TREI POEME DE IUBIRIE... VĂ PLAC?

La ora 23.05 am terminat această poezie. O postez aici înaintea celorlalte...

FLOARE DE MARE
 Şi-am izbucnit în lacrimi, ca să te văd mai bine,

Narcotizat de doruri şi înfundat în mal,

Iar ochii tăi Măicuţă păreau un val ce vine,

Din depărtări uitate, sau dintr-un vechi coral.

Eram în naufragiu, pierdusem conştiinţa,

Vaporul meu hipnotic m-a aruncat în larg,

Mi s-a făcut de frică, nu mai găseam credinţa,

Se prăbuşise cinic şi ultimul catarg.

Ce noapte, ce stupoare, ce tragică furtună,

Cu toţii, marinarii, s-au înecat stingheri,

Şi m-am ţinut de-o vâslă, ca de un colţ de lună,

De braţul tău Măicuţă, de lacrimi, de tăceri.

Aşa m-ai scos din valuri, aşa mi-ai dat speranţa,

Să simt nisipul moale de pace şi de har,

iAR de atunci Fecioară, mi-e sfântă cutezanţa,

Plutesc pe marea vieţii şi sunt eu însumi dar.

Şi izbucnesc în lacrimi, te văd acum mai bine,

Căci după orice ploaie, aşa e dat solar,

Să-mi simt destinul simplu, pe nesfârşituri line,

Până ce după moarte voi deveni coral.

 În această seară vă las pe blog două poezii. Nu am pretenţia de a fi mistice, nu cer să fie citite până la capăt, dar dacă Maica Domnului le va aşeza în grădina florilor sale blânde sunt fericit că îi aparţin pe veci...

fotografie realizată azi 10 iulie, ora 11, la Biserica Mihai Vodă din Bucureşti

 Din veşnicie

Ce ocean de tăceri, ce imperiu de sânge,

Şi un chip de copil stă cu tâmpla pe doruri,

În smerenii de cer, Maica Sfântă ne plânge,

Şi nici îngeri nu sunt să îi cânte în coruri.

Este timpul divin, este ceasul simţirii,

Şi o mână de har o atinge pe umăr:

Maica mea, de ce plângi? - zice Fiul Iubirii 

Sunt aici să te-ascult şi nu vreau să te supăr!

Nostalgii se deschid, ard hotarele firii,

Val de pace sfios se preface-n mirare,

Şi Fecioara oftând, prin poteca smeririi,

Spune simplu: E greu? Fiul meu te mai doare?

O Măicuţă, te rog, lasă cerul în lacrimi,

Eu din suflet doresc să îţi uiţi suferinţa,

Ce a fost nu mai e, cuie, lanţuri şi patimi,

Şi aceasta îmi e pentru tine dorinţa.

Ce mă rogi este sfânt, o, Iisuse şti bine,

Dar un lucru îţi cer şi te rog ca o mamă,

Să fi bun cu cei mulţi, iartă cum se cuvine,

Din pământul cel vechi, ce-a ajuns ca o rană.

Ce ocean de lumini, sunt doar crini de visare,

Pe obraz un sărut îşi atinge iubirea,

Fie ce îţi doreşti! Fie leac şi uitare!

O Măicuţă, te rog, le voi da nemurirea!

 Cu Dumnezeu în palmă

Şi câteodată simt un gol în palmă,

Aş vrea să-l ţin pe Dumnezeu de mână,

Să-mi dea cuvânt cu vocea Lui calmă,

Proptea de cer în noaptea cea păgână.

De aş putea l-aş duce într-un munte,

La foc stingher să-i povestesc durerea,

Că viaţa mea a fost numai o punte,

 Prin care s-a urcat la rai tăcerea.

Şi Dumnezeu mi-ar face complimente,

Aşa e El, când dă în parte visul,

Un trubadur purtat de sentimente,

Un cavaler ca a plinit abisul.

