PENTRU CEI CE COMPLICĂ MÂNTUIREA ȘI IUBIREA...

Părintele Dumitru Stăniloaie, povestea domnului Sorin Dumitrescu, că o dată, călătorind împreună cu teologul francez Olivier Clermont, a observat că, doi tineri, în compartimentul de tren, în fața lor, se sărutau. Earu nedespărțiți, iar el îi cerea ei să nu mai coboare din tren niciodată. Olivier Clermont, proaspăt convertit la ortodoxie, cititor fidel al unor texte patericale, îi punea Părintelui Stăniloaie, problema decenței morale a celor doi. La care vestitul teolog român a răspuns:

-          -Vedeți domnule Olivier, nu e ceea ce credeți, cei doi chiar acum se roagă... Da, în felul lor, ei așa se roagă...

-           

TRENUL IUBIRII

Mai țin minte, un tren, un vagon, o pereche,

Două lacrimi căzând peste umărul drept,

Nu te teme, te rog-îi șoptea la ureche,

Cel mai sigur din ei, poate chiar înțelept.

Erau doi, un băiat și o fată sfioasă,

Mă priveau amândoi și apoi mă sfidau,

El era mai milos, ea, mai altfel, frumoasă,

O pereche de vis,  se curtau, se iubeau.

El îi spuse: Curând, tu cobori și mi-e teamă,

Că în fiece zi, eu voi fi un pustiu,

Vei uita dorul meu, mă vei pierde din seamă,

Nu îmi spune că NU, te cunosc și mă știu.

Ea îl strânse de mâini, și-i zâmbi milostivă:

-Hai iubire, curaj, ești pe drumul cel drept,

Dacă suntem și rai, și destin, deopotrivă,

Eu îți spun: Te iubesc și mereu te aștept.

Și deodată semnal, trenul simplu oprește,

Un bagaj pe peron și doi pași ce coboară,

Iar la geam, un copil lăcrimând, se pripește:

-Ce va fi,  va mai fi, este ultima oară?

Dar Iisus spune sfânt:Fiți nădejdea și pace

Unde doi se cunosc, este Duh și simțire,

Iar un tren care pleacă, mai mereu se întoarce,

Pe același peron, cu aceiași iubire.

Înger, fir de singurel

Fir frumos și singurel,

Praf de pe icoană veche,

Și de-ai fi de dur oțel,

Ți-aș șopti pe la ureche.

Vorba mea, așa, un cânt,

Nu un plâns, nu o idee,

Îți va spune: Sunt pămînt,

Iar tu, calea mea lactee.

Vezi, că omul nu e om,

Se smerește, când dorește,

Să devină un atom,

Și-astfel visul și-l primește.

Da, atom, un om mai mic,

Un oftat ce-și cată dorul,

Și apoi, un biet nimic,

Cine să îi știe zborul.

Omul ce iubește mult,

Și mereu în vină pare,

Omul care s-a născut,

Omul mic și omul mare.

Firicel, de floare-pom,

Cu iubire, pot a-ți spune,

Milă-ți fie de un om,

Mai smerește-te în lume.

NOROC BUN MONDIAL

Domnule ministru, iar mi-e teamă,

Că veți pune totul pe cartelă,

Vrem cianura noastră, de pomană,

Noroc bun și viață mai rebelă!

Domnule director,bună seara,

Hoții ăștia iar o să ne mintă,

Că cianură nu mai are țara,

Și aurul din nou n-o să se vândă!

Domnul patron, din Guatemala,

Prea multă verdeață prin pădure,

Parcă nu așa ne-a fost tocmeala,

Ne-ați promis pustiul pente munte!

Domnule redactor, din antenă,

Mai filmați ce bine o s-o ducem,

Ce rezolvă viața mai perenă?

Și-așa cu toții ne vom duce!

Salutăm fratern Piața Mare,

Noroc bun din trista galerie,

Aurul va trece de hotare,

Noapte bună, biată Românie!

TOAMNA SCRIEM GREU,ȘI VARA CULEGEM CUVINTE...

 DIN GREU ÎN GREU

Și cât de greu se scrie toamna,

Poemul pare un bătrân,

Ce-și peticește zilnic haina,

Și anii care-i mai rămân.

