BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

29 martie 2013

ASTĂZI, LA ORA 17.15, AM SCRIS UN NOU POEM...

Am scris astăzi la Biserica Spitalului T.B.C. un poem simplu și dornic de bucuria voastră. Mi-a fost greu ca să îi dau un titlu. Dar, desigur, că dincolo de cuvinte rămâne fericirea de a ști că Duhul te cercetează și îți oferă cuvinte blânde. Eu sper ca să vă bucurați de toate poeziile mele. Mă gândesc că sunteți încă pe recepție, că le citiți și nu le considerați totuși prea multe. Vă rog, oricum, să mă iertați!

CEL CE ARE

Cel ce are umilința
De-a se socoti mai jos,
Își va preamări ființa,
Ca un înger cuvios.

Cel ce are și răbdare,
La necazuri, blând să stea,
Va primi cunună mare,
Și va trece vremea rea.

Cel ce are rugăciunea
Ziua noaptea și mereu,
Va uita amărăciunea,
Chiar în ceasul cel mai greu.

Cel ce face milostenii,
Va primi darul cel sfânt,
Pomenit pe la ectenii,
Pretutindeni pe pământ.

Cel ce iartă pe-al său frate,
Fi-va lesne judecat,
I se vor ierta păcate,
De cel Dreptnic Împărat.

Și cel ce-a aflat iubirea,
Acest viu, talant frumos,
Să-nmulțească mărturia,
De-a vorbi despre Hristos!

27 martie 2013

POEME DE IDENTITATE

EU, CA O MINUNE...

Ce întrebare, cine sunt...
Și ce există după mine...
Un vis, un leac, un legământ,
Un dor de milă sau de bine?

Și ce răspuns? Eu sunt chiar eu...
Exist și toate sunt frumoase,
Așa voit-a Dumnezeu,
Un strop prin văile stâncoase.

Și câteodată mă preling,
Peste cișmeaua unui suflet
Și după lacrime înving,
Durerea ce îmi stă pe cuget.

Trăiesc, iubesc și ard de dor,
Un cer mi-e dat să mă aștepte,
Și către el mă-nalț ușor,
Cu vorbe largi și zboruri drepte.

Și de ajung, voi întreba:
De ce sunt flori peste morminte?
Căci florile, pe undeva,
Au chiar și ele crezăminte.
 
Nu le-aruncați, deci, oameni buni,
Și nu le mai sădiți în lume,
Așa vor exista minuni,
Și însumi eu sunt o minune...

26 martie 2013


CISNĂDIE
Aduceți totuși primăvara,
Mai bine soarele să fie,
Și dați un leac ce ia ocara,
Să fie clad la Cisnădie.

Prea mult stă frigul în prăsele,
Ce iarnă de dezmăț târzie,
Și peste tot sunt vremuri grele,
Dar nu și-n cei din Cisnădie.

Ne încălzim precum ciobanii,
Cântând de dor și de vecie,
Dar iată că trecură anii,
Și noi venim la Cisnădie.

Sunt ore unice de pace,
Căci mâine nu știm ce-o să fie,
Deci să nu fie om ce tace,
În templul blând din Cisnădie.

Spuneți și voi ce-aveți pe suflet,
Uitați ce-a fost și ce-o să vie,
Binevestiți un leac de cuget,
Cântâți frumos la Cisnădie.

Și nu uitați e sărbătoare,
O altă albă liturghie,
Deci facem pentru voi urare:
Noi vă iubim din Cisnădie!




20 martie 2013

PĂRINTELE CĂTĂLIN: AM SCRIS PENTRU CEI CE MEREU MĂ ÎNTREABĂ: PE UNDE E CERUL?


DORITUL

Atunci când și stropii de milă curgeau,
Pe buze închise și arse de soare,
Ți-am spus ție, Doamne, că încă mai vreau,
Iubirea de ceruri, iubirea ce doare.

Nostalgic, și astăzi, am rană de stea
Și îngeri îmi cântă cu doruri de floare,
Dar fie și ploaie, și vară, și nea,
Tu lasă-mi, o Doamne, iubirea ce doare.

Să nu se oprească nici clipa de har
Și ghimpele nopții să-mi plângă de jale,
Pe carne să-mi puneți stigmatul ca dar,
Dar lasă-mi iubirea ca singura cale.

