GRACE, FETIŢA CARE FACE PRĂJITURI ÎMPOTRIVA AVORTULUI

Grace

   Se numeşte Grace Swanke din S.U.A, are 10 ani şi primeşte educaţia şcolară prin program la domiciliu. Când era mai mică făcea parte din echipele de cercetaşi, un fel de organizaţii guvernamentale, care se ocupă cu programarea aşa zis „benefică” a timpului liber al copiilor. De fapt o programre a minţilor copiilor se fapte viitoare sociale anticreştine. Atâta doar că într-o zi Grace a hotărât să plece din această organizaţie, simţindu-şi tot mai puternică apropierea de Iisus Hristos. Astfel, micuţa Grace Şwanke, a aflat la biserică şi de existenţa păcatului avortului. Îndurerată a întrebat pe toţi cei din jurul său cum este posibilă o astfel de ticăloşie cumplită. Explicaţiile pe care însă le-a primit, în marea lor majoritate, au fost acelea că mamele nu au bani ca să-şi crească copiii şi de aceea recurg la astfel de crime strigătoare la cer.

Ce a făcut atunci Grace Swanke?

 

Poate o să vă miraţi sau poate că vă veţi simţi chiar ruşinaţi citind aceste rânduri, dar Grace Swanke a luat atunci o iniţiativă surprinzătoare pentru vârsta ei şi pentru toţi cei apropiaţi din familia sa. A hotărât, ca din primăvara anului 2012,  zilnic să facă prăjituri, pe care să le vândă unor beneficiari, spre a obţine bani necesari salvării copiilor nenăscuţi. Zis şi făcut. Anul acesta, în câteva luni, de exemplu, a vândut atât de multe prăjituri, încât a adunat peste 3000 de dolari pe care i-a donat imediat unui centru creştin de susţinere a viitoarelor mame sărace ( care coabitează cu ideea avortului) Să mai spunem şi că acest centru se află chiar lângă Centru de Planificare Familială, adică locul în care se pregăteşte "raţionalizarea" vieţii şi sunt îndemnate tinerele spre îngurgitarea pastilelor sexuale şi  spre avort.

Cum a reuşit să strângă banii?

  Fiind catolică, ea s-a adresat în primul rând prietenelor ei credincioase şi de aceeaşi vârstă cu ea, pe care le-a întâlnit duminică de duminică la slujbele bisericii. A mers la preot şi a cerut binecuvântare pentru această idee unică şi plină de har...

Împreună au purces la treabă şi s-au organizat temeinic pentru acest deziderat de salvare a vieţilor. 

Au închiriat un spaţiu special de muncă, au cumpărat în rate un cuptor şi au trecut zi de zi la treabă. Prăjiturelele, care au început a arăta delicios şi la vedere şi la gust, au fost de îndată achiziţionate de multe, foarte multe cofetării şi astfel lucrurile au prins temeinicie şi continuitate.

La noi creştinii sunt în stare de apatie...

   La noi aceste lucruri par neverosimile şi faptele concrete lipsesc. Creştinul român e destul de comod şi se mulţumeşte cu o oarecare stare de interiorizare. Românul nu se complică, nu vine cu idei, nu-i cere duhovnicului decât dezlegarea de obişnuitele păcate. Deşi sunt mai multe slujbe şi programe euharistice ca niciodată. Paradoxal însă, o astfel de evlavie, mai ales suţinută de iubirea Maicii Domnului, ar trebui să trezească resurse nebănuite de săvârşire a faptelor bune. În mod normal creştinii ortodocşi ar trebui să fie mult mai plini de idei şi de acţiuni concrete. Dar... Creştinii noştri  sunt însă parcă „obosiţi”, ignorând lucrarea vie a harului, apăsaţi  de atâtea probleme şi neîmpliniri personale, încât efectiv nu mai au timp ca să se hotărască dacă pot avea astfel de iniţiative. Ba mai mult, cei mai mulţi dintre creştini, dau impresia că nici măcar nu se gândesc la aşa ceva. Ei gândesc credinţa doar ca o prezenţă concretă la sfintele slujbe sau ca o integrare într-un program duhovnicesc, în care trebuie să abandoneze nu ştiu câte păcate şi atâta tot…

Cum petrece timpul unei zile un funcţionar ortodox român?