Nici un baston, nici o idee,

Pustiu e totul pe pământ,

Prometuim după scânteie,

Ne îmbătăm cu dorul sfânt.

Colericii adorm în lanțuri,

Sangvinii se ascund în pat,

Soldații au murit în șanțuri,

Femeile privesc mirat.

Copiii vor maturitate,

Betegii pensia la zi,

Benchetuim pe străzi minate,

Și nu știm mâine ce a fi.

Și unii vor fugi de lume,

Dar alte măști vor regăsi,

Doi îngeri fac prin ceruri spume,

E dreptul lor, fie ce-o fi.

Emoții calde, inerente,

Înghețul va veni solemn,

Păcat, sunt vise indecente,

Și pentru cruce nu e lemn.

Și cât de greu în toamnă, scrisul,

Se întinde peste coli de lut,

Of, ce departe-i paradisul,

Și oare cine s-a născut?

GHIOCEL DE TOAMNĂ

Ghiocel de toamnă

Doamne, ce minune,

De o săptămână, zăcea sub pământ,

Și-a ieșit în stradă, ca să mai adune,

Soarele speranței, soarele cel sfânt.

L-a smerit frunzarul,

Covorul de lacrimi,

Fostele iluzii, ce au stat în rai,

Dar, curajul vieții, l-a săltat prin patimi,

Și i-a spus cu milă:

Nu te teme, hai

Și-a ieșit cu albul,

Viselor ce cântă,

Ca un sol de șoapte,  

dorul cel viscer,

Ce dorești? – îi spuse frunza cea mai blândă,

Și-a răspuns acesta: Vreau și eu , un cer!

Și deși e toamnă,

și așa e norma,

Că minuni există numai pe la sfinți,

Ghiocelul nostru, vă trimite vorba:

Nu mai cereți fapte,

Totul e să simți!

Bieții mineri

REF: Noroc bun și vai de voi,

Breasla cea mai des furată,

Și suntem, vai de noi,

Țara cea mai dezbinată.

Pe ei i-am scos mereu în stradă,

Și ca soldați sau praf de pușcă,

La propagandă, în paradă,

Dar i-am ținut de fapt în cușcă.

S-au folosit de ei guverne,

De fața lor tumefiată,

S-au dat în urma lor consemne,

Și zile de închisori, răsplată.

În 90, erau tovarăși,

Un ESCU, ce spunea palavre,

Și au rămas la vârf aceiași,

Distributorii de otrave.

Acum sunt folosiți minerii,

Si-n urma lor rămâne  frica,

Să dau un crezământ “Puterii”,

Când ei de fapt nu au nimica.

Le vor plăti străinii file,

De condică  bolnăvicoasă,

Și așa se vor sfârși cu zile,

În munca cea tuberculoasă.

În acest timp predestinații,

Ce guvernează fără bine,

Vor face zilnic inovații,

Din șpagă, cont în bănci străine.

Dar vai, ateul n-are milă,

Și nici morală, cum se știe,

Și spun: mineri- marionete,

sau Noapte Bună, Românie!

NU V-A FOST DOR DE ACEST BLOG? MIE, ÎNCEPE SĂ-MI FIE PUȚIN...

Nu o să-l relativizez pe Dumnezeu. Pentru că el este în toate. În toamnă, în frunze, în ceea ce vouă vi se pare povară... Dumnezeu stă și în ochii tulburi și în cei senini. Poate că, mai mult stă chiar în cei tulburi. Acolo unde lacrimile devin izvor. Iar Dumnezeu nu are silă de nimic. De nimic... Sila este invenția teologilor, care uneori, în graba spre desăvârșire,  au plivit și florile laolaltă cu buruienile...

Atenție deci oameni când pliviți... De dragul cerului să nu rupeți și florile... E păcat... Vă spun acesta este un păcat...                                  Restul nu mai contează....

Restul

Nu plânge, nu plânge, e toamnă,

Așa e mereu pe pământ,

Și această, desigur, inseamnă,

Iubire de cer și frământ.

