poemele mele sunt daruri!

Vă dăruiesc câteva poeme scrise în seri de pace, de absenţă de lângă voi, dar copleşit de prezenţa lui Dumnezeu! Citiţi, recitiţi şi înţelegeţi că viaţa are şi culoare, lumină şi viitor!

Lumină de vară

 

Blândă porumbiţă care plângi în stele,

Către tine astăzi mă îndrept în dor,

Şi-ţi aduc cu pace cântecele mele,

Clipele frumoase, rănile ce dor.

Viaţa aceasta Maică, e un clopot harnic,

Bate din iubire, bate din nevoi,

Sufletul meu veşnic e mai mult amarnic,

Şi aşteaptă cerul în speranţe noi.

Îţi vorbesc cu lacrimi, mi-este greu şti bine,

Tot ce se adună e de fapt un chin,

Însă de la tine simt cum raiul vine,

Şi la rugăciune se coboară lin.

Te aştept iubire, te aştept de-o viaţă,

Hai, trezeşte-mi felul de a fi firesc,

Dă-mi un strop de pace, nu mai vreau în ceaţă,

Prea mult mă apasă cerul omenesc.

Fie-ţi dăruirea ca un vis de vară,

O Fecioară Sfântă ce ne-aduci un sens,

Simt din nou în suflet, ca şi întâia oară,

Că pământul nostru a ajuns imens.

Fior infinit

Riduri în natură, prin copaci,

Se adună scoarţa lumii triste,

Totuşi noi, ca intr-un lan de maci,

Cerem morţii ca să  nu insiste.

Valuri de speranţă ard în noi,

 Zi  de zi plătim facturi spinoase,

Ce bezmetic, ce sihastru roi,

Lacrimile să ne fie  roase.

Munte, vale, munte şi iar văi,

Coborâm şi ne-nălţăm cu jale

Florile ne simt când suntem răi,

Dă-ne Doamne inimă pe cale.

Decret de pace

 

Oştirile duşmane se bat cu faţa mea,,

Vânează ochii limpezi,tezaurul de vlagă,

Războiul mi se pare un biet covor de nea,

Iar viaţa mi-e frumoasă şi infinit de dragă.

Pornesc pe cal de gânduri şi tuturor le spun,

Hai încetaţi asaltul, e ceasul astronomic,

Sunt doar un sol de pace şi dragoste adun,

De ce purtaţi cu mine acest război atomic.

De-aţi şti ce port în oase, că sunt un biet izvor,

Ce vine şi se duce uşor spre veşnicie,

V-aţi pune flori pe lance şi-aţi plânge cu mult dor,

Cerând un armistiţiu ca bine să ne fie.

Hai, daţi-mi revolverul, să îl prefac în lut,

Din el să fac o hartă cu graniţe deschise,

Şi moartea să ne fie cu un divin sărut,

Pe arme fără gloanţe, pe doruri interzise.

Şi ca să fiu un exemplu, priviţi vă rog ce fac,

Concediez miniştrii ce-ar vrea război tenace

Devin eu dictatorul şi nu mai pot să tac,

Declam: Decret de milă, de astăzi este pace!

  Fulg divin

Ninge în vară, fluturi de rouă,

Cântă vioara, ce duh umil,

Simt o idee, inimă nouă,

Şi în iubire, devin copil.

Vine un înger, ce faci cu viaţa?

Ce întrebare, de fapt ce vrei?

Hai lasă-mi noaptea şi dimineaţa,

Până şi spinii nu sunt atei.

Îngerul simte, ca o mirare,

Vorba mea tandră, clopot subtil,

Apoi se-aşeză lin pe cărare,

Şi tace simplu, sincer, umil.

Devin petală, poate un înger,

Dulce povară, scăparea mea,

Hristos în mine, singur şi sincer,

Pare El însuşi, fulgul de nea.

Of ce vară

Of ce vară, arde dulce,

Inima pe dorul greu,

Simt izvorul cum se duce,

Ca un gând în Dumnezeu.

Of ce vară, ard în vine,

Şi în nopţi mă simt un spin,

Să alung din vise line,

 Un gând tandru şi divin.

Of ce vară, ce stupoare,

Ceai primesc, nimic mai mult,

Plec acasă cu splendoare,

Doare, doare ce ascult.

Of ce vară, cerul simte,

Peste tot iubirea mea,

Şi aşa primesc cuvinte,

Ca palton la vreme grea.

Of ce vară, of ce noapte,

Stau în lună şi veghez,

Merele de lacrimi, coapte,

Şi sub ele  îngenunchez.

