CAIETELE POSTULUI MEU (III)

 AMINTIRI DIN VREMEA VEŞNICIEI MELE

    Eram copil. Început de decembrie. Nu mai ştiu exact în ce an. Doar senzaţia că în curând se apropie Crăciunul şi noi copiii suntem cei mai fericiţi oameni din lume. Un ceai aburind într-o după-masă de duminică. Tocmai mă trezisem din somnul de amiază şi aburul ceaiului părea un fel de vârtej spre lumea misterelor. O clipă am crezut că toate din jurul meu sunt îngeri. M-au trezit vocile celor din casă:

-  Să mergem la vecernie! La Catedrală!

   Ne-am pornit pe jos, cu pasul agale. Răcoarea serii îmi pătrundea prin palton şi îmi îmbujora faţa. Pe strada Avram Iancu doar un singur bec lumina. În rest beznă şi puţină forfotă. Oamenii stăteau mai mult prin case. Era vremea „dictaturii”, dar timpul părea că stă pe loc. Minutele curgeau rar, minutarul oricărui orologiu părând îmbătrânit. La fel ca cel din Turnul Sfatului şi de la Biserica Romano-Catolică din Piaţa Mare.

  Şi totuşi, lumea părea mai frumoasă. Din când în când o ţipenie de glas de copil spărgea liniştea de început de veac, cu care se îmbrăca „frumosul nostru, liniştit Sibiu”(Adrian Păunescu). În creierul de copil, visător şi plină de exuberanţă, îmi imaginam cum i-ar sta oraşului cu mii de beculeţe, cu brazi majestoşi, cu târguri ambulante de iarnă, din care să se reverse miros de cozonaci, prăjituri şi turtă dulce. Aşa cum auzisem că ar fi prin burgurile occidentului… Dar, pacea care îmi cădea pe inimă, mă făcea să fiu fericit. Aşa cum eram. Fără dulciuri, fătă lumini şi îngeri de ceară.

La ora 18 am intrat în Catedrală. Peste două sute de studenţi teologi cântau dumnezeieşte:„Doamne strigat-am, către Tine, auzi-mă!” Vocile păreau venind din altă lume. Am uitat imediat de visele blânde de copil şi m-am aşezat cu nădejde lângă strană. De undeva din cupola bisericii, adevăraţii îngereau păreau de o mie de ori mai reali şi mai frumoşi…

  
Timpul a trecut. Oraşul s-a umplut de becuri, de brazi, de dulciuri şi de souveniruri occidentale. Dar liniştea nu mai e parcă nicăieri. Poate doar amintirea unor seri „de mult apuse” din care ai însă de învăţat o viaţă… 

 Spre copilărie

Când aveaţi lacrimi blânde de copil

Şi nu stiaţi să plângeţi a durere,

Un înger vă stătea pe piept umil

Şi-o inimă bătea întru tăcere.

Iar ochii mai sorbeau decât un dor,

Acela de a fi mai lungă clipa,

În care Dumnezeu venind uşor,

Îşi va desface cu sublim risipa.

Ce buni, ce dulci, ce liberi, ce frumoşi,

Ce calzi, ce vii, cu pacea în suflare,

Vorbeaţi de cer şi deveneaţi duioşi,

Şi nu cereaţi nimic din ce e mare.

Aşa spuneau părinţii de demult,

Că numai cei ce pierd câştigă bine,

Iar cei ce au cerut întru tumult,

Nu au primit nici ce li se cuvine.

Să ne reîntoarcem în poveşti curaţi ,

Cerând iertare clipelor trecute,

Redevenind copiii minunaţi,

Ce-şi regăsesc iluziile pierdute.

CAIETELE POSTULUI MEU (II)

SĂ UITĂM DE CEI GOI LA SUFLETE, SĂ NE AMINTIM DOAR DE CEI BUNI...

 Măcar noi creştinii să mai uităm răul. E post şi avem nevoie de lacrimi, nu de contabilizarea celor "diferiţi". Nu de cultură, nu de ştiinţă, nu de vicii sau de cei "luminaţi". Avem nevoie de inimi bogate în iertare, de singurii creştini care mai există pe pământ: cei buni la suflet. Să ieşim dintre cei absurzi în răutate şi să ne deosebim de cei ce smintesc. Să uităm de viciile care frapează pe cei neştiutori şi începători în credinţă. De cei ce nu-l vor iubi niciodată sincer pe Hristos.