Haide să vedem în ce mod se desfăşoară timpul zilei unui funcţionar ortodox român? Cred că programul de viaţă arată în linii mari cam aşa:

 6.30-7.00  trezirea

Cafeluţa de dimineaţă sau ceaiul ( în caz că e vegetarian)

8.00-17.30 servici.
 Munca pentru bani şi fericire personală
  Din bani se poate cumpăra:
 hrană, cafea, produse cosmetice, băuturi, iconiţe, cărţi sfinte, daruri la onomastici, dulciuri etc.
18.30-24.00 eventual câte o slujbă sau o seară liniştită prin locaţi publice. Evident, plus vizionarea emisiunilor tv şi navigare pe internet.

Se mai plătesc:

                                                                       -bani benzină;
-schimb de piese uzul maşinii;
-mobilă nouă;
- telefon mobil, unul sau două;
- modem internet

-plasme una sau două camere;
-zugrăvit apartament la doi-trei ani ( depinde de modă);
 -achiziţionat în plus,  dacă se poate altă locaţie, altă maşină;

-mici ieşiri la restaurante;
- bacşiş la ospătari;
- mâncare pentru mici animale de companie;

- concedii;

- sejururi la locurile dragi;

-plăţi întreţinere etc.

-coafor, masaj în unele cazuri;

  
  În plus, creştinii din România sunt şi buni amatori de pelerinaje. Fiorul acesta, deşi bine ascuns sub ideea unei aşa numite dorinţe de a te sfinţi, este de fapt, de cele mai multe ori o ipocriyie, evident când e folosit abuziv, scopul fiind unul profund neduhovnicesc, acela de a nu sta locului, de a nu fi stabil, de a vrea tot timpul să umpli timpul liber cu ceva plăcut (adică exact fiorul ieşirii la distracţie lumească, însă acum, în variantă evlavioasă) Avem plăcerea nebună de a ne plimba, de a vizita diferite locuri sacre, de a sta de vorbă cu duhovnici, un fel de boemie spirituală, frumoasă la vedere şi care  de ce să nu recunoaştem de cele mai mult ori are conotaţii strict personale (şi aici se cheltuiesc destul de mulţi bani) Sunt prezenţi la foarte multe masluri încât nu mai au timp pentru fapte concrete creştine. Când şi cine, deci, să mai facă "prăjituri" pentru salvarea creştinilor? 

Bărbaţii români buni alcoolici şi chiar întreţinuţi de femei...

  Acum hai să ne gândim şi la alt aspect al vieţii de fiecare zi? Când ar putea un bărbat botezat ortodox să facă ceva pentru femeile care avortează? Sau alte fapte creştine? Ne întrebăm aceasta deoarece se vede bine treabă că cei mai mulţi dintre bărbaţii români sunt amatori de alcool. Unii fumează pe rupte, alţii vor distracţii şi mai picante.
   Pentru ei, viaţa are propriul preţ şi propria plăcere.  Alcoolul e mai tentant decât curajul de a salva vieţi. În restaurante( crâşmele de altădată) bărbaţii se aşează la masă cu mult aplomb şi beau nestingheriţi în rând cu femeile.

  Ajunge că românul să deţină doar câteva ore libere într-o seară, pentru ca imediat să şi le petreacă în modul cel mai „plăcut”. Ieşind la terase, mergând la cabane, vizitând foarte des pivniţa proprie şi consumându-şi până ultimii bani "la cinste" şi pe mici plăceri culinare. Pieţele şi localurile din România sunt mai pline ca niciodată. Deşi suntem în plină criză economică etc. Ca să nu mai vorbim că există o serie de bărbaţi iresponsabili, care spun că nu li se cuvine să facă muncă de jos şi sunt întreţinuţi din munca femeilor cu care coabitează.

Ce facem?

    Citind acest material sunt sigur că nu vă veţi schimba atitudinea. O să găsiţi, ca de fiecare dată, multe explicaţii pertinente. O să vă camuflaţi egoismul sub aceleaşi măşti nevinovate. O să daţi vina pe conducători, pe politicieni, pe preoţi, pe părinţi şi pe toţi cei ce vă strică liniştea. Sunt sigur că nu veţi veni la duhovnicii voştrii ca să le propuneţi ceva concret. E poate, cu adevărat, prea mult...