Acum însă umil nu îi pot cere,

Să vină simplu, să mă ia de mână,

Are şi El de trudă prin mistere,

Aşa că îl mai las vreo săptămână.

Apoi din nou mă voi ruga în lacrimi,

Să se coboare totuşi într-o seară,

Abstractizând că totul e în patimi,

Şi orice-ar vrea din lume să îmi ceară.

Am să îi dau a Sale din a Sale,

Izvorul meu de suflet şi gândire,

Poeme ce le-am scris din dor, din jale,

Poeme ce le-am scris din dăruire.

A ÎNCEPUT IUBIREA DE APOI!

Mă frământă lucruri la care poate nici nu vă gândiţi. Cum a continuat iubirea pe pământ după căderea lui Adam. Ce şi-au mai putut spune primii oameni. Cum a sunt în gurile lor acel: Te iubesc! - fără de care să recunoaştem soarta omenească nu are nici un sens. Din păcate, din nefericire, din lipsa unora de a înţelege raţiunile intime ale iubirii, scena ulterioară părăsirii raiului de către prima pereche apare în ochii "teologilor" ca un fel de Sodoma şi Gomora, cu trupuri lascive care gustă păcatul, cu Adam muncind transpirat la o carieră de piatră, cu Eva mereu lacomă de a face copii, în fine un tablou apocaliptic care ne înfioară aşa cum este el povestit. Pe acest fond imagistic ne clădim şi noi construcţia dogmatică a propriei credinţe. De aici şi teama oridinară că la orice pas se ascunde un păcat, păcătoşi şi locuri de iad. 
Problemele sunt puse însă greşit. Şi cei cei ce la pun astfel, teologi sau simplii enoriaşi, de obicei, uită că cercetând psihanalitic şi duhovnicesc în propriile biografii sunt ei înşişi oameni frustraţi, cărora nu li se mai spune zilnic: Te iubesc! Astfel, ei încep să se adune în formule extremiste, dure, bigote, să înfiereze iubirea şi dreptul ei de a te exprima prin emotivitate. Aduc argumente din Scriptură, se dovedesc prevestitori de rău,au halucinaţii de profeţi, vorbesc cu "îngerii", devin mai ortodocşi decât Hristos însuşi şi gata de a impune ordinea prin forţă. Şi totuşi ceva simplu le lipseşte din gură: Te iubesc!
Ori totuşi, să nu uităm, după cădere Adam şi Eva s-au iubit în continuare. Şi a fost dragoste adevărată. Au făcut copii din care descindem şi noi, i-au crescut, au muncit, au plătit  cu destule neputinţe gafa de a rupe un fruct. Adică păcatul neascultării. Au stat şi în iad, dar în cele din urmă au fost eliberaţi de Hristos. Şi totuşi nu putem spune că dragostea lor a murit, că ei nu au mai avut dreptul de a fi dăruitori. Dumnezeu le-a înţeles neputinţa, le-a văzut iubire ulterioară şi în cele din urmă le-a dat raiul. De atunci pentru ei a început "iubirea de apoi"...

Povestea iubirii

Mă-ntreb mereu, ce şi-au mai zis din suflet,

Adam şi Eva după ce-au greşit,

Ce dragoste le-a mai rodit în cuget,

Plecând din rai cu dorul cel spăşit.

Perechea ce-a dintâi, ce imprudenţă,

S-a regăsit abia după căderi,

Noi spunem că a fost o indecenţă,

Dar ei, sărmani, au trăit dureri.

Şi s-au iubit cu voie, nebuneşte,

Povestea dăruirii n-a murit,

Adam i-a spus femeii c-o iubeşte,

Şi Eva i-a răspuns cu glas pripit.

Probabil se temeau, gândeau cu silă,

Că Dumnezeu i-a pedepsit pe veci,

Şi se iubeau cu şi mai multă milă,

Ca nişte pescăruşi cu ochii reci.

Dar dragostea nu a-ncetat vreodată,

A fost un jar, o pâclă în dispreţ,

A continuat şi-n lanţuri, consemnată,

Printr-un pustiu de lacrimi îndrăzneţ.

