șterge,

N-ai cerut o floare, și ți-am dat tăceri.

Ai lăsat Măicuță, din icoane totul,

Și de-atunci nici îngeri nu mai pot ofta,

Bucurii de suflet, astfel ne e rostul,

Ai văzut Măicuță, este mila Ta!

POCĂINȚĂ

Să ne întoarcem degrabă în sat,

La Icoane de dor prăfuite,

Poți s-o faci de ai suflet curat,

Nu morminte în alb văruite.

Să ne punem la rugă, în genunchi,

Tânguindu-ne aprig  păcatul,

Poți s-o faci de mai ai încă trunchi,

Rădăcini de mai are copacul.

Să ne punem cu sfinții în rând,

La vecernii când plânge iubirea,

Poți s-o faci de te-a apleci la pământ,

Nu așa cum te îndeamnă mândria.

Să vorbim cu cei duși dintre noi,

Să le cerem un sfat și iertare,

Poți s-o faci dar în hainele noi,

Pocăința să-ți fie chemare.

poeme de veghe...

CRINUL NOPȚII

Mi-a trebuit o viață, să aflu din iubire,

Că numai crinul poate la miez de noapte sta,

Ca luna să-i absoarbă a lui desăvârșire,

Și el din rugăciune să poată scânteia.

O spuse Alexandru, Ion, Poetul care,

Vedea în flori durerea și Mirele venind,

Ființa sa lucidă, ca semn de întrebare,

Mi-a dat răspunsul veșnic, ca dorul strălucind.

Când universul doarme, stă inima pe milă,

Și Sfânta Născătoare se întoarce între noi,

Nu mai e timp de lacrimi, nu este loc de silă,

E NUNTĂ, și albina se va smeri în roi.

Poteci de rai, ce suflet și ce desăvârșire,

Pribegi am fost cu toții, dar astăzi suntem leac,

Și Mirele așteaptă să se coboare în fire,

Din har să curgă mirul, și cerul peste veac. 

luni seara pe blog...

vers curat

Soră mică, suferință,

 Tu ce cânți la porți de dor,

Pune-ți plinul în ființă,

Și veghează –mă ușor.

Frate blând, răbdare lină,

Din curaj să pleci spre rai,

Maica Domnului, divină,

Să îmi spună simplu: Hai!

Și voi semeni de iubire,

Ce nădăjduiți în har,

Să vă fie plânsul fire,

Iată darul cel din dar.

smerenie

Și când vei ști să risipești,

Să împarți cu cei loviți iubirea,

 Atunci să îți mărturisești,

Credința, dorul și simțirea.

Și când vei fi lovit de mulți,

Pe drumuri să îți împarți averea,

Să cânți de cer cu cei desculți,

Un înger să îți dea tăcerea.

Și când vei spune că iubești,

Nu-ți irosii în gol cuvântul,

Căci lacrimile omenești,

Sunt slabe și le duce vântul.

Și când vei vrea să fi un leac,

Șoptește, nu-ți striga avântul,

Că vorbele acestui veac,

Nu țin pe inimi legământul.

Și când vei vrea să mori frumos,

Să nu ții asta pentru tine,

Apleacă-ți capul cel duios,

La noapte Mirele tău, vine!

CÂNTEC DE DUMINICĂ...

sfinții mei

Iată ochii plini de dor,

Vin icoane să ne vadă,

Îi sărut și apoi ușor,

Îmi las lacrima să cadă,

Din iconostas cu har,

Limpede așteaptă sfinții,

Să lăsăm puținul dar,

La Altar, și-n colbul minții.

Toată bogăția mea,,

Sunt aceste vii portrete,

Ce-au rămas la vreme grea,

Tăinuite pe perete.

Iată Maica ca un cer,

Lină, palidă și blândă,

Parcă mi-a lăsat mister,

Și o inimă flămândă.

Ce duminică de rai,

Nu mă plâng, nu plec prin stele,

Doar cu sfinții mai prind grai,

Ei știu toate ale mele.

Mai scriem și la ora 22...când vine inspirația și adevărul...

CÂNTEC DE ALTĂDATĂ

lui NELU IVAN

Țara are lacrimi, pe o șină veche,

Ne mai trece timpul, oamenii cei tari,

Și spre Păltinișul, fără de pereche,

Nu mai e tramvaiul către Rășinari.

Cine să mai meargă cu un tren de milă,

Când se trec la modă, doar bolizii mari,

Am puțină moarte și un fel de ciudă,

Nu mai e tramvaiul către Rășinari.

Pe Pârâul Ștezii, plânge puritatea,

Oamenii iubirii sunt ascunși și rari,

Parcă din durere, strigă demnitatea,

Nu mai e tramvaiul către Rășinari.

Of ce nebunie, veacul ne consumă,

Patimi schiloide, semenii avari,

Îngerii trezirii nu ne mai îndrumă,

Nu mai e tramvaiul către Rășinari.