Iubirea de ceruri, iubirea de rai,
Această dorință ce des îmi apare,
Și hai lângă mine, iubește și hai,
Tu, Doamne, doritul de dor ce mă doare.


18 martie 2013

VEGHE ȘI PRIMA ZI DE POST...


MISTICĂ 
Pe tunurile morții,
Am pus un steag de pace,
Și porumebelul lunii s-a dus spre infinit,
Mi-e dor de rugăciune și inima nu tace,
Oftează, se smerește prin plâns necunoscut.

Pe brațele mulțimii,
Am presărat lalele,
Și sfinții de lumină de mână m-au purtat,
Mi-e dor de o steluță ascunsă între stele,
Acolo unde mila sfios a înviat.

Pe ochii fără vise,
Am revărsat tot mirul,
Și blândele fecioare, pe poartă au intrat,
Mi-e dor de noaptea în care mi se va frânge firul,
Și voi lăsa iubirea pe sânge preacurat.

Și-n ultima ninsoare,
Ce a căzut pe miere,
Un vis de dăruire mi s-a făcut mister,
Iar dorul meu de ceruri a prins din nou a cere,
Să fie iar minune și cerul lângă cer.






17 martie 2013

NOUL PAPĂ ȘI SMERENIA LUI HRISTOS!




FRANCISC I-ul și provocarea fiilor  risipitori

 Un semn de primăvară în lumea apuseană? Să redescopere cei depărtați’ de noi, ortodoxia? 



Mi-e greu să afirm cu certitudine, mai ales pentru că nu sunt pregătit să dezvolt o polemică. Dar hai să nu discutăm acum lucrarea Sfântului Duh în lume și să vedem pur și simplu niște fapte. La care apoi, să medităm corect și cu împăciuire creștinească…




Francisc I, după numele “SĂRĂCUȚULUI 

  Recent episcopul cel nou al Romei a surprins opinia publică cu numele pe care și l-a ales la primirea sceptrului papal: Francisc I. Nici mai mult nici mai puțin, decât numele celui mai binecuvântat sfânt al apusenilor, călugăr care a inițiat ordinul cu același nume și care a trăit o viață întreagă în sărăcie. Alături de Sfântul Anton, Sfântul Francisc a fost cel care a plinit evanghelia prin propriile fapte: caritate, iubire și sărăcie totală.

Nu îmi mai spuneți PAPĂ!

Francisc I a spus de la bun început, să nu i se mai spună PAPĂ, ci doar Episcop al Romei. Vreau să fiu cât mai egal cu toți ceilalți și să nu simtă nimeni apăsarea vreunei vanități, a lăsat ca o bombă pe masa conclavului catolic, Francisc. S-au mirat toți cei prezenți, dar nimeni nu a putut reacționa. Mai mult, s-a dus în stradă după Litrughie și a început să îi salute pe toți cei prezenți, conform unui obicei al preoților catolici de a strânge mâna, la ieșirea tuturor din biserică, celor prezenți. A sfidat papamobilul și vigilența servicilor de pază și a uimit întreaga asistență.
 L-a un moment dat s-a uitat spre unul din oamenii de ordine, care privea disperat spre mulțime și l-a întrebat: Câte minute mai am, până la următoarea întâlnire?

Camera mea e prea mare

Minunile nu s-au oprit aici. Papa s-a dus să cunoască dormitorul său. Când a văzut acest salon, a spus: Nici vorbă să stau aici. E o cameră unde pot dormi încă 300 de oameni necăjiți. Mie îmi trebuie numai o cămăruță. Și uite așa stupoarea a cuprins sufletul tuturor cardinalilor care îl însoțeau. La fel a făcut și în fața mașinii sale: Ce să fac cu așa ceva scump. Noi avem nevoie de sărăcie. Aceasta este evanghelia.

MIE NU-MI TREBUIE, POART-O TU!

La doar câteva minute după anunțarea alegerilor din Capela Sixtină de la Roma, maestrul de ceremonii i-a oferit noului papă veșmântul papal roșu cu blana de hermină pe care l-a purtat predecesorul său. Răspunsul noului suveran pontif a fost: Nu, mulțumesc monsenior. Poartă-l tu! Carnavalul a luat sfârșit! 

Dumnezeu să vă ierte!