Abia într-un târziu, Adam cu frică,

A încercat să spună: Draga mea,

Presimt durerea care se ridică,

Căci Dumnezeu în dragoste ne vrea.

Vom fi iertaţi că am iubit intr-una,

Şi inima ne-a devenit un rai,

Şi te iubesc, aşa cum arde luna,

Şi mă iubeşti şi cerul tău mi-l dai.

Şi va veni chiar cerul să ne spună,

Bine-aţi venit acasă, înapoi,

Poftiţi pe creştet ultima cunună,

A început iubirea de apoi…

revin cu un poem milos...poate va place...

Un pic de sfânt

Am vrut să fiu un pic de sfânt. Măcar câteva minute să trăiesc o parte din liniştea cerească. Poate că nu e greu, poate că uneori chiar am fost, dar nu am ştiut eu în ce stare mă aflu. Oricum Dumnezeu nu îţi arată dacă ai devenit „un pic de sfânt”. Nu are rost să şti. La ce folos? La ce bun să te vezi undeva sus şi să te apuce „răul de înălţimi”.

Ştiu încă câţiva „pui de sfinţi”. Îi văd mereu pe lângă mine, pe la icoane, prin biserică, citind acatiste şi paraclise, agitându-se uneori că „îşi pierd mântuirea”, alteori „pripindu-se în judecăţi despre preoţi”, dar în general curaţi la suflet, bine intenţionaţi şi smeriţi. Îi socotesc „pui de sfinţi” pentru că au în buzunar cartela cu care se deschide uşa veşniciei. Merg numai înainte şi pe drumul lor am onoarea de a veni din urmă şi a le contempla cu admiraţie paşii. Sunt „puii sfinţilor”. Îi poţi ţine uneori chiar şi în palme. În palme de duhovnic care le-a deschis ochii spre cer…

Pui de sfinţi

Când fericiţi, când supăraţi,

Când puşi pe şotii şi iubire,

Există „pui de sfinţii” uitaţi,

Ce stau cu noi dintr-o smerire.

Când insurgenţi, când bucuroşi,

Când vorbăreţi, când în tăcere,

Există „pui de sfinţi” frumoşi,

Ce sunt ei înşişi înviere.

Când zurbagii, când milostivi,

Când pătimiţi, când storşi de vlagă,

Există „pui de sfinţi” naivi,

Şi viaţa lor ne este dragă.

Când cristalini, când foarte blânzi,

Când modernişti, când plini de datini

E totuşi bine pe pământ,

Cât mai există sfinţi şi lacrimi.

PROGRAM CENACLUL LUMINĂ LINĂ:                                                  TÂRGOVIŞTE- 9 IULIE 0RA 18 CASA DE CULTURĂ                                        BUCUREŞTI   - 10 IULIE ORA 11 BISERICA MIHAI VODĂ

Tainele mele

Mi-e dor de Maica Domnului. Mi-e dor de cer. Mi-e dor de îngeri. Şi voi o să vă întrebaţi: Dar când i-ai văzut? Şi pentru că, o altă întrebare din partea voastră nici nu ar fi posibilă am să tac.

De la naştere şi până la cunoaşterea voastră am făcut mari greşeli. Le regret. Şi cea mai mare este că v-am făcut vouă cunoscute lacrimile mele. Am crezut în naivitatea mea declarată că voi veţi plânge alături de mine. Am crezut… În fapt, voi nu m-aţi înţeles niciodată cu adevărat. Deşi m-aţi iubit în felul vostru. Dar, nu aţi putut niciodată plânge în durerea mea. Dar El, Hristos a plâns mereu. Şi Maica Domnului la fel. Seară de seară când întorcându-mă acasă găseam patul gol, luceferii trişti şi îngerii plângând. Iar voi, din cabinetele voastre „de iubire” şi de „nenorocire” vă gândeaţi că sunt la bal, la chermeze cu flori molatice sau în iatacuri de fire. Of oameni! Of visele mele mucenicite.