Nu plânge, nu plânge, străine,

Mereu o lumină va fi,

Privește, e toamnă și-mi vine,

Să-ți spun ce nicicând nu ai ști.

Nu plânge, nu plânge, fi altul,

De bine și mie mi-e dor,

Privește cum plouă înaltul,

Nici Lui nu îi e mai ușor.

Nu plânge, nu plânge, ai milă,

Stau frunze pe drumul tău greu,

Nu spune ADIO din silă,

În toate stă blând Dumnezeu!

Altă lacrimă

Cât ai plâns te-am strâns în palme,

Lacrimă ce curgi ușor,

Șiruri de dureri și valme,

Ți-au ieșit din greul dor.

Cât ai curs din veghea blândă,

Te-am primit și-n somn, și-n gând,

Tu fugeai, spre cer flămândă,

Eu rămasem pe pământ.

Cât ai mers prin văi curate,

Dumnezeu te-a întrebat:

Fuga ta nu-i lașitate?

Singură de ce-ai plecat?

Cât vei mai trăi din silă,

Lacrimă, lacrima mea,

Totuși ai de mine milă,

Hai zâmbește, nu fi rea!

DUPĂ 20 DE ANI

Trecură anii ca o noapte,

Eram cândva și noi copii,

Vorbeam lui Dumnezeu în șoapte,

Și aprindeam în cer lumini

Aveam și milă, și candoare,

Avem ceva din Duhul Sfânt,

Și ne întrbam, pe unde oare,

Vom merge pe acest pământ.

Ce gânduri ne-a animau ființa,

Eram și zurbagii și de lini,

Credeam că zelul și credința,

Ne fac să fim cei mai divini.

Mai ține-ți minte vechea carte,

Și clasa unde ne doream,

Să soarbem cea mai bună parte,

Și cum visam privind spre geam.

Dar anii au trecut ca gândul,

Ne-am împărțit prin lumea grea,

Nu ne-a mai căutat nici plânsul,

N-am fost colegi, doar fulgi de nea.

Și, vai, spinoasa prietenie,

Un număr vechi de telefon,

La 10 ani, n-a fost să fie,

Acum abia de avem un ton.

Probabil ne vom duce iară,

De mâine, altfel vom uita,

Aceste ore ca de ceară,

Și acest mințit: Nu mă uita!

De veți mai vrea o întâlnire,
Copii ai lui Hristos cel Blând,

 Vă cer, cu milă și iubire,

 Cuvântul de onoare sfânt!

AUTOPORTRET...părintele...

Somn fără vis, ca într-un viscer,

Resuscitarea, tragică, grea,

Domnul doctor, spune-mi, dar sincer,

Mai e vreo șansă, de Domnul vrea?

Aur, cianură, povești, otravă,

Noi, pacienții, plini de venin,

Domnule doctor, ce-o să se vadă,

Vreo altă boală, vreun alt destin?

Munții se surpă, românul doarme,

Salonul pare, mai gol, mai plin,

Domnul doctor, parcă mi-e foame,

Iertați-mi tonul, nu mai sunt lin...

DUMINCA LUNATICULUI SAU CEASUL MILEI DIVINE...

LA CEAS DE MILĂ

Și cum să-ți cer iertare și cum să-ți spun păcatul,

Atâta răscolire stă pururi peste gând,

Dar Tu ești Dumnezeul, dar Tu ești Împăratul,

Și înțelegi făptura în faptă și cuvânt.

Și ce să-ți spun de mine, cum să vorbesc din lacrimi ,

Prea mult nu știu din bine, sunt vasul rupt de lut,

Poate doar Născătoarea, să-mi lase peste patimi,

Un semn de împăcare, și un milos sărut.

Și ce va fi de astăzi, nu știu, dar Tu iubire,

Hristoase, fă să fie mai lesne crucea grea,

Din duh de rugăciune să mă hrănesc în fire,

Și apoi în veșncie primește taina mea.

Am scris din nou poezie. Deși, parcă e așa de pustiu acest blog. Cred însă că voi existați!

MAI E CEVA

Mai sunt cuvinte pentru vară,

Mai vine toamna și ne doare,

Mai scriu spre voi, a câta oară,

Și vai cuvântul însuși moare.