Cer ieratare supravieţuitorilor de "serviciu" care cred că dreapta credinţă este doar un fel de colac de salvare pentru eşecurile vieţii lor. De cei ce sunt practicanţi ai "magiilor" în credinţă,  mari amatori de minuni, poate chiar de "masluri" şi prea puţin de iertare. Celor care-şi fac idoli din propria părere de sine şi îşi caută îndreptăţire navigând printre aşa-zisele "valori" ale civilizaţiei şi istoriei religiilor. Celor care, de fapt, nu au nici o treabă cu creştinismul şi nu fac nici o deosebire între Mahomed şi Hristos, între lacrimi şi ironii. 

Noi creştinii însă trebuie să avem un cu totul şi cu totul alt destin. Acela de a fi buni, dar şi acela de a ne separa definitv de cei răi. Acela de ne solidariza cu eticişti mincinoşi ai propriilor morale, ci doar acela de a fi împreună cu "marii îndrăgostiţi de Hristos". Prea ne-am făcut fraţi cu dracul în ideea de a trece puntea vieţii. Prea ne împrietenim cu minciuna, cu impostura şi cu cei fără de caracter. Prea ne amestecăm cu oameni cărora niciodată nu le-a plăcut să facă un gest "elementar" pentru Hristos. Şi în care, de fapt ne recunoaştem chiar propriile vicii. Pentru că, doar cine se aseamănă se adună. Altă explicaţie nu este şi nu va fi nicodată...

Mi-e dor de sfinţi. De oameni buni şi iertători. De cei care ştiu să-şi îmbrăţişeze aproapele fără reticenţe şi fără ezitări. De cei care te privesc în faţă cu lacrimi şi se bucură de vederea ta. De cei care se trezesc noaptea şi îl caută pe Hristos lângă candela arzândă. De cei care sunt gata să moară pentru orotdoxie şi pentru neamul lor. De buni, de cei buni, de cei mai buni... Şi care sunt mulţi, foarte şi foarte mulţi...

Am fost o săptămână pe un alt meridian. Intre sfinţi şi oameni integrii!

Prea obosit de oamenii fragmentaţi în interior, prea sătul de cei care se străduiesc să-mi facă doar în aparenţe pe plac, prea dornic de a sta lângă normalitate am avut o şansă unică şi venită la momentul oportun: un nou drum la Padova.

La prietenul meu Sfântul Anton. Nu am stat de vorbă cu el despre catolicsm şi ortodoxie, despre orgă şi psaltică, ci despre frumos, iubire şi bucurie. Şi iată-mă în Padova, liniştit, cu puterea de a zâmbi şi departe de orice privire bolnavă. Cu acelaşi har, cu aceeaşi sensibilitate, cu aceeaşi bucurie de a trăi... Dacă mai aveţi ceva din sinceritatea creştinismului autentic, nu acela impus de confesionalitate vă rog priviţi...

LA RACLA SFÂNTULUI: DE AICI ÎNCEPE ÎNTOTDEAUNA TOTUL

LÂNGĂ BIBLEOTECA ANTONIANA, LOC DE PACE ŞI FRUMOS

ÎN PRATTO DELLA VALE CU "CALUL" MEU, UN RENOU CE MĂ SLUJEŞTE CREDINCIOS DE PESTE 10 ANI

LA VERONA CU BUCURIA SOARELUI ŞI A UNEI LUMI PARCĂ MAI NORMALE

ÎN MAGAZINUL SFANTULUI ANTON, CAUT SOUVENIRURI PENTRU PRIETENI

MEDITAŢIE: O LUME DIFERITĂ DOAR ÎN APARENŢĂ, ÎN REST ACELAŞI HRISTOS!

GÂNDURILE POSTULUI MEU (I)

DESPRE ONESTITATE!