Iată de ce acum plâng, acum scriu, acum sunt cu dorul înflorit după cer, liber şi gata de o nouă noapte! De aceea semnez şi răspund de vorbele mele: Să vină dimineaţa!

Poveste cu Dumnezeu

 

Ştiam destul de bine, era chiar voia noastră,

Eu să devin o scară, iar Tu un pas pe ea,

Şi Doamne ce iluzii, aveam în zestrea noastră,

Ce sfântă simplitate, eram un fel de nea.

Mi-ai dat seninul vârstei, mi-ai spus: Haide, fi tare,

Nu avem loc în lume, nici tu, nici Eu, nici noi,

Mai bine să ne ducem, într-un hotare de mare,

Să devenim doar valuri şi umbre în şuvoi.

Eu tot credeam în vise, naiv, plin de candoare,

Şi ţi-am primit Hristoase propunerea râzând,

Şi-atunci cu grea tăcere, mi-ai dăruit o floare,

Iar ochii Tăi de lacrimi priveau doar în pământ.

Dar, te-am urmat şti bine, cu floarea într-o mână,

Cu cealaltă din dreapta, blând binecuvântând,

Ştiam că peste veacuri aveau ca să rămână,

Doar paşii noştri tandrii pe-acest ciudat pământ.

Bolnav de dăruire, bolnav de fapt de  Tine,

Ce gesturi imprudente am cugetat să fac,

Am curs precum izvorul, pe stânci şi ramuri line,

Şi-apoi ca o iubire am început să tac.

Acum e noapte, lună, foşnesc prin inimi îngeri,

Îţi spun din nou Iisuse: Mi-e dor, dar tac şi gem,

Cobori măcar în gene, în raiul cel de plângeri,

Căci sunt un simplu suflet, mi-e dor, respir, mă tem.

a fost dor de poezia mea

 Profesor de naivitate

Sunt naiv. Mereu cred în voi. Îmi spun că lumea este exact ca într-o fotografie dulce, senină şi zâmbitoare. Aşa cum sunt fotografiile multe, parcă prea multe în ultimii ani de când cu tehnica asta. Tehnică în aparate, tehnică în felul nostru de a poza... Cu fete care se leagănă în vânt, mimând diafanismul, cu capete uşor lăsate pe o parte închipuind voluptatea, cu râsete din dinţi corectaţi elogiind scena, cu ochelari de „aşa zis intelectuali” care au adus ortodoxia în rame de circumstanţă.

   Da, încă mai cred în zâmbete, în oamenii care îmi zâmbesc în faţă şi apoi mă critică pe la spate. Cred în haine negre până la pământ şi în bărbi care însemnează „vederea cu duhul”. Ce păcat însă că aceste reverenzi devin adeseori încruntate, prevestitoare de rău, înfiorate de apocaliptic. Îmi spune cineva: „Ăştia sunt domne preoţii serioşi, care te ceartă, care te pedepsesc, care te canonesc!” Aşa e… Am uitat…

Vedeţi sunt naiv. Uşor de dus de nas, de un zâmbet, de un elogiu, de un spirit practic. Da. Nu am competenţe umane, nu mă pricep la oameni. Sunt mai nefiresc decât propria umbră şi pe deasupra nu ştiu să înot în „marea vieţii”. Am nevoie de profesori, din aceia cu „şcoala vieţii”, „diplomaţi”, „misogini”, „păţiţi în noroc”. Să îmi spună şi mie cineva cum să nu mă încred în oameni, să mă dezveţe de a mai iubi entuziast, şcolăreşte, creştineşte. Să îmi spună cum să fac la dreapta, cum să dezleg păcate, pe cine da şi pe cine nu, cine are intenţii ipocrite şi cine nu etc. Am nevoi de dascăli care nu au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată „naivi”. Dar oare ei există?

Sunt naiv!

