REVIN ÎN POEZIE...UNEORI LA MIEZ DE NOAPTE...dumitreancatalin@yahoo.com (cei cei citesc, pot comunica aici cu mine)

PRUNCUL

Trei păstori și o mioară,

Iarăși turma s-a pierdut,

Iarna aceasta o să doară,

Pruncul însă s-a născut.

Trei magi lini și o iubire,

Daruri nimeni n-a cerut,

Vin înghețuri pe simțire,

 Pruncul însă s-a născut.

Maica blândă lăcrimează,

Ochii ei gândesc pierdut,

Inimă în milă trează,

Pruncul însă s-a născut.

Vin irozi stingând lumina,

Ceasul altfel a bătut,

Cine o să șteargă vina,

Pruncul care s-a născut!

MICI ESEURI DESPRE IERTARE!

PENTRU CE S-A NĂSCUT HRISTOS?

-          Nu pot ierta! – mi-a spus mai zilele trecute un suflet bântuit de lovituri multe primite de la semeni. Și i-am cercetat inima învârtoșată, întrebând:

-          Pentru ce s-a născut Hristos?

Omul nu mi-a răspuns și a plecat mai departe...

De două mii de ani, atunci când nu putem ierta, fugim. Ne ascundem de cei pe care nu-i putem ierta din suflet, și avem iluzia că ne-am putea ascunde chiar de noi înșine. Vă dau un semn ajutător, priviți spre fața omului care nu știe a ierta. E schimbată, e tulbure, e în imposibilitatea de a-și privi semenul în față. Un astfel de om e adâncit în strategii ciudate, în bănuieli hilare, în construcții macabre de rău. Vede doar păcate peste tot. Greșelile celorlalți le percepe cu repeziciune, șinicodată nu îngăduie circumstanțele căderii în păcat a semenului.

Omul care nu poate ierta își ia din creștinsism doar partea de asceză dură. Citește și citează abundent din cărțile marilor duhovnici asprii și declamă cu ferocitate: “Vedeți, acesta e adevăratul creștinism!” Textele sacre despre îndelungă răbdare, iertare fără limite și iubire le consideră “periculoase”,  “nerealiste” și “stârnitoare de slăbiciuni”.

Omul care nu iartă pe semenul său, de fapt nu se iartă pe sine. E îngrijorat de propria mântuire, e speriat de chinurile iadului și e obsedat de propria isihie. Nu are nicicând ochii deschiși spre aproapele. E gol, e palid, e mâhnit. Dorește lumea mai bună, dar nu face nimic pentru a schimba această lume. În fapt, nici pe sine nu se schimbă niciodată…

MĂ REÎNTORC ACASĂ... PE BLOGUL DE POEZIE...

Plecat ca orice drumeag, ostenit ca orice călător, visător ca orice pustnic, dar plin de inimă pentru frumosul din voi, mă reîntorc acasă... În poezie... Hotărât să nu mai visez, să nu mai pribegesc ci să scriu...

Nu v-am spus ceva important. poezia e stâna mea. Cu îngeri, cu magi, cu păstori, cu Maica Domnului, cu Pruncul care doarme sfios, cu lacrimi, cu iubire, cu atâtea speranțe încă vii...

Știu, știu că e noapte... Mi-ați spus-o de atâtea ori. Iar unii mi-au cerut să nu mai scriu nicio poezie, pentru că lumea nu mai are timp de vise. Posibil, posibil și acest lucru... Dar uită că un val de doruri mă inundă și nu vreau să-mi schimb frumosul... Și nici îngerul care mă inspiră...

Unii și-au schimbat mereu îngerii păzitori. Au plecat prin stele ca să caute liniștea. Au renunțat la inimă, la trăiri, la adevăratul Dumnezeu. Și și-au făcut un Dumnezeu a lor... Ocrotitor de sihaștrii, ursuz, pus numai pe judecată și gata să ne trimită în flăcări de frământare...

Eu am rămas cu același Dumnezeu... Un pic copil, un pic zâmbitor și de fiecare dată milos... Lui îi dedic primele două poezii... Bine ați revenit lângă Dumnezeul meu! Poftiți la Cină!

CHEMARE

Acum că e mai frig și vrem căldură,

Scrisorile se cern cu aripi line,

Nu mai avem nici lacrime, nici ură,

Vine Crăciunul, și-o să fie bine!

