Poezii pentru Cenaclul Lumină Lină!

Balada românului rătăcit

 

Vrei să pleci în altă țară - biet român,

Că ți-e viața prea amară - biet român,

Mama ta te plânge-n poartă - biet român,

Poate mâine va fi moartă - biet român.

Bate vântul rece, greu - biet român,

Te-ai pierdut de Dumnezeu - biet român,

Lacrima ți-e otrăvită - biet român,

Și ți-e inima sleită - biet român.

Dorul, bată-l vina dor - biet român,

Rănile de țară dor - biet român,

Cei de-acasă te alungă - biet român,

Cei de-afară de înfruntă - biet român.

Nu mai ști nici cine ești - biet român,

Pentru ce să mai trăiești - biet român,

Nu mai vrei să fi doar tu - biet român,

Nu mai ști a spune nu - biet român.

Doamne, dacă mai iubești - neamul meu,

Numai Tu să izbăvești - neamul meu,

Cheamă la o Liturghie - neamul meu,

Frați cu frați în veci să fie -neamul meu.

 

Și te rog, și-așa îți spun - Doamne bun,

                                                  Nu ne mai lasă pe drum - Doamne bun.

 

 

ALTE POEZII DE PRIMĂVARĂ

Elegia tristului felinar

Felinar aprins sub lună,

La fereastră mea respiri,

Lângă tine se adună

Plânsul marilor iubiri.

Felinar cu gaz de milă,

Luminezi în nopți de dor

Și cu tine orice silă,

Se topește în fior.

Felinar de primăvară,

Parcă lăcrimezi și tu,

Poate e întâia oară,

Nu știu de e da sau nu.

Felinar prea singuratic,

Din lumina ta trăim,

Noaptea, visul enigmatic,

Ziua, te sfidăm și-o știm.

Felinar tăcut sub lună,

Iată gazul s-a sfârșit,

Nimeni nu se mai adună,

Oare cine te-a iubit?

 

Inimă

Potecile nopții au urme de înger,

Și câinii se îmbată cu vise de rai,

Îmi vine mireasmă, îmi vine să sânger,

Să leg la trăsură o mie de cai.

Poteca e veche, departe se duce,

Cu pietre, cu jale, cu dor fără preț,

Dar vai, mi se leagă destinul de-o cruce,

Splendoare, speranță, durere, dispreț...

Aud cum colindă un greiere singur,

Deși nu am lacrimi să plâng pentru el,

Căci ochii s-ar face luceferi, desigur,

Și-apoi m-aș preface în blând porumbel.

Departe tăcere, aproape tăcere,

Iisuse Hristoase, Tu cum ai știut,

Că moartea e lege stropită cu miere,

Să mori din iubire, Tu cum ai putut?

Ard ochii de vise, am pielea uscată,

Genunchiul mi-l pun pe podea și suspin,

E noapte, mi-e groază, e taină mirată,

Mă simt și în moarte, mă simt și divin. 

POEM LA VINEREA MARE

NOSTALGIE GREA

Gând pătruns de resemnare,

Ochiul către cer privește,

Este vinerea cea mare,

Cine oare ne iubește?

Nicio veste, numai lacrimi,

Ce durere, ce poveste,

Parcă totul stă în patimi,

Cine astăzi mai iubește?

Liliacul sângerează,

Pe un ram se osândește,

Of, ce veche primăvară,

Poate cerul ne iubește?

Piatră, piatră, fără milă,

Ieși din marea de durere,

Fă-te val fără de silă,

Și iubește, și iubește...

POEM LA JOIA MARE!

JOI

O lacrimă curgea din suflet,

Era suspinul de apoi,

Un porumbel ofta în cuget,

Și era seară, era Joi.

Ce vânt bătea dinspre pustie,

Ieruaslimul, fără noi,

Și-o rană  veche, arămie,

Se tânguia, și era Joi.

S-au dus și străjile la vatră,

Îngândurați și parcă goi,

De mila ce-ar fi curs din piatră,

De-ar fi voit, dar era Joi.

Și-am spus iubirii: Tu ai Nume,

Pe Crucea Ta, suntem și noi,
Și vom învinge răni și lume,
 Nu vom uita ce a fost Joi!