 

Sunt naiv, incompetent,
Prea visez, prea cred în viaţă,

Şi de-aici am un complex,

Parca-aş fi mereu în ceaţă.

Sunt naiv, daţi-mi un leac,

Voi profesori de incendii,

Face-ţi foc în acest veac,

Prin cuvinte din compendii.

Sunt naiv, deci să-mi vorbiţi,

Că oricum le cred pe toate,

Dar vă rog, când glăsuiţi,

Să o faceţi doar în şoapte.

Sunt naiv, spuneţi-mi voi,

Cum să îmi împart iubirea,

Să o las din doi în doi,

Sau să îmi înec privirea.

Sunt naiv, inconştient,

Am noroc c-aveţi vedenii,

Şi îmi spuneţi permanent,

Cum se fac în cer vecernii.

Sunt naiv, nu am nici „har”,

Doar lumeşti intenţii scurtee,

Ziceţi voi, cei plini de „dar”,

Judecând cu zvonuri mute.

Sunt naiv, dar am ceva,

Maica Sfântă mă iubeşte,

Şi îmi spune: Fi aşa!

Să rămâi ca o poveste!

Epistolie de la Măicuţa

 

Pe faţă să te ungi cu mir de preţ,

Zâmbeşte, nu uita că este bine,

Nimic nu mai există ca dispreţ

Şi ai ajuns în ceruri lângă mine.

Te-am aşteptat un secol cu fior,

Pe orologii mi-am lăsat iubirea,

Nici nu-nţelegi că am avut un dor,

Când tu pierdeai prin mărăcini simţirea.

Copilul meu, copil din flori de rai,

Dă-mi mâna să te port prin veşnicie.

De-acum va trebui să ierţi, să dai,

Ca cei mai mulţi din lanţuri să învie.

Ce sentiment, ce crezământ frumos,

Tot ce-am visat să fie împlinire,

Te-am aşteptat şi te-am dorit duios,

Ca pe un soare sau ca pe un mire.

Acum că te-am găsit, la piept te strâng

Nu îmi doresc decât să-ţi dai cuvântul,

Mai dulce, mai aproape, mai profund,

Ca un izvor ce-a sărutat pământul.

Sunt Maica ta, sunt crucea ta, sunt leac,

Pe răni îţi stau şi îţi aduc seninul,

Bine ai venit în cel mai simplu veac,

Abia acum simţi pacea şi divinul!

 Lacrimă pe Arieş

În fiecare căpiţă de fân,

E ascuns un clopot din Ardeal,

Din care vom face tulnice

Să sunăm deşteptarea

Naţiunii

Pe fiecare drum din Apuseni,

Moţii plâng la troiţe,

Şi îl aşteaptă pe Iancu,

Iar el nu mai vine

 şi e atâta durere.

Pe Arieş curge sângele fărădelegilor,

Şi apa rămâne limpede în volburi,

Sfioasă,

Frumoasă,

Şi tristă….

Ochii născători de frumos ai Părintelui Colţea

 Aseară am purtat o discuţie cu Părintele Protopop Gheorghe Colţea. Ca de obicei, dialogul a fost viu, spontan, fără prejudecăţi. A fost înregistrat pentru Radio Trinitas şi va fi difuzat miercuri de la ora 13.30 pe postul naţional. Reţin o afirmaţie superbă: „Să vedem cu ochii noştri doar ceea ce este frumos. Dacă pe stradă în stânga vezi un pom uscat, priveşte şi în dreapta; vei zări un tei înflorit cu o mireasmă puternică. Dacă la un om vei vedea pantofii rupţi, priveşte spre chipul său cel firesc. Frumuseţea nu trebuie căutată în cer, departe, pentru că ea este aici lângă noi. Depinde doar modul în care tu priveşti”

Ochii Părintelui Colţea ne pun ca de obicei în criză, adică într-o judecată de sine adâncă şi mistuitoare. Ne dăm seama că suntem orbi doar prin propria alegere, smintiţi doar prin liberul nostru arbitru, departe de frumos doar pentru că nu avem îndrăzneala de a mai ridica puţin fruntea. Este o realitate cutremurătoare, o problemă a societăţii de astăzi, să nu vadă cât de aproape este frumosul şi de fapt Dumnezeu.

