pacienţii care "vindecă" doctori

“Doctorii” noştri vindecători

   Teoria şi biruinţa conspiraţiei. Aşa se numeşte efortul lumii de a ţine valorile „la respect”. Primesc telefoane de jale în care „pacienţii” vor să devină „doctori”. Au cumpărat şi birou, şi scaun, şi aparat de consultat bolnavii, şi pat pentru odihna oaselor suferinde. Sunt mereu gata să-şi arate „iubirea” infinită faţă de doctori în detrimentul celor care de fapt îi „trag în jos” pe doctori. Ce să-i faci? E veacul în care doctorii au nevoie de pacienţi şi de bolile lor amărâte.

Da, e toamnă la Sibiu şi prin spitale suflă un vânt câinesc de fostă simţire. Of, biată iubire! Parcă eşti circ ambulant la care cei ce-au scăpat de moarte cotizează cu bani, cu telefoane obscure, cu schizofrenii feminine, cu iraţiuni vegetale. E vremea complotului şi a răzbunărilor inimilor frustrate de atenţie. De câte ori n-am suferit eu însumi de pe seama pacienţilor deveniţi doctori docenţi, dar nu decenţi! Şi aşa a fost şi în viaţa mea, şi în viaţa tuturor, aşa va fi mereu. Conspiraţii la uşa cabinetului stomatologic. Conspiraţii la uşa cabinetului de pediatrie. Conspiraţii la uşa inimii noastre.

   Vine o pacientă şi îi spune unui doctor: „Domnule doctor, vă rog să semnaţi incompetenţa colegului dumneavoastră!” Apoi se duc la celălalt doctor şi îi cer: „Domnule doctor, vă rog să semnaţi incompentenţa incompetenţei colegului dumneavoastră!”. Şi doctorii, bieţii de ei, semnează pe reţete bolnave şi pe minţi zăpăcite de gelozie, crezând că astfel devin unii mai buni ca alţii şi că în sfârşit îi vor vindeca pe pacienţi de „iubire”.

Cad frunzele acestei toamne absurde, odată cu oamenii buni şi cu inimile lor suferinde. Cad datorită aceloraşi oameni, mereu şi mereu aceiaşi, care spun că îi iubesc pe doctori şi că de fapt nu există nicio boală incurabilă, decât boala doctorilor ce au vindecat pacienţi. E toamnă la Sibiu. Şi via a devenit liturgică, amară şi fără culegători.

Pe inima mea

Mai mult ca ieri e toamnă la Sibiu,

Simt via cum respiră sângerândă,

Nu mai e timp de bine, e târziu,

Şi arşiţa ne bântuie flămândă.

Complotul e ascuns într-un pustiu,

În suflete ce au deşertăciune,

Aş vrea să cred, aş vrea chiar să şi ştiu

De fapt ce e când nu e rugăciune.

Să fim mai buni, dar ăsta e un gând,

Pe care chiar Iisus ni-l tot trimite,

Atâta doar că noi nu stăm la rând,

Să aşteptăm iluziile promise.

Şi-acest oraş îmi pare tot mai greu,

Aş vrea să fug din el pe totdeauna

Într-un atom de om şi Dumnezeu,

Cu toamna ce îmi scutură cununa.

Prea s-au făcut creştinii temerari,

Şi trag de bărbi, de os şi patrafire,

Se cred mai mari ca cei care sunt mari,

Dar nu au nicio frunză de iubire.

Şi de aceea toamna la Sibiu,

Îmi pare o poveste umilită,

Şi cum v-am spus e totuşi prea târziu,

Cad frunze peste pasărea rănită.

P.S. 

Îi vom ierta că sunt doar pacienţi,

Dar vom pleca de-aici în altă lume,

Rămâneţi resemnaţi şi indecenţi,

Rămâneţi prin saloanele comune.

Pelerin la Orsova

Pelerin la candela Dunării!

   Mila Maicii Domnului m-a adus astăzi la capătul ţării, în Mânăstirea Sfânta Ana din Orşova. Sfios ca un înger, blând ca un porumbel, mă simt un nufăr pe cerul Dunării şi parcă aş vrea ca adierea inimii mele să nu stingherească povestea vieţii nimănui. Şi tocmai aici mi s-a făcut un mare dor de smerenie, de această taină profundă care deschide Împărăţia Cerurilor. Da, aş vrea să fiu smerit şi să nu ştiu niciodată lucrul acesta. Pentru că numai umilinţa poate chema umilinţa.

Mereu scriem despre noi, despre durerile noastre, despre biruinţele noastre şi niciodată despre lucrarea divină a pământului. Pentru că, iată, văzând acum Dunărea în faţa mea, încerc o stare de jenă duhovnicească. Mă simt neputincios că nu mă bucur mai mult de creaţia lui Dumnezeu. Obosit de lume, de veac şi de monotonia vieţii, am început să-mi pierd culoarea ochilor şi să-mi tulbur frumosul. Ori, de ce să nu spunem, noi, oamenii, suntem perlele veşniciei şi aşa trebuie să rămânem. Suntem făcuţi spre a zbura cu aripile iubirii spre rai.

Aici, la Sfânta Ana, maicile ne înconjoară cu atâta iubire, smerenie şi pace duhovnicească! Vorbesc puţin, dar au cuvinte alese. Sunt atente cu fiecare suflet care calcă acest pământ. Ca nişte îngeri care te invită să te acomodezi cu grădina edenului şi cu spiritul nemuririi. E sublim, e har, e Iisus Hristos.

Chiar acum aş vrea să vă spun ceva. Mi-e tot mai greu să trăiesc slava deşartă a propriei existenţe. Mi-e greu, mai ales aici lângă Dunăre, unde apele poartă istoria celui mai smerit popor din lume, poporul român. Şi astăzi aş dori să fiu o cruce tainică la care să lăcrimeze doar ochii celor ce se roagă. De aceea, rugaţi-vă pentru smerenia mea. Puneţi o floare pe altarul dăruirilor voastre şi vă voi pomeni mai mult ca niciodată.

Candela Dunării

Desprinde-te de toate, mai lasă amăgirea

Să-şi simtă neputinţa, când tu îţi vindeci rana,

Şi într-o zi de toamnă să afli dăruirea,

În Mânăstirea păcii cu hramul Sfânta Ana.

Din tinda ei profundă îţi vei vedea pământul,

Înconjurat de lacrimi, precum e dată mana,

Şi Dunărea străveche îţi va şopti cuvântul,

Aici e loc de ceruri, pe nume Sfânta Ana.

Iar preţ de o clipită, să stai ca între îngeri,

În liturghii profunde să spui sublim: Osana,

Tămăduind destinul şi tot ce ai înfrângeri,

Cu leacul ce se cheamă locaşul Sfânta Ana.

Măicuţele miloase sunt parcă duhuri blânde,

Ce şi-au săpat smerenii şi-şi poartă subterana,

Între icoane calde, stinghere şi profunde,

Aici în Mânăstirea cu nume Sfânta Ana.