Mulţumiri pentru cei buni!

Dialoguri cu sufletul meu! (VI)

Totul se ştie...

-          Ce înseamnă a fi om

-          Unii profunzi ar spune că o utopie. Alţii, mai visători, ar spune că e un circ frumos. Dar, nu am candoarea poeţilor care idealizează moartea şi viaţa. Din păcate, totul se ştie şi se află. Aflăm cum ne-am născut şi ne cerem scuze că nu ne-am născut mai devreme. Aflăm că suntem sensibili şi ne e greu să înţelegem de ce. Aflăm că avem puţină credinţă şi nu o putem înmulţi. Aflăm că Dumnezeu e „gelos”, că ne vrea doar pentru sine şi nu avem cum să nu-i confirmăm „iubirea”. E adevărat, o iubire sublimă şi delirantă. Excepţională, aproape fără nici o explicaţie...

-          Ce se mai ştie?

-          Că oamenii dragi nouă uneori ne urcă pe culmi de pace şi alteori sunt foarte stânjeniţi de prezenţa noastră. Că ne laudă în faţă şi ne „vor binele” pe la spate. Aud mereu lucruri greu incredibile despre persoane din jurul meu, despre atitudinile lor, despre asocierile lor şi rămân perplex. Mă întreb: Chiar şi el? Chiar şi ea?... Un fel de „Şi tu Brutus” – al marelui Iulius Cezar. Vezi, variante şi variante de cer şi mâl si ciudat.

-          De fapt ce suntem?

-          Nişte creaturi care din sfinţi devin vânzători, din apostoli se transformă în chipuri hidoase. Hai să îţi mai spun ceva. Probabil că şti. Iuda l-a vândut pe Iisus convins că face un act de dreptate, că până la urmă chestiunea cu cei 30 de arginţi e un „alibiu”. Nu, Iuda, era un zelot, care rămăsese dezamăgit că „Învăţătorul”, „binefăcătorul său”, „omul care i-a întins o mână” a greşit că nu mai e „acelaşi”, că nu îi ridică pe evrei la luptă contra romanilor. Că, deci, Hristos nu era aşa de „tare”cum a crezut el la început. Aşa i-a luat diavolul mintea. Şi nu a făcut nimic pentru aceasta. Pentru că mândria nu îl lăsa să vină şi să se spovedească în faţa Domnului. Şi stătea tulburat în faţa Domnului. Ştia că Învăţătorul bănuieşte ceva, dar nu credea că ştie tot adevărul. Şi l-a Cina cea de Taină l-a sărutat. Ce sărut?

-          Se tot repetă povestea…

-          Da, cu noi. Cu fiecare. Uităm repede binefacerile. Uităm de oamenii care au fost lână noi în ceasuri foarte grele. Atunci când suntem încercaţi spunem: „Iată OMUL!”. Apoi, după ce ne obişnuim cu el, spunem: „Iată omul!”. O "mică" diferenţă de majuscule. Coborâm cu „om” din rai în îad.  Şi de fapt noi singuri ne îngropăm. El rămâne în rai...
Da, totul se află. Nimic nu rămâne ascuns, pentru că mereu este cineva care să vorbească şi să ne aducă la cunoştinţă ceea ce complotăm faţă de cei buni. De fapt avem o gravă problemă: consecvenţa de sine. Şi alienarea celor cu care ne asociem devine şi alienarea noastră.

-          Omul Sfântul Dimitrie cum era?

-          Un om pur şi simplu. Dar ceea ce a fost DA la el a fost DA! De aici începe de fapt eternitatea. Iar moartea începe din momentul în care spunem „NU” după ce am spus de atâtea ori „DA”. Pentru Sfântul Dimitrie moartea nu a însemnat decât un „DA” puternic adresat lui Hristos. Şi a mers consecvent şi fericit la moarte pentru El. Iată OMUL!   

P.S. Zilele acestea am primit şi multe semne frumoase de la oameni cu care din diferite pricini nu am mai avut timpul să vorbesc. Viaţa ne mai desparte şi ne mai adună, dar cel mai mult ne apropie Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului. Le mulţumesc frumos şi îi port în toate rugăciunile mele. 

  

Iată omul

Abia acum mi-e teamă de cei buni,

De cei ce au crezut cândva în mine,

Şi-am auzit că ar fi oportuni,

Dar numai câte le este totuşi bine, .

Şi toamnele mă rog pentru cei buni,

Ce au rămas la fel de buni cu mine,

Şi nu m-ai condamnat ca cei nebuni,

Între schizofrenii cu lacrimi pline.