În timpul acesta, micuţa Grace Swanke va continua să înveţe la şcoală, să îşi facă zi de zi temele, să asculte de părinţii săi, să se roage, să meargă la biserică şi să facă prăjituri delicioase. Cu care să salveze viaţa pe pământ şi demnitatea de creştini adevăraţi.

În loc de final am scris o poezie:

Fluturii mei

Fluturii mei, fluturii mei,

Aleargă către Dumnezeu,

Şi eu cu ei,

Parcă sunt zeu,

Şi alerg, mereu,

Şi tot mai greu,

Spre Dumnezeu.

Cine sunt eu,

Eu nu sunt zeu,

Deşi alerg,

Spre Dumnezeu,

Oi fi vreun flutur, chiar şi eu,

Şi-mi caut zborul cel mai greu,

Iubind, iubesc şi sper mereu,

S-ajung cândva la Dumnezeu.

AVEŢI VREO IDEE CA GRACE?

VĂ ROG SĂ ÎMI SCRIEŢI!

PĂRINTELE LAZĂR DUMITRU, VULTURUL DE LA POARTA LACRIMILOR

Nu e nevoie de multă ştiinţă teologică şi nici măcar de cei doi ochi ai privirii biologice ca să poţi recunoaşte "OMUL LUI DUMNEZEU". E întotdeauna acolo unde l-a lăsat cerul să slujească. Sincer, statornic în credinţă, frământat de grijile altora, smerit în faţa celor dragi, neliniştit în faţa veşnciei...

L-am cunoscut atunci când Maica Domnului ne-a spus amândurora că nu mai e timp de a nu ne cunoaşte. Că ostaşii frontului divin trebuie să lupte doar împreună pentru acelaşi crez. Şi am ajuns la Cioceni, împreună cu un cenaclu, care continuuă să se încăpăţâneze să existe, în ciuda tuturor vitregiilor şi a pumnalelor "pe la spate" pe care ni le împlântă mereu necuratul. 

Părintele Lazăr, deşi nu este membru activ al Cenaclului Lumină Lină, vă mărturisesc cu mâna pe inimă, că este unul din cei mai fideli stâlpi de garanţie ai continuităţii mărturisirii noastre. Pentru că, dânsul a crezut mereu în mine şi în ideea mea mărturisitoare. Nu s-a oprit la jumătate de drum, nu a inventat alibiuri pentru a-şi scuza neputinţa, nu a îngroşat numărul cârtitorilor şi a lepădaţilor, ci a iubit sincer cenaclul şi chemarea sa profund catehetică. 

Am fost întrebat odată de cineva, de ce foarte mulţi dintre oamenii care "fac" câte ceva prin credinţă, totuşi nu au noroc în viaţă. Şi am răspuns: Pentru că ei oferă lui Dumnezeu doar fărâmiturile de la masa fericrii lor! Şi de aceea sunt nefericiţi, şi caută, caută mereu..." Şi în concluzie vă zic doar atât: A fi creştin înseamnă a iubi nelimitat pe oricine şi nu doar pe "prieteni.

Părintele Lazăr este "părintele"care iubeşte nelimitat. I-am spus odată: " Părinte, noi când iubim, apoi chiar iubim. Şi cred, dă Doamne să fie aşa, că atât de mare este iubirea noastră de cer, că uneori ea ajunge a fi chiar nesuportabili pentru cei ce nu ne înţeleg..."
 Dar, cine oare ne-ar putea despărţi de dragostea lui Hristos?...

Pentru o lacrimă

Cât suflet pe-un petic de frunte,

Sărută-ţi copile pământul,

Atinge-l şi creşte o punte,

Să lege iubirea, cuvântul

Mai lasă-ţi şi timp pentru mâine,

Că este nevoie de tine,

Şi taie-ţi o coajă de pâine,

Că meriţi şi tu ce e bine.

Şi uite Cioceniul te simte,

Eşti vulturul satului harnic,

Curaj, dăruire şi minte,

Balsam pe fiorul amarnic.

Şi ţara ţi-e mamă şi lege,

Pe-aici nu există contrarii,

Nimic nu se schimbă, nici drege,

Când vin peste inimi avarii.

De-aceea tu eşti grănicerul,

În tine speranţa răsună,

Părinte ce-alungi efemerul,

Şi dai veşniciei cunună.

ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ, SPERANŢELE ÎNVING VISUL... ŞI E ATÂT DE FRUMOS...