Chipuri în fântâni

Simţim infinit şi ne plângem uşor

Fântânile verii adapă iubirea,

Ce apă, ce vise, ce dor, ce fior,

Oglindă în lacrimi se simte privirea.

Din palme o pâlnie facem mereu,

Prin ea să se scurgă secunda mărită,

Şi ziua să pară un blând Dumnezeu,

Potir de lumină, mireasmă sfinţită.

La noapte prin flori cântă îngeri frumoşi,

Priviţi-i cu drag, sunt sărut şi legendă,

Extazul îi face copii luminoşi,

Şi cerul le lasă o pace eternă.

Simţim între noi un întreg de minune,

Coboară spre ape o cumpănă dar,

Şi pietre duioase ajung să adune,

Şi îngeri şi lacrimi şi vise şi har.

Am revenit cu dor, poezie şi lumină!

Bună revedere prieteni!

"Am scris mai multe poezii şi pagini de juranl. Nu pot să le editez pe toate în această primă zi de revenire la firesc, pentru că, poate, nu ar fi interesante, într-un aplomb spiritual, aşa cum este întotdeauna cel al revederii.. Mâine însă o citiţi mai multe poezii. Deşi, nu vreau să vă descarc excesiv emotivitatea, evident în sensul larg al cuvântului, mi-ar fi mult mai de folos dacă măcar o dată, cei ce citiţi, cu toţii, azi, mâine, aţi trimite un email pentru mine, semnificativ, sau ca un fel de răspuns la salutul meu ( ceea ce scriu oe blog e în primul rând respectul meu pentru voi), deci ca să îmi spuneţi două-trei vorbe de încurajare. Pentru mine şi echipa acestul blog...
Vreau să ştiu dacă urmăriţi, sau mai urmăriţi acest blog, dacă existenţa lui mai are un rol spiritual în viaţa dumneavoastră. Eu totuşi cred că, indiferent de cât mă cunoaşteţi, de cât vorbim zilnic în alte moduri(sevici, cenaclu, biserică, societate) e mai de folos să comunicăm uneori şi în acest fel. În limitele normalului şi al iubirii de Hristos!
Apropo de Facebook. Vă repet, ceea ce am spus de atâtea ori, nu am interes să vorbesc pe Facebook. Prietenii de acolo sunt în marea majoritate "umbre". Stereotipii de slavă deşartă. o amăgire. Bine că m-am prins la timp. E o iluzie şi aşa am scris acolo chiar de două sau trei ori. ca dovadă că e aşa, e că nici nu au reacţionat la ideea mea... Acei aproape 200 de prieteni. pe email e mai multă normailitate. Deci, vă voi scrie pe blog şi rămân doar adeptul clasicului. Vă rog să îmi scrieţi părerea voastră. Dar numai aici, adică pe email...
Dincolo de de toate, mă bucur că am revenit. Ce  frumos e în spirit, în artă şi în iubire de cer! Mâine seară vă aşteaptă 5 poezii esenţiale..."
Părintele Cătălin

Maica Domnului: M-aţi căutat?

„M-aţi căutat?”… În fiecare an auzim această întrebare duioasă, ca un clinchet de clopot cristalin. E glasul cel blând al Maicii Domnului, către orice muritor, e întrebarea care ne provoacă conştiinţele şi ne determină pe noi înşine la alte întrebări esenţiale vizând propria viaţă. Paradoxal, dar de când a plecat în „mânăstirea cerului” Maica Domnului nu a lăsat în urma sa nici o întrebare dureroasă, nici o căinţă fără speranţă, nici un suflet fără adevăr.

La întrebarea: „M-aţi căutat?” desigur că răspundem stingheriţi, nesiguri, oscilând între tăcere şi cap plecat de ruşine în jos. Şi sfiala noastră pare a pleca deîndată pe cărările descurajării. Un impuls omenesc de moment ne aruncă în disperare. Dar, „nu”! Maica Domnului nu ne lasă. Nu acceptă doborârile noastre. E acolo lângă noi, în dreapta noastră spre a ne spune: „Nu, niciodată, să nu vă căiţi în deznădejde!” Şi apoi adaugă: „Eu sunt lângă voi! Mereu există început nou, speranţă şi înviere!”