Păcat că viața nu mai are vise,

Ne-a înghețat și sângele în vine,

Prefer să cred în stelele promise,

Vine Crăciunul, și-o să fie  bine!

Aștept ninsoarea fără tulburare,

În sfântul alb să mă departe de sine,

Vă veți croii prin ochii mei cărare,

Vine Crăciunul, și-o să fie bine.

Stau suferinzii cu inima curată,

Iubirile se plimbă prin ruine,

Stăpâne Doamne eu nu-ți cer răsplată,

Vine Crăciunul, vreau să fie bine.

DOAMNE, TOȚI ÎȚI CER CEVA 

Doamne,

Toți îți cer ceva,

Eu nu-ți cer decât o moarte,

Fie ea, orindeva,

Dar să nu-mi mai iei din parte.

Doamne,

Unii ți-au cerut,

Raiul și-au ucis speranțe,

Sfinții tăi de s-au născut,

Suferința le-a fost parte.

Doamne,

Eu nu-ți cer nimic,

Prea sunt mulți pe la pomană,

Vreau in dor să mă ridic,

Și să-mi număr altă rană.

Doamne,

Ce folos au cei,

Care te slăvesc din frică,

De-ai iubi ar ști și ei,

Că doar mila îi ridică.

Doamne,

Lasă-i pe cei lași,

Să se înghesuie pe scară,

Eu nu am nici rugi, nici pași,

Te iubesc, ca întâia oară! 

SOMN DIVIN

Obosit e astăzi Dumnezeu,

Hai să-i dăm o clipă de odihnă,

Să-l iubim la bine și la greu,

Are drept și El măcar la tihnă.

Hai să fim cuminți și răbdători,

Nu-l mai puneți la iertat păcate,

Să-l lăsăm să doarmă peste nori,

Liniștit, cu mâini împreunate.

A trudit sfios cu lacrimi noi,

Și-a cerut a șaptea zi, ca parte,

Fiul său s-a întrupat în noi,

Iar de atunci nimic  nu ne desparte.

N-a putut nici El, măcar vreun veac,

Să mai pună capul pe o pernă,

Boala Sa a fost fără de leac,

O iubire blândă și eternă.

Și acum milos și obosit,

Mai cărunt decât a fost odată,

Cu sfială și-a mărturisit,

Dorul Său de inimă curată.

Să tăcem, că doarme Dumnezeu,

Dați-i toți un semn de dăruire,

Somnul său, molatic și stingher,

E de fapt iubire din iubire.

3 noiembrie

PĂRINTELE CĂTĂLIN:

3 NOIEMBRIE 

ȘI EL A PLECAT

De când ai plecat, 

Plătesc impozit pe patriotism,

Amenzi la U. E.

La P.N.L, la U.S.D., LA P.D.L.

Și toți îmi cer să tac,.

De când ai plecat.... 

De când nu mai ești,

Mi se arată două degete,

Și minuntele în care am voie ca să vorbesc,

Despre neam,

Despre Hristos,

Despre potecile spe cer,

De când nu mai ești...

De când ai devenit lacrimă,

Ochiul Basarabiei a orbit,

Ardealul e plin de vulturi,

Cu steaguri roș, alb, verde,

De români amoțiți și lași,

De neamuri străine, barbare,

De când ai devenit lacrimă.

De când ești în cer,

Pe pământ e numai minicună,

Vociile române cântă numai în limba engleză,

Preoții se înghesuie la parastase,

Copiii sunt sfătuiți să plece aiurea,

Și tu ești în cer,

Vai de noi, România...

https://www.youtube.com/watch?v=PRY_HtNb-dg

ROMÂNII

ROMÂNII

Românii simplii au amnezie,

Iartă din suflet, nu văd nimic,

Ce-a fost să fie, ce o să fie,

Pot să și moară zilnic un pic.

Își vând căciula pe o idee,

Mai dau din casă ce mai găsesc,

Aprind iubirea cu o scânteie,

Dar de la alții nu mai primesc.

La cimitire merg să se închine,

La parastase plâng fără rost,

Mai cred în oameni, mai cred în bine,

Fac din speranță un adăpost.

Românii simplii, nu mai au nume,

Mai dau un munte, mai dau un semn,

Apoi săracii, pleacă prin lume,

Să mai găsească câte un lemn

Poezii de sâmbătă seara:

Umilință

Eu am picurat aseară,

În geamul aproapelui meu,

Of, ce lungă vară,

Ploi și Dumnezeu.