S-a întors Șaguna în mormânt cu moaște,

Parcă să-și ferească osul de flecari,

Cei ce-n lașitate ne vorbesc a moarte,

Nu mai e tramvaiul către Rășinari.

Văd că e priveghiul păcii și-a luminii,

Prin Ardeal e raiul noilor avari,

 Și-au furat o țară, și se îngroașă spinii,

Nu mai e tramvaiul către Rășinari.

O SÂMBĂTĂ ... ȘI UN POEM DE PACE SUFLETEASCĂ...MULȚUMESC ȚIE, CITITORULE!

IATĂ MIRELE VINE

Clopote bat plânse, ape dorm pe maluri,

Ce pădure aspră, crengile se frâng,

Calul din poveste s-a oprit pe dealuri,

Turmele spre casă, rând pe rând se strâng.

S-a oprit păstorul lângă mânăstire,

Către cer privește, apoi spre pământ,

Parcă zidul plânge iarăși din iubire,

Și se-aud vecernii ca un legământ.

Biată Românie, țară blestemată,

Ce pustiu e totul, când te dezmorțești,

Din visarea-ți  tristă, blândă și curată,

Au rămas doar stihuri vechi, dumnezeiești.

Numai rugăciunea milei ne mai știe,

Of-ul singuratic, dorul cel pierdut,

Doar Icoana Maicii plină de vecie,

Ne veghează tainic gândul nenăscut.

Și păstorul simte, clipa rătăcirii,

El, care își duce turmele în cer,

Poate că de odată lacrima iubirii,

Va învia în tihnă cel mai drag mister.

Toaca bate lină, îngerii se închină,

Și pornesc spre vale, turmele de har,

Așteptăm la noapte, Mirele să vină,

Și să curgă  mirul, ca un dulce dar. 

ELEGIE DE FRUNZA

Frântă frunză ce-ai căzut,

Vor veni zăpezi pe val,

Toamna parcă s-a născut,

Chiar pe dealuri, în Ardeal.

Frunză ce ai fost de leac,

Vara când mergeam pe mal,

Lângă tine plânge-un veac,

Și acest rănit Ardeal.

Frunză ce-mi aprinzi fior,

Mai ții minte blândul cal,

Cum trecem pe el în zbor,

Codrii sfântului Ardeal.

Frunză, fără să-ți vorbesc,

Noi avem destin fatal,

Când în lacrimi te privesc,

Tu ești dorul de  Ardeal.

FRUNZA ȘI OMUL

Infinitul fior, 

Ca o frunză pe pom,

Pentru  fiece dor,

Mai există un om,

Uneori parcă mori, alteori ce să-ți spun,

Pe potecile tale două lucruri vorbesc,

Ce a fost este greu, și ce ai este bun,

Dar un lucru îți cer, poate plânsul firesc.

Nu te teme de dor, nu privi către vis,

Frunza blândă de crin, are trup de stejar,

Nefiresc paradox,  și util compromis,

Când se apleacă ușor, curge har peste har.

Știu, iluzii au loc, uneori este greu,

Parcă toamna e gol, și  aici și în cer,

Dar pe lacrimi de gând, plânge chiar Dumnezeu,

Și coboară în noi, ceasuri mari de mister.

Când din ram te desprinzi și ajungi pe pământ,

Nu uita, că nimic nu-i pierdut și pustiu,

Te culege un om și își ia un frământ,

Și acela aș vrea, chiar eu însumi să fiu.

La București a nins... În Ardeal doar miroase a iarnă...

frunza

Frunză lină între zăpezi,

Stai pe ger de gând și jale,

Către ceruri alb visezi,

Și îți cauți altă cale.

Te-am cules cu palma- jar,

Să nu te mai calce pasul,

Și de-atunci pășesc mai rar,

Mi-e străin de tot orașul.

Ce destin, ce sfânt fior,

Frunza ninsă de splendoare,

Să-mi devină leac și dor,

Paradox de remușcare.

Vine iarna, da, e greu,

Știu că frunzele se pleacă,

Dar prin ele, Dumnezeu,

Va dori mereu să treacă.

Și apoi, ce blând mister,

Ca un duh ce se frământă,

El va mângâia stingher,

Palma mea de dor plăpândă.

miroase a iarnă

Miroase a iarnă, a fulg și a suflet,

Respir inocent-oportun,

Vreau iarna să-mi fie un flutur pe cuget,

Mirosul să-mi fie străbun.

Miros o ninsoare, și simt parcă lemnul,

Cabanei de zahăr și zbor,

Din coșuri de casă ieșind oxigenul,

Poveștilor calde  de dor.

Și patul miroase a lacrimi de pace,

Un înger veghează stingher,

Eu dorm, dar el simte, poftește și tace,

Aceeași iubire de cer.

Miroase a iarnă, a seri de splendoare,

Cu focul în vetre nestins,

Mi-e bine, mi-e milă, și parcă mă doare,

Că peste splendoare a nins.