Azi dimineaţă
 

Ceasornicele toate au tăcut,

Pe frunze mi se scurge lăcrimarea,

Azi dimineaţă timpul s-a născut

Şi am găsit pe cer înfiorarea.

Ceasornicele toate sunt delir,

Minutele au inimă şi viaţă,

Şi am lungit speranţa ca un fir,

Într-un cuvânt de bună dimineaţă.

Ceasornice nu rabdă, nimic, nimic,

Mă-ntorc dorit spre vatra indulgentă,

Din noapte ca un înger mă ridic,

Cu lacrima sublimă, pertinentă.

Ceasornicul e însăşi gândul meu,

Un dor plăpând de o dorință mare,

Şi minutarul este Dumnezeu,

În timpul care arde a mirare.

Cântec pentru cea mai frumoasă virtute!

Sfântă împăcare

 

Sfântă împăcare blândă,

Clipă sinceră de rai,

Inima mi se frământă,

De mă ai, să nu mă dai,

Te-am găsit pe calea strâmtă,

A speranţelor de har,

Port şi lacrima flămândă,

Şi te am ca pe un dar.

Sfântă împăcare lină,

Tu iubire, leac divin,

Gândul tău o să-mi revină,

Şi-am să-l port ca pe un crin.

Nu pleca, rămâi cu mine,

Veşnicia s-o întâlnim,

Nu te teme, este bine,

Când noi doi ne regăsim.

Sfântă împăcare, dulce,

De mă ai, să nu mă pierzi,

Drumul doar spre rai ne duce,

Când eu cred şi tu mai crezi.

Şi la ceas de amintire,

Vom pricepe numai noi,

Că prin dor şi dăruire,

Suntem îngeri amândoi.

Noapte şi lumină

Sunt îngrijorat lumină,

Noaptea aceasta este grea,

Tu eşti lină şi senină,

Eu m-ascund de lumea rea.

Sunt pătruns de remuşcare,

Cine sunt unde-am ajuns,

Tu eşti leac la fiecare,

Eu nu am nici un răspuns.

Sunt condus de neputinţă,

Nu găsesc un bun cuvânt,

Tu ai îngeri în fiinţă,

Eu doar lacrimi în pământ.

Sunt şi inimă şi piatră,

Dar doresc să ştiu mereu,

Unde voi găsi o vatră,

Ca să luminez şi eu?

APOLOGIE ŞI ORTODOXIE

DACII, „SHAMBALA” ŞI ROŞIA MONTANA

   După ce în 1976 o echipă de cercetători a statului român a semnalat undeva pe lângă Roşia Montană, pe Valea Cornei, existenţa unei galerii cu roci ciudate (amestec de praf de aur, praf de argint şi wolfram), după 36 de ani, o nouă echipă de cercetători a reluat investigaţiile, ajungând la concluzia că această galerie „hiperboreană” ar avea o vechime de peste 5500 de ani şi ar fi un fel de urmă al începuturilor civilizaţiei mondiale.

În aprilie 2012, partea canadiană care exploatează zăcămintele aurifere din zonă, în acord cu statul român, a decis în mod surprinzător închiderea cu sârmă ghimpată a zonei, oprirea exploatărilor şi izolarea totală a galeriei. Ceea ce a stârnit şi mai mult suspansul şi misterul vis a vis de acest loc. De aici, până la implicaţia SRI şi a ideii că în România s-ar ascunde vechea „Shambala”, un fel de ţinut mitic al purităţii, nu a mai fost decât un pas.

   De mai multă vreme se vorbeşte aiurea despre spiritualitatea noastră ortodoxă. Se fac speculaţii ordinare şi senzaţionale, în ideea că, vezi Doamne, dacii ar fi fost yoghini, că noi românii am fi mult mai apropiaţi de spiritualităţile orientale budiste, decât de cele ortodoxe tradiţiaonale, că nouă ne-ar sta mai bine să stăm „în cap” la meditaţie, decât la rugăciune, că am repera mai uşor „energiile” telurice şi cosmice, decât pe cele ale Duhului Sfânt etc. Mai mult, o serie de oameni care nu au fiorul trăirii creştine, care nu sunt ancoraţi în rugăciune, care nu sunt stabili în moralitate, fecundează aceste idei şi produc o mare sminteală în rândul neaveniţilor.