   Într-o mică iesle, totul devine posibil. Într-un suflet smerit, Dumnezeu se face mare. Şi creşte bunătate şi dor de viaţă.
   În biserică se vorbeşte foarte puţin de virtutea onestităţii. A omului limpede şi egal cu sine însuşi. Repet, nu egal cu ceilalţi, nu superior sau inferior celorlalţi. Ci egal cu propria sa măsură. Pentru că, fiecare avem o talie spirituală, imposibil de pus la egalitate de măsură cu alţi semeni. 
   Onestitatea înseamnă a nu te măsura niciodată cu nimeni. A fi mulţumit pentru tot ceea ce eşti şi ce ai.Şi o să vă fac o mică mărturisire, la capătul a 15 ani de preoţie, am constatat că răutăţile oamenilor nu sunt niciodată native. Nimeni nu se naşte rău sau cu răul în sânge. Dar poţi ajunge rău atunci când îţi pierzi măsura, când vrei să fi altul, să te întreci pe tine, să te înalţi peste alţii, să creşti mai mult de cât ţi-e dat. 
   Aşa se nasc frustrările şi obiceiul pizmuirii fratelui tău. Şi, de aceea, copiii lui Dumnezeu nu mai sunt frumoşi la vedere,ci plini de durere şi mândrie.
   Onestitatea să vă fie scopul acestui post. Să redeveniţi copii. Doar ei, copiii, atunci când se joacă acceptă orice regulă a jocului. Să fie prinţi sau cerşetori, soldaţi sau generali, tineri sau bătrâni. Şi, de aceea, jocul lor nu supără niciodată pe nimeni.
  Doar, într-un sigur sens se poate pierde "măsura". În iubire şi atunci când stai pe cruce pentru fericirea altuia. Până la capăt...

PĂRINTELE CĂTĂLIN DUMITREAN  

POEZII SCRISE ÎN ITALIA...LUNI...

 

FRUNZA

Frunză palidă şi blândă,

Lăcrimezi cu dor nespus,

Ştiu că vei muri înfrântă,

Ştiu că mi te-a dat Iisus.

Frunză, amintire sfântă,

Ai venit şi tu de sus,

Ştiu că cerul te descântă,

Ştiu că-n tine stă Iisus.

Frunză care pleci străină,

Ochiul meu stă trist şi dus,

Dar mai ştiu că în lumină,

Te va aştepta Iisus.

 

LIMPEDE

Speranţele se cer străpunse,

De câte-o lacrimă firebinte,

Şi-n gândul lor vor sta ascunse,

Stoluri de îngeri şi cuvinte.

Credinţa poartă şi ea îngeri,

E un ocean de crezăminte,

Şi pentru ea tu poţi să sângeri,

Şi să te-adaugi între morminte.

Iubirea îşi ascunde preţul,

E crinul plin de simţăminte,

Şi-abia când a aflat dispreţul,

O recunoşti că e fierbinte.

Nu spune "nu"!

Lacrimă blândă, curgi şi te doare,

Pe lac de pace, nufăr eşti tu,

Aşa învie, dorul ce moare,

Hai curgi din mine, nu îţi spun "nu".

Aşa te ştie, toamna mea dragă,

Altă durere nu se născu,

Îngerul nopţii vine să vadă,

Cum ieşi din suflet şi nu spun "nu".

Lacrimă sfântă, ce har în tine,

Ochiul iubirii nu te văzu,

Misterul nopţii spumegă în sine,

Curgi, peste faţă, nu spune "nu".

ŢARA S-A ASCUNS ÎN TOAMNĂ... ŞI ÎN SUFERINŢELE CELOR CE O IUBESC...

Nod gordian 

Toamna s-a ascuns în suflet,

Nuferii îmbătrânesc,

Două flori mai stau pe cuget,

Şi un dor de dor ceresc.

Plângem la icoane singuri,

Visul nostru omenesc,

De-a trăi şi alte timpuri,

Şi un dor de dor ceresc.

Pumnul aspru se închide,

Fără duhul tineresc,

Apoi iarăşi se deschide,

Şi e dor de dor ceresc.

 Sinceritatea marilor iubiri 
(mărturisire sinceră de Sfântul Dimitrie)

 

      De câte ori vine toamna un dor solemn de ducă mă poartă spre patriile necunoscute ale frumosului. De Sfântul Dimitrie, al cărui nume sunt condamnat să-l port lângă neamul meu, inima îmi pare cuprinsă într-o joacă nebună cu timpul şi constat că încă mai are forţa de a bate şi a nu se opri. Toamna mi se face ruşine de frunze, de pământul acesta pe care calc vinovat şi osândit îmi doresc pustia şi lacrimile. Spunea atât de enigmatic Francois de La Rochefoucauld, că „aproape că nu găseşti oameni care să se ruşineze că s-au iubit, în clipa în care nu se mai iubesc”. Şi timpul îmi pare mai mult decât un blestem, căci mi-aş dori să regăsesc şi să pot iubi pe toţi cei pe care nu i-am putut iubi.