Însă mă rog şi pentru cei  (ne)buni,

Nu-i las deoparte fără nici o cale,

Le dau de veste că mai sunt aluni,

Sau brazi prin emisfere minerale.

Iar iarna vine să ne facă buni,

Şi o aştept să-mi dea puţină pace,

Să mă întorc visând între străbuni,

Să uit că lumea nouă nu mai tace. 

dialoguri duminicale

Dialoguri cu sufletul meu (V)

Învierea iubirii de „vrăjmaşi"

- Ce înseamnă ziua de duminică?

- Duminica. Zi de înviere. Şi din nou pe cruce la Sfânta Liturghie. Poate mai altfel? Poate!

-          Poate?

-          Aş dori să fie altfel, dar nu se poate. Mă simt după nici patru decenii de viaţă, mai bătrân cu încă patru decenii. Sunt un suflet fragil şi lumea îmi pare o torţă electrică şi fără naturaleţe. Totul din cauza lipsei de iubire din această lume. O lume excentrică, revanşardă şi...

-          Impulsivă?

-          Exact. Acesta e cuvântul. Gata de incendii fără combustibil. Fără lumina hristică de altădată. Cu suferinţe nocive şi fără determinare pozitivă. Un adaos de moarte peste umbrele vieţii. Puţină faptă. Multă mândrie, mai ales la cei ce cred că îşi duc crucea vieţii. Chiar uşor intriganţi şi mereu gata să facă dreptate în inimile altora.

-          Dar Sfânta Liturghie?

-          Liturghia aparţine doar celor ce iubesc nelimitat. Restul sunt spectatori, observatori şi căldicei. Liturghia trebuie să te determine să devii un erou al iubirii.

-          Ce înseamnă a fi un „erou al iubirii”?

-          Dacă de la Sfânta Liturghie nu ieşi cu dor de a-ţi îmbrăţişa duşmanul, înseamnă că acolo ai stat degeaba. Şi poate tu chiar ai făcut „ceva” pe la biserică sau pe la mânăstiri. Ai ajutat la altar, ai mai dat câte o iconiţă aproapelui, ai dus un prapor la „înconjurarea bisericii”. Dar, dacă nu iubeşti, nimic nu eşti.

-          Dar uneori facem atât de mult „bine”?

-          Ne întoarcem în acelaşi punct al discuţiei. Dacă nu iubeşti, ce faci tu de fapt în biserică? A, îi iubeşti doar pe cei ce te iubesc? Nu, mulţumesc, aşa fac şi „vrăjmaşii între ei” Se iubesc. O spune Hristos. Hristos cel de care tu doar profiţi împărtăşindu-te cu nevrednicie de El, dar nu iei în serios cuvântul Său- acela de a-i iubi sincer, direct şi concret pe vrăjmaşi. Noi facem din credinţă sociologie şi politică. O practicăm doar acolo unde ne e interesul şi apoi ne ascundem după cuvinte.

-          Impacientaţi?

-          Desigur! Fals impacientaţi. Intriganţi. Eliminăm „adversarii” în numele lui Dumnezeu. Aşa a făcut şi Inchiziţia în Evul Mediu. Rezolva simplu problema „celor rătăciţi” Nu printr-o îmbrăţişare, ci printr-un eşafod. Spre un asemenea deznodământ ne îndreptăm… Unii, nu toţi. De ce ce nu suntem totuşi cu toţii împreună? De ce e aşa de greu să spunem: "Te iubesc!"?

-          Deci?

-          Ce dor mi-e de Iisus Hristos…
- Şi, o concluzie?
- Sunt curios, cîţi dintre cei ce vor citi, mâine (duminică) vor da un telefon celor pe care i-au duşmănit, dispreţuit sau uitat, ca să le ceară iertare! Aştept un semn de la ei, sau de la cei ce se vor bucura de această minune!

Şi un suflet plânge

Şi un loc pe cruce, şi o mână caldă,

Moare trandafirul, parcă e un foc,

Faţa într-un sânge de azur se scaldă,

Şi un suflet plânge, e Iisus Hristos.

Jale peste lume, păsări fără aripi,

Viaţa nu e viaţă, ci un simplu joc,

Izbândesc groparii, hoţii şi flecarii,

Şi un suflet plânge, e Iisus Hristos.

Silă între oameni, multe amănunte,

Nu mai ştie nimeni ce a fost frumos,

Brazii de iubire au plecat din munte,

Şi un suflet plânge, e Iisus Hristos.