Timothy Dolan, Arhiepiscopul de New York, a spus că papa are un spirit ironic deosebit de cald. Glumește tot timpul, dar te atinge. Spune acesta: Eram la cină, am ciocnit în cinstea lui, iar când el a ciocnit în cinstea noastră a spus: DUMNEZEU SĂ VĂ IERTE!
, la câteva ore după alegerea sa, s-a dus în Basilica Sfântul Petru ca să se roage, dar înainte s-a dus de unul singur în oraș, la hotelul unde locuise pe perioada alegerilor pentru a-și lua bagajele. A uimit pe toți. Și-a luat o mașină banală s-a suit în ea și a mers și la un spital din Roma ca să-și viziteze un prieten bolnav.

EVANGHELIA TRĂITĂ

Se vede pe fețele apusenilor mult zâmbet. La slujebe atunci când papa se rupe de cortegiul oficial și merge direct spre oameni, pentru a-i îmbărțișa. Cardinalii zâmbesc, dar numai Dumnezeu știe ce o fi prin inima lor. La orice se așteptau, dar numai la un astfel de papă se pare că nu. Un papă care nu-și spune papă și care cere frățietate cu toți cei din lume. Un episcop care îl urmează pe Hristos după fapte și nu doar după vorbe. Un om al bucuriei, al zâmbetului, al speranței. O smerenie vie și un posibil model pentru toți frații cei „drepți”, care adeseori își judecă cu invidie pe frații „risipitori”, pentru îndrăzneala lor curată de a se întoarce acasă.



11 martie 2013

POEMELE CĂINȚEI...


 Noaptea fiului rătăcitor

Și mi-am cerut iertare și  nu doream să mint,
Te-am scos pe ușă afară, o Doamne, ce poveste,
Și-abia la spartul nopții am început să simt,
Singurătatea celui ce vrea și nu iubește.

Mi-a fost mai greu la ziuă, pe unde s-o apuc,
Fără icoana vieții, fără puțină milă,
Orbecăiam prin stele, și nu știam să-mi duc,
Povara de lumină și lacrima de silă.

Da, fiul rătăcirii, leprosul fără leac,
Netrebnicul ce-ndură și nu se liniștește,
Potirul de speranță ce s-a vărsat prin veac,
Ființa nenuntită ce plata și-o primește.

Acela eram însumi, acela eram eu,
Când într-o veghe lungă, mi-a amorțit simțirea,
Și-acum îți cer iertare, doar Ție, Dumnezeu
Și-ți spun dintr-o suflare: Tu singur mi-ești iubirea!



9 martie 2013

POEZIE DEDICATĂ DOMNULUI DOCTOR CODRUȚ MUNTEANU DIN BUCUREȘTI

Leacul de lumină

Nu se stinge dorul, lacrima e blândă,
Cât există oameni ca niște lumini,
Taina libertății ni se pare sfântă,
Și simțim că suntem darnici, buni și lini.

Vrei să-aducă clipa cât aduce anul?
Vrei să afli taine vino-n București,
Unde te primește doctorul Munteanu,
Cu speranțe albe, calde și cerești.

Nu îți fie teamă, spune-i suferința,
Va găsi o cale, va găsi un leac,
Îți va da rețetă cerul și credința,
Poate o minune, poate și un veac.

Nume și renume, codru, dăinuire,
Un destin de înger printre cei aleși,
Felcerii luminii, pleacă din iubire,
Botezați ca floarea dulce de cireș.

Lângă el sfințită, mama, mucenița,
Care împarte zâmbet viu și sănătos,
Și ca o icoană doamna Victorița,
Of câtă splendoare, Doamne ce frumos.

Nu mai sunt cuvinte, prea sărac elanul,
Dar vă dau de știre, și vă spun mereu,
Cât există în lume Doctorul Munteanu,
Veți găsi o cale către Dumnezeu.







8 martie 2013

8 MARTIE! LA MULȚI ANI!


 
LACRIMI

Mai scriem despre voi femei,
O facem rar din obligații,
Și parcă nu avem temei,
Și parcă scriem aberații.
                                                                                       
Așa e felul pe la noi,
Să fim bărbați numai la vorbă,
Și când iubim, să nu fim doi,
Ci doar să-ndeplinim o normă.

Și ce păcat, mereu, mereu,
Să ne uităm perenitatea,
Și numai bunul Dumnezeu,
Să vă preia maternitatea.