      Dacă dintr-o fostă iubire se poate naşte uitarea, apoi cum să poţi suporta imensitatea acestei toamne atât de străină de solaritatea sufletului meu. Da, mi-e ruşine de toamnă, de frunzele sale şi de tot ceea ce nu pot îndeajuns iubi. Şi tare mi-e teamă ca nu cumva toamna să se îndrăgostească de mine, în nepriceperea ei şi să aud în suflet cuvintele lui Bruyere: „Iubirea care se naşte pe neaşteptate este cel mai greu de lecuit!”

      Aş fugi să simt toamna la Padova sau oriunde e ţara departe. Să nu mai trăiesc angoasele defectelor naţionale şi a paraliziei mentale pe care mi-o induce acest neam. Aş fugi de iubirea de neam, pentru că este din ce în ce mai grozavă şi mai insuportabilă.

Pentru că, poporul român se degenerează în certuri, în intrigi, în patimi. Şi acest popor, adică dragostea mea, îmi provoacă, iată, cea mai mare dramă a conştiinţei de sine.

      Sunt condamnat să iubesc răstignirea, aşteptarea, să simt supliciul frustrărilor de sublim şi să sper  că ceva se va mai schimba în bine. Că iubirea va întineri, îşi va alunga poverile şi în cele din urmă, ca român îndrăgostit de propria sa ţară, voi afla şi eu câteva ceasuri de sfântă tandreţe naţională. Că deşi privat de o iubire firească şi zilnică, am avut nebunia, eroismul, tragedia de a aştepta măcar către moarte o clipă de frumos.

Platon avea dreptate când spunea că  "prin iubire orice laş devine un erou". Ştiu şi sunt sigur de asta. Aş  fi putut sau aş putea deveni cândva chiar eu însumi eroul ţării mele. Dacă mi s-ar permite şi lanţurile acestea pline de dramatism nu ar mai sta aşa usturătoare pe propriul destin. Dar ţara nu mă lasă să-i arăt eroismul şi felul sincer de iubire.Ţara e tristă, e păţită, e cu nervii la pământ, cu frustrările sutelor de ani în care mai toţi cei cuminţi au pierit şi alţii au trădat-o.   Ţara nu mai crede în iubire de dragul iubirii, şi îmi impune legi, fasoane, lanţuri. Şi de aceea iată vânătoarea de vrăjitoare, arestări cu mascaţi, tribunale şi judecători colerici, politicieni veroşi, autorităţi intransigente la milă. Şi totul în numele unei aşa zise demnităţi naţionale... Iar viaţa trece, trece, trece şi odată cu ea şi puterea dragostei mele îşi pierde parcă vlaga, sufletul şi entuziasmul. Cioran, bietul de el, neînţeles în vorbele sale, a fost sincer şi corect când spunea că „toate neputinţele noastre se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe”. Da, şi recunosc deschis, sunt mai neputincios, mai frustrat şi mai slab ca niciodată. De aceea patriotismul meu, delirul meu, dragostea mea toropită de atâta aşteptare, de atâtea legi, de atâtea privelişti bolnave şi bătrâne,  a obosit. Şi mi-e rău, mi-e tot mai rău de ţara mea...

Mai avem noi timp pentru ţara noastră? Mai putem răbda atâta dragoste demenţială şi feroce? Mai are Dumnezeu atâta îngheţ, ca să nu ne reverse peste inimi picurii cei fierbinţi ai împlinirii naţionale? Nu ştiu şi mi-e tot mai greu să răspund. E tristă România. Şi tare îmi mai doresc o rază de soare, o vară fără de sfârşit, un izvor de mir şi de iubire nesfârşită.

Lacrimi pentru ţara mea

 

Şi să te port în suflet, şi să te ard în lacrimi,

Ce rost mi-e dat în mine, să fi tu ţara mea,

O ţară de iubire, un cer lovit de patimi,

Şi după toamne aspre,  să aştept şi iarna grea.

Şi tu să-mi pui condiţii, să mă frustrezi de soare,

Să nu găsesc plinirea, aici între Carpaţi,

În fiecare toamnă să simt un dor ce doare,

Că noi suntem iubiţii la vise condamnaţi.

Şi rudele din tine, să-ţi facă rău în toate,

Doar certuri, sărăcie şi multe despărţiri,

Iar eu cu resemnare, proptit abia pe coate,

Să sper că vine ziua, când mirii vor fi miri.