Nimeni, parcă nimeni, nu mai vrea lumină,

Întuneric beznă şi un simplu os,

Ce dor mi-e de lumea veche şi senină!

Ce dor mi-e de ceruri, de Iisus Hristos! 

În căutare de lacrimi

Ce aţi făcut cu lacrimile mele?

Abia acum încep să îmi doresc

Acele nopţi ce le-am pierdut prin stele,

Dar astăzi nu mai pot ca să rostesc:

Ce aţi făcut cu lacrimile mele?

Unde le-aţi dus, pe ce tărâm ascuns,

Prin care munţi cu vârfuri părăsite,

Şi oare, care os de nepătruns,

Vă stă zălog prin visele rănite?

Şi mă prefac că totuşi nu-nţeleg

Că lumea nu-şi mai duce crucea veche,

Şi suntem sfărâmarea de întreg,

Că n-avem nicio şansă la pereche.

Chiar Dumnezeu de ar veni din nou

Să se-ntrupeze într-un lut subţire,

L-am duce într-un clopot cu ecou,

Să bată simplu, fără de iubire.

Aşa că nici nu-mi fac iluzii mari,

E prea uşor să crezi că este bine,

Nu cer iubire, ci doar ape tari,

De lăcrimări şi zâmbete divine.

Şi de pe turle moi, mânăstireşti,

Trimit şi alte lacrimi către stele,

Şi-ncet voi spune: "Doamne, mă primeşti

În ochiul Tău, cu lacrimile mele?"

Un nou cântec înregistrat de Pr. Cătălin Dumitrean

„Măcar într-o zi să fiu eu, doar eu,

Fără nici o mască de consum,

Să devin copil, om şi Dumnezeu,

Şi să-mi spui că astăzi sunt mai bun.”

   

Astăzi la ora 13 în studioul nostru Pr. Cătălin a înregistrat un nou cântec: Eu și Dumnezeu. Piesa a fost scrisă aseară și o puteți citi pe blogul de poezii al Pr. Cătălin, iar melodia aparține regretatului folkist Alexandru Zărnescu. Vă dorim audiție plăcută!

Pr. Cătălin Dumitrean - Eu și Dumnezeu

Versuri: Pr. Cătălin Dumitrean                               Chitară: Mihai Doda

Muzica: Alexandru Zărnescu                                      Orgă: Ștefan Ion

poezii de lacrime nocturne

Noapte nupţială

 

Ce blândă eşti singurătate,

Un foc ce plânge într-o vatră.

Te văd prin geam cu margini mate,

Şi ai o inimă de piatră.

Şi o icoană te dezmiardă,

E Maica Domnului sfioasă,

Iar dorul ei ar vrea să vadă,

Cum eşti din veci aşa frumoasă.

Palatul tău e doar o iesle,

Şi-un prunc divin ce-şi cere viaţa,

În sfânta noastră tinereţe,

Care dezmiardă dimineaţa.

Iar tot ce ai sublim în tine,

Înseamnă suflet şi speranţă,

Un Dumnezeu ce pururi vine,

Şi ne aduce cutezanţă.

Singurătate, rai, lumină,

Poftim acum la mine-n casă,

Aşează-te ca o cunună,

Ca o regină la o masă.

Să desluşim povestea sfântă,

Cum noi am devenit iubire,

În cerul care ne frământă,

Ca o mireasă şi un mire.

eseu şi gânduri de copil

Eu şi Dumnezeu

 Refren: 

Ce a fost, a fost,

Ce va fi, va fi,

Uite c-a venit,

Cea mai sfântă zi

Măcar într-o zi să fiu eu, doar eu,

Fără nici o mască de consum,

Să devin copil, om şi Dumnezeu,

Şi să-mi spui că astăzi sunt mai bun.

Tu să fi pământ, eu să fiu un cer,

Şi-amândoi să devenim un plin,

Eu să tac stingher şi nimic să-ţi cer,

Tu să-mi spui că sunt un vis divin.

Să se-audă crengi din copacii vechi,

Şi un vânt să şuiere prin ram.

Cum a fost cândva, în ruini străvechi,

Când prin paradis ne mai iubeam.

Ce a fost atunci, ştim şi nu putem,

Să mai dăm povestea înapoi,

Şi aşa e greu, şi aşa mă tem,

Că suntem o cruce de apoi.

Dar ca un străin, te numesc mister,

Sunt echivalentul celor mulţi,

Şi ca un copil, şi senin eu sper,

Într-o zi mai mult să te ascult.