   Bieţii daci, care se cunoaşte că aveau totuşi o doctrină politeistă( Zalmolxe nu e singurul zeu adorat), sunt făcuţi precursori ai creştinismului şi monoteişti. Ba mai mult, de mai bine de două decenii, decât a început isteria cu aderarea unor români la practici spirituale orientale, se insinuează că, pe la Sarmisegetuza, se învârt valuri de energiile pozitive, existând un loc numai bun pentru meditaţii ancestrale. Acest fapt este validat şi de persoane care, întorcându-se din acel loc, afirmă că au avut o experienţă energetică extraordinară şi că acolo totuşi „este ceva”.

Sminteală mare şi înşelare. La Sarmisegetuza diavolii îi mint pe oameni, dându-le fiori, pe care unii semeni le consideră  de fapt „energii pozitive”. Cercetătorilor li se inspiră ideea de originalitate, că prin „mari descoperiri” pe care le fac, ca acestea de la Roşia Montana, şi mai ales faptul că, noi românii, ne-am afla chipurile foarte aproape de „raiul yoghinilor”, adică de „Şhambala”. Că India adevărată ar fi de fapt în România. Că nu ne rămâne nimic mai mult decât să renunţăm la rugăciune şi să ne apucăm de meditaţii pe la Sarmisegetuza.

Atenţie e sminteală mare. Şi, se vede bine treaba că diavolul nu doarme!

Iubiţi cititori: Cu liniile chipului meu, salut sufletul vostru solar!

Despre iubirea creştină se pot scrie foarte multe lucruri. Dar aceste scrieri nu au nici o valoare dacă sunt lipsite de o simplă şi banală îmbrăţişare. Şi o să mă întrebaţi, dar când a spus Hristos că trebuie să iubim aşa? Şi am să vă răspund: Tot timpul!

Iubirea oferă de la sine acest foc al vieţii autentice. Şi nu există iubire dacă braţele tale stau închise şi imobilizate. Căci dacă în inima Sfintei Liturghii preoţii se îmbrăţişază şi-şi dau sărutul păcii, acesta e semnul cel mai firesc că altfel nu se poate. Şi, de câte ori v-au îngheţat buzele în a spune: Fratele meu şi sora mea, să şti că te iubesc! - apoi tot de-atâtea ori să ştiţi  că vi s-au dezlegat porţile raiului dacă ai îmbrăţişat pe cineva. Deci, dacă nu poţi vorbi, nu îţi rămâne decât să te duci şi să-l iei în braţe pe cel mai aproape prieten sau duşman al tău şi să-i spui din inimă: Hristos în mijlocul nostru!

 

 

Copiii toamnei seculare

Noi toamna nu gândim,

Noi toamna punem lacrimi,

Şi îngeri vrem să fim,

Pe frunzele de patimi.

Colerici şi stingheri,

Înveşmântaţi de ploaie,

Ne strângem în tăceri,

Ne-ascundem prin şiroaie.

Uituci şi plini de dor

Grăbiţi că vine iarna,

Ne-ncurajăm uşor,

Ne întrerupem taina.

Şi spunem: Ce frumos!

Ce bine, ce uimire!

Ce Dumnezeu duios,

Ce lume de iubire!

ÎN ATENŢIA PRIETENILOR ACESTUI BLOG!

Cu mulţumire tuturor celor ce mi-au scris.Fiind plecat din localitate nu am avut răgazul necesar pentru a vă răspunde la emailurile voastre. Dar le-am citit pe toate şi m-am bucurat nespus. Vă rog să nu vă opriţi din scris. Consideraţi poemele mele cel mai fidel răspuns.

După toamnă vin ninsorile, apoi cine poate şti...

Dor de iarnă

E mai bine poate în singurătate,

Ca să trag oblonul şi să uit de moarte,

Căci veni-va vremea, când se-ncheie toate,

Când ninsori străine vor cădea în noapte.

Şi aş vrea mai bine să nu ştiu de toate,

Într-o cămăruţă fără nici o silă,

Să îngheţ cu somnul şi pe cât se poate,

Dumnezeu să-şi lase un opaiţ de milă,

Da, ar fi mai bine, ca să tac în toate,

Am vorbit şi lumea n-a înţeles cuvântul,

Ca un înger palid să mă las în şoapte

Şi să-mi fie taină lacrima şi gândul.