    Aseară le vorbeam oamenilor despre frumuseţea Maicii Domnului, despre blândeţea ei transmisibilă prin icoană şi constatam că Născătoarea de Dumnezeu a făcut o mare minune în biserica noastră din Sibiu, o minune cu fiecare credincios, ne-a dăruit şi redăruit blândeţea. Este un dar pe care l-am constata aseară, obsedat de cuvintele Părintelui Colţea, încurajat de faptul că mergând de la studio spre biserică am văzut teii înfloriţi şi feţele oamenilor atât de frumoase!

 

Ochii care deschid ochii

(cu mulţumire Părintelui Colţea)

Deschide ochii frate, priveşte paradisul,

Un înger te cunoaşte ca frate, ca vecin,

Şi nu îţi fie teamă, acesta nu e visul,

Ci însăşi Dumnezeul, în gândul tău senin.

Nu-nchide ochii milei, priveşte, este pace,

Frumosul te absoarbe la fiecare pas,

De-acum iubirea arde şi în smerenii tace,

Căci Dumnezeu în tine mai face un popas.

Ce floare are teiul, ce frunte are omul,

Cum a putut splendoarea să vină pe pământ,

E totul o minune, cuvântul, ochii, pomul,

Şi Dumnezeu ne-adoră într-un prelung descânt.

Îţi las acum plăcerea, de-a contempla tu singur,

Ardoarea mea să-ţi fie un drum spre paradis,

Real e ce se vede, e totul foarte sigur

Cu Dumnezeu alături şi nu e nici un vis.

SIBIU: Miercuri seara ora 18, Spital T.B.C. lansarea cărţii mele de poezie...!!!

Leac pentru "doctori"


   Nu aş putea să tac decât prin vorbe frumoase. Se zice că aşa tace însuşi Dumnezeu... Nu ştiu sigur... Probabil... Deşi El mai degrabă tace prin lacrimi. Teologii însă nu au făcut până acum expertiza lacrimilor divine. Nu mă întrebaţi de ce. Probabil nu şi-au terminat încă banalele teze de doctorat despre exegeza lucruririlor imposibile. Altfel nu ştiu de ce a vorbi despre lacrimi înseamnă în opinia "drepţilor" pietism, dulcegărie, trufanda etc.
    Mintea celor ce plâng nu este expusă soarelui pustietor. Insolaţia este doar o consecinţă a extremelor. Şi uneori este extenuant să tot trăieşti la extremă, prin bibleoteci,prin pustiu, prin închipuiri de sine. Mai ieşiţi oameni buni şi la iarbă verde. Nu am zis la grătar, la ospăţ şi la răcoriri cu licori demenţiale. Ieşiţipur şi simplu din anonimatul obsesiile şi frustrărilor voastre. Raiul nu înseamnă durere. Raiul e horă, e veselie, e cor de îngeri care cântă până la paroxism. E soare ce naşte soare. Părinţii îi spun "epectaza", eu o numesc joc de iubire.
Iată de ce scriu şi eu câte un vers, câte un rând. Şi mai e ceva. Să nu mă judecaţi. Ar fi cinic să vă puneţi ochelarii pe nas, să priviţi atent ce se ascunde după sticla computerului şi în minte să gândiţi: "Oare ce ne mai spune acum Părintele?" Eu, vă dau cuvântul de onoare nu vă spun nimic deosebit. Habar nu am dacă existaţi. De multe ori poate că voi înşivă nu sunteţi decât produsul bucuriei mele. Eu însuşi v-am creat, în lume, în texte, în poezie, în credinţă. Vă salut din cer! Doamne, bine mai este aici...