Când puneți unele dorinți,
Ne enervăm  de vrerea voastră
Și-așa ne credem, niște sfinți,
Îndeplinind doar voia noastră.

Și uneori vă mai lăsăm,
Intr-un salon de reanimare,
Și nici aici nu vrem să stăm,
Să  vă veghem în ceasul mare.

Și dacă simplu, ați murit,
Abia atunci primim de veste,
Că am trăit și n-am  iubit,
Ce-a fost frumos și de poveste.

28 februarie 2013

ADIO IARNĂ!... E PRIMĂVARĂ!


ADIO IARNĂ

Ce vrei tu iarnă, ce vrei din mine,
Du-te departe, la eschimoşi,
Mie cu soare îmi e mai bine
Şi lângă codrii verzi şi frumoşi.

Prea multe lacrimi, schiuri lucioase,
Care alunecă peste obraz,
Aş vrea petale sârguincioase
Şi o speranţă plină de haz.

Cum poţi sta rece, când vezi că omul,
Dacă îngheaţă nu e nimic,
El arde simplu ca şi atomul
Şi moare zilnic câte un pic.

Nu ştii ce-i dorul, iarnă stingheră,
Ca un sihastru mergi prin abis.
De-ai fi perenă sau efemeră...
Nu te vreau iarnă, prefer un vis.

Lasă-mă în pace, pleacă căci vine,
Solarul vieţii să mă preia,
Adio iarnă, plec de la tine,
Cu primăvara care mă vrea.



26 februarie 2013

IARNA SE SFÂRŞEŞEŞTE...


Mi-e teamă că trece iarna. Mi-e teamă că vine primăvară. Şi sunt atât de nesigur şi de  stingher în gesturile mele. Vai, a trecut iarna şi nu am fost pe nicio sanie, pe nicio pârtie, anchilozat de atâtea probleme, de atâtea nedumeriri. Într-o iarnă în care am murit şi am înviat laolaltă cu ninsoarea şi cu atâtea posibile necazuri şi imposibile bucurii.
Ar fi putut să-mi fie mai greu în această iarnă. Dar a fost atât cât a vrut Dumnezeu. Şi încă supravieţuiesc, şi mă arăt lumii, aşa cum lumea vrea să mă perceapă. Deşi, atât de mult îmi doresc o sanie, o pârtie de zăpadă şi să fiu copil. Să intru în casă „sloi de zăpadă” şi mama să mă dezmierde sărutându-mă pe frunte, aşa cum era altădată. Un lapte fiert să aburească pe pervazul de la geam şi bunică să întindă aşternuturile, invitându-mă la încă o noapte de magie şi de poveste febrilă.
 

 




POEZIE PENTRU CENACLU: ŞANSA


REFREN:
Asta este şansa noastră,
Dumnezeu şi să iubim,
Nu uitaţi e lupta voastră,
Dacă mâine-o mai să fim.


Vremuri de păgânătate,
Certuri peste tot în lume,
Cine oare să ne ajute?
Cine oare să ne îndrume?

Nu găsim alte poveţe,
Decât cum să stăm în ceaţă,
Cine oare să ne înveţe?
Drumul spre o nouă viaţă?


Ocultismul ne doboară,
Ne trimite ce e greu,
Oare pentru a câta oară,
Ne lăsăm de Dumnezeu?

La televizor minciună,
DNA-uri, foc şi fum,
Oare răii pot să spună,
Ce e drept şi ce e bun?

Droguri pe la colţ de stradă,
Prostituţie, tutun...
Şi în faţă o paradă,
E condusă de-un nebun.

Of, ce tristă libertate!
Românie unde eşti?
Peste tot străinătate,
Greu să mori, greu să trăieşti...

24 februarie 2013

DIRIJORUL


Şi dacă mâna sa a tremurat,
Atunci când a atins un trandafir,
Acela a fost semn nevinovat,
Că dirijorul n-a atins un spin.

Această mână, ca un bun îndemn,
Mereu mişcată, de un rug aprins,
Era de fapt înveşnicitul semn,
Că focul de iubire e nestins.

Şi de la do, re, mi spre unison,
Puţin mai jos de fa diez şi sol,
Un înger a lăsat şi el un ton
Că viaţa e de fapt precum un rol.