Şi dacă fug departe, eu te-aş lua cu mine,

Că cine te mai scoate din sufletul meu plin,

Tu eşti şi vei rămâne aceeaşi Românie,

Ce am visat-o Mare în nopţile de chin.

Ei bine, hai să spunem că încă este bine,

Să ne-amăgim şi ochii şi tot ce ne e greu,

Că poate cine ştie, de mâine sau poimâine,

Pe lacrimile noastre coboară Dumnezeu.

ÎNCHINARE LA NICULA...

Închinare la Nicula 

Sărut mâna, Maică, lacrimă de milă,

La tine acasă bat în poartă iar,

Drumul ne-a fost altfel, fără nicio silă,

Am plecat cu pace şi-am venit cu har.

Ce mai faci, Măicuţă? Ce mai spui din jale?

Ce se mai întâmplă astăzi prin Ardeal?

Paşii noştri simpli, pătrunzând pe cale,

Urme de durere au găsit pe deal.

Ce mai fac românii, ce mai spun străinii,

Ne mai vor Ardealul, ne mai cer tribut?

Şi a ta icoană tot mai poartă spinii,

Sau mai varsă lacrimi ca la început?

Taci acum, te dor și timpul şi iubirea

Ce le porţi porţi în lume, ce le porţi spre noi,

O lumină lină ţi-a albit privirea,

O, Măicuţă Sfântă, plângi cu lacrimi noi.

Te rugăm din suflet, te rugăm cu duhul,

Nu lăsa să piară fiii tăi de dor,

Îţi lăsăm suspinul, îţi lăsăm sărutul,

Lacrimile noastre, rănile ce dor.

Sărut mâna, Maică, am venit cu bine,

Plini de remuşcare, ca să-ţi spunem iar,  

Ştii, noi suntem lacrimi ce-am căzut din Tine

Şi de-atunci pământul este plin de har.

Lăsăm în urmă mai multe lacrimi, decât flori...

Urmă

Lacrimă dulce, seară frumoasă,

Ce lung e drumul spre paradis,

Cobori speranţă la mine în casă,

Într-o icoană, sau într-un vis.

Nu te mai ştie faţa mea rece,

De când din milă te-ai depărtat,

Să-ţi spun adio, să-mi spun că trece,

Când de o viaţă te-am căutat?

Eşti şi sărată, poate şi dulce,

Lacrimă, lacrimă, gândul meu blând,

Dorul te naşte şi te aduce,

Fără tăcere, fără cuvânt.

Ai şi principii, îmi pui condiţii,

Dar vine timpul când nu voi fi,

Şi-aceste gânduri sau premoniţii,

Vor fi regretul de-a nu mă şti.

Plec către ceruri, plec cu rănire,

Să simt fiorul alb şi smerit,

Şi vei rămâne pe o psaltire,

O urmă caldă, că am trăit.

Ce folos că ne rugăm, dacă nu suntem buni!

 

În căutarea bunătăţii ortodoxe

 Mi-e greu. Mi-e tot mai greu să caut bunătatea. În mine, în alţii, în lume şi să nu o găsesc.   

Bunătatea aceasta care nu poate fi predicată. Şi nici nu poate fi predată prin intermediul manualelor de teologie. În ciuda faptului că sunt tot mai multe predici, tot mai multe cărţi, despre creştinism, despre sfinţi, despre cum să fim sfinţi şi cum să ne împăcăm unii cu alţii. Atât de multe, că, vă mărturisesc cu mâna pe inimă, nu mai am puterea de a le citi, de a mă uita la emisiuni tv în care se predică propagandistic bunătatea, în care primim lecţii "savante" de bunătate. Şi, parcă, ca în faţa acestei avalanşe de vorbe bogate, mă închid în mine şi îmi întreb îngerul păzitor dacă nu cumva o religie, aşa de frumoasă ca a noastră, are nevoie de propagandă sau de apologeţi de profesie. Căci, sper, şi aproape strig că ea, religia, ori se impune de la sine, ori este inexistentă. Moartă. Că viaţa ei este însăşi bunătatea sau nimic. Prin fapte bune, prin sfinţenia oamenilor care o practică şi prin inspiraţia divinităţii.

Mi-e teamă că nu mai avem bunătate. Mi-e teamă că eu însumi nu am bunătate. Vorbim şi scriem despre ortodoxie şi ne minunăm de valorile sale extraordinare.Sunt obosit să mai citesc lucruri minunate. M-a ostenit inflaţia de bine şi de frumos. Dar lumea e aşa cum e. 