Tu eşti Dumnezeu, eu doar cer în cer,

Şi-amândoi formăm un univers,

Ce dor mi-e de dor, ce dor mi-e de cer

Şi rămân cu tine într-un vers.

Suntem nebuni?

   Nu mai am sfaturi pentru prunci. M-am îmbolnăvit de neputinţă în faţa purităţii. Ce să le spun copiilor? Că Dumnezeu e în inima lor, că ei înşişi sunt îngeri da gală? Mi-e greu şi mi-e imposibil. Aşa ceva nu se spune. Aşa ceva se recunoaşte. În conştiinţă şi în privire. Să taci şi să recunoşti frumuseţea copiilor care Îl primesc pe Hristos.

   Nu e uşor să fii sacerdot. E umilinţa cea mai presus de vorbe. E darul cel mare şi neputinţa celui care-l poartă. E jug şi stare de spirit sublimă. Să porţi aripi de înger, să simţi că nimic nu e mai important ca tine în cer şi în acelaşi timp să te simţi ca un fluture frumos pe scena unui teatru pe jumătate gol.

Preot într-o lume care nu mai cere preoţie. Să vorbeşti despre Dumnezeu şi să ţi se spună mai mereu, ca apostolului, că această vorbă nu e potrivită „acum”… Acest „acum” obositor şi vechi.          Acest „acum” care nu are sens şi în faţa căruia noi, preoţii, totuşi visăm. Visăm într-o lume bună şi frumoasă, în lacrimi de pocăinţă care curg ca izvoarele de apă blândă, în biserici pline şi în acte de iubire absolută. Visul purtătorilor de epitrahir şi al celor ce văd doar raiul şi sfinţii săi sublimi.

  Suntem nebuni? Suntem noi? Suntem o povară pentru lumea aceasta sau o biată piatră de moară atârnată pe spatele libertăţii semenilor noştri? Nu ştiu ce să răspund. Mă uit în ochii copiilor şi tac. Mă bucur că încă nu au ajuns maturi…

 

Teatrul sfânt al iernii

O scenă şi un flutur hristic,

Un zbor, singurătăţi sublime,

În sală totul este mistic,

Şi iarna parcă nu mai vine.

Cortina cade cu tandreţe,

Iar lumea aspră se ridică,

Şi totul pare bătrâneţe,

Şi iarna nu se mai implică.

Aplauzele curg spumoase,

Iar fluturele vrea să fugă,

Într-un decor cu margini roase,

Şi iarna a ajuns o rugă.

Apoi o linişte solemnă,

Curg lacrimi fără nicio pace,

Se cere ziua cea eternă,

În care iarna blândă tace.

Târziu pe aripi se aşterne

Iluzia că mâine, poate,

Soseşte mila care cerne,

O iarnă veche şi o noapte.

Mariologie

Pune-ţi ochii ca ofrandă,

Fă din inimă tăcere,

Lasă totul şi arată,

Tot ce dragostea îţi cere.

Fii un Dumnezeu de lacrimi,

Plângi din orice se cuvine,

Fugi de oameni şi de patimi,

În ninsorile divine.

Scoate apă din suflare,

Şi sfinţeşte-i mărturia,

Şi rămâi aşa, o floare,

Care cere bucuria.

Şi de câte ori te-ndeamnă

Viaţa să cobori spre moarte,

Tu, transformă-te în rană,

Şi în crucifix de şoapte.

Lasă raze de lumină,

Să devină os în tine,

Înger, toamna mea senină,

Maica Domnului din mine.

 

Elegie albită de noapte

O, noapte, deltă cu noian de stele,

Ai numai nuferi şi suspine reci,

Şi porţi în tine lacrimile mele,

Poveri de dor din inimile seci.

Din când în când o sobă se aprinde,

Şi-un lemn trozneşte ca un vis milos,

Pe faţa pernei ochiul se desprinde,

Plecând desculţ spre cerul luminos.

Un sfânt copil coboară din icoană,

Şi-ar vrea să-i fiu tovarăş pentru joc,

Dar cum să joc, când rana mea e rană,

Şi osul ei miroase-a busuioc.

Tot ce îmi laşi aproape că se ştie,

Eu cred că eşti mai mult un prieten blând,

Un fel de bornă către veşnicie,

Ce trece prin hipnoze de pământ.

Şi-n visul tău mă simt un fel de înger,

Port mări în trup şi cuie omeneşti,

Şi pentru Dumnezeu aş vrea să sânger,

O, noapte sfântă, care mă iubeşti.