 

poezie de vineri

Destin

Ce o să fie, ce o să fim,

Poate doar fluturi, cine mai știe?!

Zborul e altfel,

Zborul e lin,

Pleacă din lacrimi spre veșnicie.

Plâng și e bine, și e duios,

Cine mai șterge lacrima sfântă,

Tu mi-ai dat mila,

Dorul, pământul.

Din Tine, Doamne, sunt omenos,

 

Uite, ce viață, mor câte-un pic,

Azi nu mai este,

Mâine se duce,

Și din speranță mă tot ridic,

Pe câte-o vorbă,

Pe câte-o cruce...

AMINTIRI-AMINTIRI-AMINTIRI

PĂRINTELE NICODIM BUJOR, UNGURII ȘI MIHAI VITEAZUL

          Sfântul se uita spre ușă. Am intrat în chilie sfioși. Pe ușă citisem: MONAHUL NICODIM. 

Salutăm cu iubire și deodată rămânem surprinși de cele două scântei din ochii părintelui. Vorbea blând, liniștit și aproape încet. Veneam de la Părintele Adrian, de la Biserica Mihai Vodă, și iată ce auzim:

-         Bat clopotele la Mihai Vodă!!!

Uimiți ne întrebam în gând de unde știa Părintele Nicodim, că am fost la Biserica Mihai Vodă. Am răspuns imediat cu entuziasm:

-         Bat încă pentru neamul românesc. Noi mergem și cântăm pentru neam. Și pentru voievodul Mihai Vitezul.

Părintele a fixat ochii spre tavanul chiliei și apoi a întors privirea spre noi adăugând:

-         Ar fi putut să fie canonizat. S-a opus un episcop, spunând că ar fi avut o legătură cu o unguroaică.

         - Dar e sfânt părinte?
     - E sfânt!

          - Și Eminescu?

          - L-am văzut în rai. Mi s-a arătat într-o noapte. Părintele Galeriu i-a scris și un acatist. O ce frumos! Galeriu juca în tinerețe într-o piesă de teatru. El a avut rolul necuratului. Trebuia să-l joace pe acesta. Și-a pus două becuri în loc de coarne. A fost extraordinar.

         -  De nota 10?

         - 10! Daa, 10! Ce mai e pe la Sibiu? Ce mai face Mitropolitul Plămădeală?

         - S-a mutat de câțiva ani la cer.

        -  Daa, mă tem că ungurii ne vor lua Ardealul?

         - Chiar așa părinte? De ce?

         - Pentru că suntem un neam de amorțiți.

         - Trăim din zvâcniri...

         - Daaa...

Apoi părintele ne-a privit din nou cu milă, după care a am simțit o stare de incredibilă bucurie. Iar astăzi, mai mult ca oricând mă gândesc la aceste momente sublime și pline de semnificație. Au fost clipe de testament moral, de profeție și de luare aminte la faptul că bunătatea este primordială pentru orice creștin. De aceea, chiar acum scriind cu emoție, cristalinul mi se umple de lacrimi și îndrăznesc a spune: Nimic nu a fost în zadar!

- Părinte, Părinte am lacrima grea,

Așeaz-o la tine pe ochi să nu moară...

- Copile, copilă, e lacrima mea,

Chiar eu am născut-o, din milă amară.

- Părinte, Părinte, mi-e dor de cei duși,

De sfinți voievozi și poeți de lumină.

- Copile, copilă, pe inimi stau cruci

Și eu v-am lăsat o povară senină.

- Părinte, Părinte, de ce ne iubești,

Nu vezi că e greu să purtăm legământul?

- Copile, copilă, sunt lacrimi cerești,

Iubirea e lege și-și vrea crezământul.

- Părinte, Părinte, noi suntem din lut,

Mereu câte-un vifor ne rupe veșmântul.

- Copile, copilă, nimic nu-i pierdut,

Cât vremi de ninsoare n-astupă pământul.

                      - Părinte, Părinte și țării-e mult,                           

Cu-atâtea imperii ce vin cu urgie.

- Copile, copilă, nu este trecut,

Prezentul vă-ndeamnă ca luptă să fie.