VINOVAȚII

Virtutea noastră e o vină,

Iertarea e și ea o vină,

Speranța ce-o lucrăm e vină,

Trăind din vină lângă vină.

Canoanele când spun de vină,

De vină sunt cei fără vină,

Și vom plăti cu altă vină,

Și cine știe ce-o să vină.

Din flori se simte dor de vină,

Când macii pierd petale vină,

Pe Cruce, Christ este de vină,

Și cei ce cred în El au vină.

Bolnavii sunt bolnavi de vină,

Și somnanmbulii au o vină,

Că merg pe inimi fără vină,

Sperând că vor găsi lumină.

Îndrăgostiții sunt de vină,

Mai cred în lume fără vină,

Și le veți da a voastră vină,

De despărțire să le vină.

Lumina lină are vină,

Că ea mai arde fără vină,

De fapt sunt îngerii de vină,

Că o aprind când se termină.

poezie scrisă în seara 13 octombrie

IERTAȚI-MĂ

Iertați-mă ades și uneori,

Iertați-mă ca să vă fie bine,

Iertați-mă că am aprins ninsori,

Iertați-mă că port și râuri line.

Iertați-mă că am un dor de neam,

Iertați-mă că plâng pe la icoane,

Iartați-mă că frunza mi-e pe ram,

Iertați-mă că mă presar pe rane.

Iertați-mă că sunt un călător,

Iertați-mă că am cântat din suflet,

Iertați-mă de nu mai pot să zbor,

Iertați-mă că țara mi-e pe cuget.

Iertați-mă că totuși sunt un om,

Iertați-mă de ce-am făcut prin lume,

Iertați-mă că n-am sădit un pom,

Iertați-mă, că altfel nu se spune.

Iertați-mă la bine și la greu,

Iertați-mă că v-am lăsat speranță,

Iertați-mă , cum spune Dumnezeu,

Iertați-mă de drag și cutezanță.

Iertați-mă și voi veți fi iertați,

Iertați-mă Măicuța iartă,

Iertați-mă și deveniți curați,

Iertați-mă din orice loc de hartă.

Iertați-mă de pace și frumos,

Iertați-mă din inimă și jale

Iertați-mă șă mergem la Hristos,

Iertați-mă că nu e altă cale.

POEM DIN 7 OCTOMBRIE

TĂCERE 

Pornit de departe, ajuns lângă cer,

Mi-e bine, mi-e milă, mi-e gândul un dor,

Iisus te caut, te aflu stingher,

La Tine în lacrimi aș vrea ca să mor.

Pribeag în lumină, de umbre lăsat,

Mi-e pace, mi-e altfel, mi-e frică de lume,

Iisus mai lasă-mi cuvântul curat,

Poemul iubrii spre rai să mă îndrume.

Și sufăr, și caut un capăt de fir,

Izvorul ce duce spre altă pustie,

Iisuse, mireasma aceasta e mir,

Și numai din Tine ea poate să fie.

Venit dinspre noapte, popasul e blând,

Odihnă vrea trupul și altă trăire,

Iisuse de astăzi pământul e sfânt,

Coboară și lasă-mi tăcerea în fire.

DRUM SPRE RAI

Pe cetina aceea de brad,

Îngerii au așezat lin,

Limba română...

Pentru a fi culeasă,

De Eminescu,

De Alexandri,

De Coșbuc,

Și de alți făcători de iubire...

Pe lângă drumul Arieșului,

Apele au lacrimi,

Căzute din ochii,

Lui Decebal,

Lui Horea,

Lui lui Avram Iancu,

Și a altor deșteptători de demnitate...

La Mânăstirea din Albac,

Clopotul bate ușor,

Spre a nu strica veghea națională,

A sfinților,

A pustnicilor,

A pelerinilor,

Și a altor cetățeni de Patrie Cerească...

Și cum toți au o mamă,

Și cum Dumnezeu se coboară în sufletele celor jertfitori,

România  rămâne,

Să fie,

Acum și pururea,

Rai,

Cer,

și

Pământ de milă. , 

                              

ȘI NU POT SĂ IUBESC FĂRĂ ICOANĂ

Și nu pot să iubesc fără icoană,

Și nu pot ca să fiu un bun creștin,

Și sângele mă mistuie în rană,

Și numai lângă lacrimi eu sunt lin.

Și, da, Măicuța, mi-este tot ce este,

Și crinii lângă ea devin divni,

Și dorul ei îmi este o poveste,

Și ochii din icoane sunt senini.

Și cred în cer, în șansă de iubire,

Și cred în nuferi, în colinzi, în har,

Și cred că mila redevine fire,

Și cred că omul este dar din dar.

Și șterg de praf icoanele mirate,

Și tămâiez cu cântec pe cei sfinți,

Și ochii mei au vreri înlăcrimate,

Și când privesc devin cei mai fierbinți.

Și tot ce am e tot ce este bine,

Un crin din rai, mă cheamă cu suspine.