Eu voi ninge la iarnă

Pe un pod înghețat,

Și, aceasta înseamnă,

Că e totul curat.

Eu voi arde în sobă,

Și pe rug dacă vrei,

Și-un călău fără robă,

Îmi va spune de zei.

Eu voi fi arlechinul,

Care moare puțin,

Ce să faci e destinul,

Când uman, când divin.

SĂ MĂ IERTAȚI CĂ SUNT MÂHNIT!

Sunt mâhnit și vă scriu și de ce. Nu pentru că eu sunt și eu puțin gripat, ci pentru că unei mame i se face drum spre moarte...

Așa începem mereu oric ediscuție: Să ne ferească Dumnezeu de boli! De bolile grele cum este cel al Mihaelei Belciu din Mediaș, mamă a trei copiii, și care, la vârsta de 30 de ani, are nevoie urgentă de la transplant la ficat. Dar cu ce bani? Cine te ajută, când ești al greu?

Cine-și mai deschide punga, cine-și mai rupe din bănuț, din munca zilnică, pentru a da unei "străine". Și răspunsul îl știm, tot ma puțini, tot mai greu... Pentru că, ne-am schimbat și ne vedem doar bolile noastre...

Uităm de cei mai triști ca noi, uităm de binele făcut nouă de Dumnezeu, de aproapele... Uităm, uităm, uităm...

Mă bucur că mâine Ioan Ivan, o parte a Cenaclului Lumină Lină și grupul MOTTO, vor face la Mediaș, în Sala Traube, începând cu ora 18, un concert pentru strângere de fonduri și îi vor dărui acești bani Mihaelei. Măcar atât din toate să rămână...

NU UITA

Și iarăși boala ne însoțește,

Și de la an la an mai greu,

Ficatul lumii se învechește,

Și suntem rupți de Dumnezeu.

Și, vai, de mult nu mai e bine,

Nu avem timp de vise noi,

Că altă suferință vine,

Că altă rană stă pe noi.

 Destinul lacrimii se leagă,

Acum la ceas de trist hotar,

Când Mihaela ne întreabă,

De dreptul ei la minuntar.

Și am vrea să-i facem calea dreaptă,

O înțelegem, nu-i ușor,

Sunt trei copii, ce o așteaptă,

Sunt ochișorii care dor.

Ne scotocim prin buzunare,

Să-i dăm chirurgului un semn,

Că viața ei, pe toți ne doare,

Că n-avem inima de lemn.

Și cine știe, poate mâine,

Va fi un alt transplant în doi,

O inimă, sau char o pâine,

Se va întoarce către noi.         

(ref):

Și dacă asta e problema,

Iubite frate în Hristos,

Tu s-o ajuți pe Mihaela,

Te rog cu drag, te rog frumos! 

La greu

Să nu-ți fie greu când ți-e greu,

Și palma ușor să se întindă,

Un ceai și de-o vrea Dumnezeu,

O coajă spre gura flămândă.

Și dacă ți-e greu când ți-e greu,

Nu boala să-ți fie de silă,

Ci omul ce uită mereu,

El omul, ce nu are milă.

Și dacă la greu, și la greu,

Va fi pentru tine o mână,

Să ști că de fapt Dumnezeu,

Te ține pe tine de mână.

SFÂNTUL ACOPERĂMÂNT AL MAICII DOMNULUI

CU MAICA DOMNULUI, ÎN CĂUTAREA APROAPELUI PIERDUT

M-a întrebat cineva, ce este iubirea și am socotit că răspunsul nu-l putem găsi decât acolo unde este sacrificiu. Căci iată, în viață sentimentele, nu țin mult de acoperământ iubirii. Oamenii iubesc doar dacă primesc o finalizare la iubirea lor. O viață liniștită, o familie, un copil, un pom, o casă și orice alt lucru material. Când nu mai ai ce oferi, iubirea se topește ca o lumânare, sentimentele se usucă și oamenii pleacă spre o altă destinație. Iubiții și-au părăsit iubite pentru că nu au mai avut ce să primească, oamenii și-au lăsat case și au sihăstrit cu iluzia că poate în cer cineva îi va iubi mai mult, și tot așa se scrie istoria sfintelor noastre naivități. În fapt iubirea este jertfă sau nimic. Iar a jertfi, presupune un jertfelnic. Jertfelnicul presupune la rândul său răbdare. Focul se aprinde cu pasiune și cu multă răbdare. Cel ce după câteva scântei abandonează lupta, nu a iubit destul...