Mai sunt acele vechi poeme,

Mai sunt iluzile deșarte,

Mai îndulcim prin văi blesteme,

Și nu va fi o nouă carte.

Mai e poetul nepereche,

Mai e perechea fără rimă,

Mai învățăm după ureche,

Că doar iubirea n-are vină.

Mai e și plictiseala voastră,

Mai e și Dumnezeu prin mine,

Mai este împăcarea noastră,

Și curge inima prin vine.

Mai scriu, mai scriu, nici nu vă pasă,

Mai e demult în suflet cerul,

Mai știți cum mă citeați în casă?

Și ce frumos părea misterul.

POEM SCRIS LA CLUJ-NAPOCA, 25 AUGUST 2013

BUCURĂ-TE OM

Bucură-te om frumos, cântă lin și plin de bine,

Maicii Domnului duios, spune-i ce mai e în tine.

Bucură-te om de lut, suflet fără de pereche,

Ce e greu a și trecut, astăzi raiul va începe.

Bucură-te om de dor, amintind de sfinți și milă,

Rănile nu te mai dor, nu mai ai nici vis, nici silă.

Bucură-te om curat, te-a iertat iubirea blândă,

Nu ai fost nicicând uitat, de speranța cea mai sfântă.

Bucură-te om divin, Născătoarea stă cu tine,

Ești lumină, ești sublim, lăcrimează, este bine! 

DE CE?

De ce, și ochii au o poartă,

De ce, și vorbele se închid,

De ce, există o fereastră,

De ce, nu pot s-o mai deschid?

De ce, mai spunem ce ne doare,

De ce, nu avem leac nici noi,

De ce, e lună când e soare,

De ce, urâm din doi în doi?

De ce, o noapte este albă,

De ce. în alta facem rugi,

De ce, stau lacrime pe salbă,

De ce, de bucurie fugi?

De ce, potirul are slavă,

De ce, paharul are dor,

De ce, sunt vise și otravă,

De ce, după iubire mor?

De ce, și Dumnezeu ne ceartă,

De ce, și îngerii suspin,

De ce, ne împărțim pe hartă,

De ce, doar cerul e divin?

De ce, să nu fim doar răbdare,

De ce, să nu fim un cuvânt,

De ce, doar ce e mic, e mare,

De ce, de ce, doar pe pământ? 

Meditații de vară

Avem nevoie de milă?

      Accept mila. Mila lui Dumnezeu. Mila oamenilor. Mila de a fi înțeles. Mila de a fi iubit. Mila de a fi ajutat, mai ales când ești neputincios. Și iată, dragii mei, că am ajuns să mă gândesc mai mult la milă, decât la jertfă. Mai ales gândindu-mă că Maica Domnului este la rândul ei miloasă.  Un ocean de milă. Fără limite.

  Voi înțelegeți ce este aceea o limită? Eu unul am pus-o adeseori între mine și alții. Recunosc... Deși mila nu concepe limite. Este nelimitătă.  Mai ales când noi creștinii o cerem. Mila cea fără de limite. Iertarea cea fără de margini. De la Dumnezeu, de la oameni, de la cei ce ne urăsc, de la cei ce vrem ca să ne ajute... Ce frumos cerem! Ce frumos vorbim!

  Mă gândesc însă că o milă fără de căință este o milă și atât. În niciun caz un pas spre Împărăție? Că tot așteptând mila altora, am ajuns să nu o mai avem noi întru noi. Și de aici începe deșertăciunea milei. Căci mila înseamnă și adevăr. Da, vreau milă, dar recunosc că sunt neputincios. Că am această neputință. Până nu îți recunoști greșeala mila nu înseamnă deâct o altă greșeală. Voi ce ziceți?

  
    P.S. Un bețiv cerșea odată bani pentru băutură. Cineva la apostrofat, că se distruge și tot așa... Bețivul i-a rânjit atunci persoanei și i-a spus: Mai lasă-mă în pace. Nu vezi că sunt bolnav... Eu am nevoie de milă și de respect... Asta știa și bețivul...

                                                                                                             Părintele Cătălin