Şi e nevoie şi de dirijor,
Să spună doar atât, ce e strident,
Nu cum să cânţi, mai tare, mai uşor,
Ci cum să laşi un dor incandescent.

Că trandafirul cel cules din mit,
Nu e nici întrebare, nici răspuns,
El e chiar raiul vechi şi nesfârşit,
Ce-n mâna sa plăpândă a pătruns.

21 februarie 2013

E DREPTUL MEU


Eu cânt duios pe taina unei harpe,
Să pot să fac un bine orişicui,
Şi aş cânta şi-n gaură de şarpe,
De-aş şti că nu fac silă nimănui.

Nu cer decât să-mi alungaţi piraţii,
Ce mi-au furat mereu din portativ,
Iar lăcrimării mele, şanse daţi-i,
Când la concertul blând eu vă invit.

Căci cei mai laşi, mă ocolesc de frică,
Ca Iuda s-au ascuns dup-un sărut,
În veghea mea au stins o lampă mică,
Crezând că poate voi rămâne mut.

Înlănţuit cu cântece de jale,
Mi-au pus oglindă să mă văd cum gem,
Să-i dea fiinţei o smerită cale,
Ca şi de umbra mea să mă mai tem.

Dar cum să tac? Nu mi-e albit fiorul!
Şi cum să spun că nu am niciun har?
Căci Dumnezeu mi-a pus în suflet dorul
Şi-acest cuvânt, când dulce, când amar.

Vă las acum în dar o rapsodie,
La limita destinului firesc,
Și vă declar, că fie ce-o să fie...
În cântul meu o să vă pomenesc.


CITATELE CARE AU RUPT IUBIREA

Pe urmele lupilor,lăsate în omăt, se ridică mereu câte o nouă primăvară. E semn că singurătăţile au zvâcniri sensibile de iubire şi nasc dimineţi tulburător de frumoase. Şi din greul vieţii aş vrea să scriu ceva frumos. Pentru că, simt că viaţa are încă atâtea comori, chiar lângă noi, aici, pe pământ.
Dar ce ar mai putea şti însă un bun creştin, în afară de citatele „grele de purtat” ale patristicii. Şi parcă aş vrea ca să vă spun, ca de fiecare dată, chiar cu riscul de a fi judecat, şi de a găsi prea multe suflete bolnave şi prea puţine dornice de firesc. Şi iată ce vă spun:
E timp de poezie. E nevoie de cuvânt frumos şi de terapie prin sunet!
Cred că ne putem vindeca de toate bolile pământului, dacă vom începe să vorbim numai de bine şi frumos. De la „Bună dimineaţa!” şi până la acel „Noapte bună!”- al tuturor întrebărilor.
   Mă simt obosit de atâtea citate. Prea mult „Părintele A.” şi „Părintele B.” Precum copiii ne îmbătăm de iluzii, crezând că jocurile cu care ne jucăm sunt chiar adevărate. Simt acum lumea creştină, această lume a citatelor, a căutărilor după autenticitate, un fel de lume „deşteaptă” şi ruptă de iubire. Ca un „iubit”, care caută să îi demonstreze „iubitei” că e cea mai minunată, într-o scrisoare plină de plagiat. Pentru că, slavă Domnului, sunt destule citate pe internet, prin cărţi şi pretutindeni. La fel şi noi creştinii. Adormim cu cărţile Părintelui Arsenie sub pernă, umblăm cu Psaltirea în buzunar şi cu Biblia în vestă, dar prea puţin cu o flaore, cu un cântec şi cu o vorbă sinceră de iubire.
 Prea mult cităm, prea mult credem că vom deveni perfecţi şi că îi vom face şi pe alţii la fel de perfecţi. O, sunteţi prea „tineri” în ortodoxie cei ce visaţi aşa de frumos. Voi, cei care mereu contraziceţi, sfătuiţi, argumentaţi. Cu paradisul, cu Patericul, cu imposibilul fiinţei voastre.  Şi oare cine ar mai putea să vă contrazică, să vă oprească şi să vă spună:
Măi fraţilor, dar mai trăiţi şi firesc! Mai spuneţi şi povestea unei flori, mai cântaţi şi voi, mai lăcrimaţi, mai zâmbiţi şi mai daţi o şansă de mântuire şi aproapelui vostru. Că până la urmă cine suntem de fapt?