Este sărbătoare. Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului, veșmânt sub care crinii dragostei se reaprind mereu și cer jertfă matură. E ceasul în care fiecare trebuie să se scuture de îndoieli și să pornească cu fidelitate în căutarea aproapelui pierdut...

Drept mulțumire pentru faptul că Maica Domnului mă reînvață zilnic lecția iubirii i-am scris două poezii...

ACOPERĂMÂNT

Maică blândă, Duhul Sfânt,

Într-o zi de sărbătoare,

Va vărsa,

Din lacrimi oare,

Și din taina-ți Născătoare,

Omoforul tău cel mare,

Acoperământ...?

Maica mea, aduc cuvânt,

Că într-o zi de încercare,

O lopată de pământ,

Ca în vechiul legământ,

Îmi va fi spre slavă oare,

Acoperământ...?

Maică, ceas de crezământ,

Și nădejde în fiecare,

Milă cere-voi și-o floare,

Pacea ta ca să să-mi coboare,

Învierea iubitoare,

Acoperământ!

 

AM CERUT MAICII O FLOARE

Am cerut Maicii o floare,

Și mi-a dat grădina toată,

Să-mi aleg, din fiecare,

O petală înmiresmată.

Erau trandafiri de sânge,

Lăcrămioare albe-n dor,

Liliacul care plânge,

Viorelele ce dor.

O garoafă purpurie,

Panseluțele de har,

Dar ales-am din iubire,

Crinul meu, ca dar din dar.

Și l-am dus la mine-acasă,

Să-l presez în Evanghelii,

Noaptea să mi-l pun pe masă,

Preț din tainele durerii.

Lumina ca liturghia,

Peste pleoapa mea căruntă,

Și-așa-mi este mărturia,

Crinul meu părea o nuntă.

Dar când toamnele de silă,

Îi uscară cutezanța,

Maica a venit cu mila,

Și i-a dat din nou speranța.

Crinul a înflorit și jalea,

S-a topit, ca o lumină,

Și-am văzut în noapte calea,

Către patria divină.

   

PENTRU CEI CE COMPLICĂ MÂNTUIREA ȘI IUBIREA...

Părintele Dumitru Stăniloaie, povestea domnului Sorin Dumitrescu, că o dată, călătorind împreună cu teologul francez Olivier Clermont, a observat că, doi tineri, în compartimentul de tren, în fața lor, se sărutau. Earu nedespărțiți, iar el îi cerea ei să nu mai coboare din tren niciodată. Olivier Clermont, proaspăt convertit la ortodoxie, cititor fidel al unor texte patericale, îi punea Părintelui Stăniloaie, problema decenței morale a celor doi. La care vestitul teolog român a răspuns:

-          -Vedeți domnule Olivier, nu e ceea ce credeți, cei doi chiar acum se roagă... Da, în felul lor, ei așa se roagă...

-           

TRENUL IUBIRII

Mai țin minte, un tren, un vagon, o pereche,

Două lacrimi căzând peste umărul drept,

Nu te teme, te rog-îi șoptea la ureche,

Cel mai sigur din ei, poate chiar înțelept.

Erau doi, un băiat și o fată sfioasă,

Mă priveau amândoi și apoi mă sfidau,

El era mai milos, ea, mai altfel, frumoasă,

O pereche de vis,  se curtau, se iubeau.

El îi spuse: Curând, tu cobori și mi-e teamă,

Că în fiece zi, eu voi fi un pustiu,

Vei uita dorul meu, mă vei pierde din seamă,

Nu îmi spune că NU, te cunosc și mă știu.

Ea îl strânse de mâini, și-i zâmbi milostivă:

-Hai iubire, curaj, ești pe drumul cel drept,

Dacă suntem și rai, și destin, deopotrivă,

Eu îți spun: Te iubesc și mereu te aștept.

Și deodată semnal, trenul simplu oprește,

Un bagaj pe peron și doi pași ce coboară,

Iar la geam, un copil lăcrimând, se pripește:

-Ce va fi,  va mai fi, este ultima oară?

Dar Iisus spune sfânt:Fiți nădejdea și pace

Unde doi se cunosc, este Duh și simțire,

Iar un tren care pleacă, mai mereu se întoarce,

Pe același peron, cu aceiași iubire.