Paradox din mine

Dacă plec către nord port în mine tot sudul,

Dacă scriu pe genunchi, fac din degete patimi,

Dacă ard în cuvânt, mi se sfarmă tot rugul,

Dar mai bine rămân într-o vale de lacrimi.

Dacă merg către vest, vine estul la mine,

Dacă vreau să iubesc, mi se cere diurnă,

Dacă am dăruiri, mi se pune o vină,

Dar mai bine rămân, chiar în propria urmă.

Dacă sudul mi-e ţărm, nordul vine în valuri,

Dacă am un avânt, prin tăceri mi-e mai bine,

Dacă sunt un atlant, voi mă scoateţi la maluri,

Dar mai bine rămân, un sihastru în sine.

Dacă vestul mi-e cer, fără est nu se poate,

Dacă sunt trubadur, o să-mi ardă chitara,

Dacă doar Dumnezeu mă-nţelege în toate,

Eu mai bine rămân, şi-mi rămâne şi rana.

Utopicii...

Cei mai frumoşi copii sunt gândurile de pace. Să fie pace! Să fie înţelegere! Să ne iubim curat!

Poate e utopic, poate e prea mult, poate o să mă judecaţi că sunt un naiv după atâţia ani de creştinism, că nu am înţeles gravitatea mântuirii, că mâna cu care am dezlegat atâtea vieţi a ajuns să tremure şi merită lecţii, corecţii, sfaturi de la cei ce au mâinile legate. Că sunt bolnav de credulitate, că sunt uşor de dus de nas, că sunt prea şmecher şi vă scriu frumos ca să-mi ascund păcatele, că sunt un nebun care ar trebui să tacă. O, dar sunt fericit! Nebun, şmecher, naiv şi cum veţi vrea! Şi pe deasupra foarte aproape de Hristos! Utopic în iubirea mea de cer, inconştientă şi minunată! Un copil, aşa cum ar trebui să fiţi toţi! Naivi, creduli, necomplicaţi, superbi, iubitori de cer. 

Ce să vă mai spun? Pun o prinsoare, ca orice copil care nu a auzit că rămăşagul e necanonic şi nu se cade făcut de ortodocşi. Dar eu sunt copil şi am dreptul să-l pun... În rai se intră cu capul plecat şi cu zâmbetul pe buze! "Un sfânt trist e totuşi un sfânt trist!"- spunea odată Mitropolitul Antonie. Dumnezeu acceptă şi sfinţii trişti, gravi, mereu îngrijoraţi că ar putea fi un cataclism, ceva rău, doar că locul lor în Împărăţie va fi undeva pe la umbră, prin colţurile în care îngerii de obicei se duc să lăcrimeze...

Paradis

În fiecare lacrimă,

E o cruce

De dor…

În fiecare ochi,

E trecutul,

Prezentul

Şi moartea

Care aşteaptă,

Nepăsătoare.

În fiecare gând

Stă neputinţa
De a fi îngeri

Sau zborul spre lumină.

În fiecare noapte

E o dimineaţă
O stea,

Şi un oftat nesfârşit…

De la Nicodim...

Tainele au fost aduse,

 Într-o stâncă, într-un dor,

 Pe un colţ de geană puse,

 Şi aşa am vrut să mor.

Nu mai spuneţi despre mine,

Oamenii nu înţeleg,

Gândul lor un lac devine,

O clepsidră, un înec.

Câţi din cei ce le vorbiră-ţi,

Priceput-au un cuvânt,

Câte lacrimi nu primiră,

Şi le-au pus într-un mormânt.

Nu vă amăgiţi cu suflet,

Ca să dovediţi ceva,

Omul estre strâmb în cuget,

Boala lui, e boală grea.

Cât am fost o umbră blândă,

Despre sfinţi eu v-am vorbit,

Chiar vedeaţi cum se întâmplă

Şi simţeaţi că v-am iubit.

Astăzi este vânt şi crivăţ,

Au ajuns creştinii rug,

Se-nfioară, se agită,

Şi de dăruire fug.