Lumea creştină este din păcate prea mult declarată creştină. În practică însă, ea este majoritar păgână. În afară de slujbele „oficiale” şi „de musai”, botez, cununie, mormântare, creştinii nu mai participă activ şi par de cele mai multe ori ca fiind răi. Sunt agitaţi, înjură mult, nervoşi, ipocriţi, desfrânaţi, beţivi. Dăm două cifre oficiale. În România, la această oră, sunt peste un milion jumătate de oameni care suferă de depresie şi peste cinci milioane de fumători. Nu mai vorbesc de consumatori de alcool, de oameni care trăiesc în desfrânare, de cetăţeni care se judecă prin tribunale unii cu alţii.

Ce ne spun oare aceste cifre? Nu cumva ele ne sugerează faptul că noi nu cunoaştem în sufletul nostru bunătatea. Pentru că un depresiv şi un fumător înseamnă evident oameni agitaţi, nemulţumiţi de viaţă şi care-şi caută evadarea în surogate distrugătoare. Creştini rataţi, departe de chipul creştinilor din primele secole, când moralitatea era condiţia esenţială a intrării în creştinism.

Pe de altă parte, unii,aşa zis creştini practicanţi, sunt duri, sunt asprii cu toţi cei din jur, judecă foarte mult pe „păcătoşi”, lovesc în numele „justiţiei” divine, ne arată standarde uluitor de înalte ale vieţuirii ascetice, spunând că dacă Sfântul Antonie cel Mare (de exemplu) a putut să trăiască aşa, atunci e musai ca şi noi să facem aşa. Ca să ne numim ortodocşi şi nu eretici. Altfel, nu avem valoare şi suntem eretici. Astfel de critici întâlneşti peste tot. Prin mânăstiri, prin jurul mânăstirilor, pe siteuri de socialiare ortodoxă, pe la privitori şi ascultători de emisiuni ortodoxe, prin bietul pridvor al inimilor care au închis uşile bunătăţii.

Şi o concluzie. Aş prefera să nu mai scriu niciodată nimic despre creştinism, să nu mai vorbesc niciodată nimic despre nimeni, să nu mai predic nimic, dar să fiu bun cu toată lumea. Şi să fiu catalogat drept cel mai mare păcătos… Aş prefera...

Veniţi la bunătatea Măicuţei!

Clipe

Glonţ în clepsidră, ţăndări şi teamă,

Nisipul curge din ochii mei,

Îmi caut chipul în orice ramă,

Paşii îmi calcă grei, tot mai grei...

Nu îţi vrea nimeni aripa frântă,

Îmi spune-un înger: Și tu ce vrei?

La noi în zboruri, legea cuvântă!

Şi îmi simt ochii grei, tot mai grei...

O floare albă, îmi aminteşte:

Să-mi faci o glastră, dacă mă vrei.

Altfel nici raiul nu dăruieşte;

Şi îmi simt anii grei, tot mai grei.

Pe ţăndări sânge şi o speranţă,

Numai tu Maică, tu mă doreşti,

Şi-aud suspinul de cutezanţă:

Vino la Mine, aşa cum eşti!

Cine aduce liniştea între noi?

Mieii mei

Sunt mieii mei, aceste cruci,

Ce îşi cunosc neprihănirea,

Unde îi laşi, unde îi duci,

Din ochii lor curge iubirea.

Şi mieii sunt acele flori,

Păstorul însuşi le dezmiardă,

Să stea umile, fără nori,

Ca dorul blând să le mai creadă.

Şi florile sunt visul meu,

O rugăciune de iertare,

Ce-o spui mereu spre Dumnezeu,

În nopţile de înfiorare.

În braţele Păstorului cel Bun

Iubire

Un miel pe braţe adormit,

O mână de păstor dezmiardă,

Ţinând pe cel ce l-a iubit,

Ca niciodată să nu-l piardă.

Şi mielul doarme somnul sfânt,

De după greaua rătăcire,

E milă astăzi pe pământ

Şi linişte în biata fire.

Păstorul cel adevărat,

Cu ochii limpezi lăcrimează,

Priveşte mielul cel curat,  

Cum blând oftează şi visează.

Iubirea e aşa mereu,

Un suflet doarme-n plină de pace

Iar celălalt, ca Dumnezeu,

Dezmiardă, lăcrimează, tace.