O să fie iar durere,

Lupte sfinte între fraţi,

Eu vă cer însă tăcere,

Fiţi mai bine condamnaţi!

Iar în lume vor învinge,

Doar acei ce nu se plâng,

Ochii înveliţi de sânge,

Crinii care nu se frâng.

Şi o ultimă privire,

Dinspre cer vă spun duios,

Sunt chezaşul de simţire,

Dragi copii, tăceţi frumos!

SCRIU DIN CERNICA!

SUNTEŢI APROAPE DE RAI!

    Dragii mei

 Nu putem muri niciodată! Suntem atât de aproape de cer că nici o furtună de idoli nu ne mai poate întoarce din drum. Maica Domnului ne-a adoptat definitiv, suntem în casa ei, în familia ei şi sub acoperământul ei cel milostiv. Vă daţi seamă ce bucurie. Să simţim deja briza raiului şi să auzim cum fraţii noştri îngerii ne cântă pe la ureche. Abia de mai avem timp să mai aruncăm peste umăr câte o privire lumii deşarte şi să ne întrebăm: Dar ei, când vor veni?

   V-aţi simţit vreodată altfel decât sunteţi? E o întrebare pe care o pun cu mirare, pentru că astăzi ajungând la Mânăstirea Cernica am avut pentru întâia dată cu adevărat sentimentul că aparţin eternităţii. Să te rupi de lume două-trei ore, să te desparţi sec de un Bucureşti cosmopolit şi fierbinte, şi să intri deodată într-un timp areal, asta înseamnă să fi prizat de Dumnezeu în toată fiinţa ta.

Părintele Nicodim, la mormântul căruia m-am închinat mi-a spus odată: „Cernica e casa ta!” Venisem şi atunci ca şi acum de la Biserica Mihai Vodă, unde mă închinasem Icoanei Măicuţei. Nici nu am intrat bine în chilie şi din senin părintele a spus: „Bat clopotele la Mihai Vodă!” Am rămas cu toţii uimiţi. Aşa făcea părintele de fiecare dată te fascina cu „ştiinţa” sa divină.

  Da, ce zi liniştită şi ce frumos este să vezi raiul. Mi-a fost dat să mă cuminec cu somnul sfinţilor de la Cernica. O amiază încântătoare, toridă şi blândă m-a adus în Cimitirul Mânăstirii Cernica. Paşii mi s-au cutremurat încă de la primele cruci pe care citeam nume de călugări, de preoţi, de profesori de teologie şi de sfinţi. Un fel de fâstâceală m-a cuprins, ca să nu mai vorbesc de faptul că mă simţeam aparţinând acestui loc mai mult decât oriunde altundeva. I-am mulţumit lui Dumnezeu că viaţa e uneori atât de frumoasă, că moartea nu este decât un blând somn de amiază care prefaţează vecernia cea plină de lumină a iubirii eterne.

Dar de la Cernica

Când vei vrea o cale către bucurie,

Şi când viaţă însăşi îţi va cere dor,

Vino la Cernica, vino cu iubire,

Şi-ai să simţi tot cerul strâns într-un fior.

Când vei vrea durerea s-o alungi din fire,

Şi când aşteptarea îţi va fi mai grea,

Vino la Cernica, vino cu smerire,

Să te smulgi din lumea searbădă şi rea.

Când poveri şi gânduri îţi vor lua seninul,

Şi când clipe tulburi te vor amăgi,

Vino la Cernica şi-o să simţi divinul,

Sfinţilor din care pace va rodi.

Când vei fi ca floarea, firavă, tăcută,

Când vei vrea să curgă leacul ca un mir

Vino la Cernica, vino şi sărută,

Crucile iubirii dintr-un cimitir.

Şi când însăşi cerul va veni la tine,

Într-o zi curată, plină de frumos,

Să şti, că Cernica ţi-a trimis un bine,

Pe Mântuitorul Iisus Hristos.