De două mi de ani Maica Domnului ne alungă inerţia falselor smeriri, ne întinde braţul din înecul părerilor greşite de sine şi ne aduce la limanul noilor începuturi. Splendoarea „mutării sale la cer” înseamnă coborârea raiului în inima noastră. E poate singura retragere care întregeşte. Pustiul stelelor se uneşte pustiul pământului. Şi pe acest pustiu încep să se sosească apele răspunsurilor certe. Muritorii primesc arvuna Împărăţieie, şansa de a o lua mereu de la capăt pe drumul mântuirii, curajul de se simţi iertaţi, înţeleşi şi iubiţi. Născătoarea de Dumnezeu se roagă pentru noi şi cu îndrăznire îi spune Fiului Său: „Şi ei sunt ai mei! Acum şi pururi şi în vecii vecilor!”  Atunci un glas din cer se aude: „Fie voia ta, Maica Mea! Fie Mie după cuvântul tău!”

De la moarte la viaţă, de la lacrimi la trăire,

Dumnezeu ne-a dat o cale,

Şi o sfântă mănăstire.

Şi de-acolo se aude, o smerită liturghie,

Ce în inimă se-ascunde,

Ca un cer ce va să fie.

Arde flacăra de sine, totul e numai iubire,

Şi pe aripile line,

Maica Sfântă stă-n jertfire.

Ochii ei sunt mărturie , timp de rai, desăvârşire,

Şi se-aude iarăşi: „Fie!”

Pentru sfânta mântuire.

Acum totul e plinire, punte între cer şi fire,

Şi un suflet de iubire,

Plânge într-o mănăstire.

Naştere din nou

 

Să mă creezi din nou la noapte,

Fii Doamne arhitect de geniu,

Lasă-ţi iubirea să mă poarte,

Prin altă naştere, remediu.

Şi dă-mi ca faţă liniştirea,

Doi ochi atinşi de întrebare,

Pe umeri să-mi adaugi simţirea,

Şi ce e bun din fiecare.

Pe mâna dreaptă lasă-mi darul,

Să nu ştie ce face stânga,

În minte să îmi vină harul,

Şi-n piept să simt năpraznic stânca.

Apoi să zbor ca uliul aprig,

În nopţile de jar şi pace,

S-aduc în ceruri cel mai tragic,

Prinos al lumii care tace.

Şi ute-aşa ca os în brazdă,

Stropit din naştere cu sânge,

Eu să devin un Tu ce rabdă,

Pe-o cruce unde viaţa plânge.

Lecţie cu îngeri

 

Şi îngerii au explodat în forme,

Materie ei par, dar sunt divini,

Ard insurgenţi în lacrimi şi arome,

Dar vai, sunt imposibili şi senini.

Se plimbă cald prin propriile tranşee,

Molatic se aşează prin absurd,

Şi când îi simt, parcă ar fi maree,

Pe echilibrul gândului cel surd.

Ei au preţ, izbânda capitală,

Să ne aducă timpul înţelept,

Depresia de geniu minerală,

Sau pur şi simplu cel mai sfânt concept.

Şi astfel să pricepem că iubirea,

Nu e decât grandoare şi pluton,

Iar cel ce moare, oferind jertfirea,

Abia atunci se spune că e om!

Drum comun

Legat mă simt de drumul acesta care duce,

Probabil către sine, posibil către voi,

Şi viaţa mea devine un semn într-o răscruce,

În nici un caz firescul lăsat din doi în doi.

Şi câtă pasiune pun unii să mă vadă,

Pe şanţ de autostradă, haotic, fără sens,

O stea strălucitoare, dar gata să decadă,

Din cerul de iluzii, dintr-un halou imens.

Tovarăşi de urgie, colegi de suferinţă,

Vă fac la toţi metanii, ce vreţi însă nu ştiu,

Pe calea mea există şi soartă şi căinţă,

Lăsaţi-mă în pace, e totuşi prea târziu.

Mai bine luaţi rucsacul, puneţi ceva merinde,

Că iată drumul nostru de fapt e bun comun,

Plecăm cu toţi spre moarte, plecăm în necuvinte,

Deci: Noapte bună prieteni, cu bine şi drum bun!

Nu vom uita

( poezie scrisă în timpul concertului de la Caransebeş şi recitată în direct de autor)

Nu vom uita vreodată,

Această mână-ntinsă,

Şi crucea care simte fiorul omenesc,

Şi te întreb o prieten, ţi-e inima convinsă,

Ai omorât păcatul şi visul cel lumesc?

Nu vom uita vreodată,

Această zi de pace,

Şi vocile ce cântă ca un suspin frăţesc,

Şi te întreb pe tine, de ce iubirea-ţi tace,

De ce nu laşi cuvântul în datul cel firesc.

Nu vom uita vreodată,

Nici zilele de jale,

Umblarea de pe mare, acel cumplit înec,

Când ne-ai redat Iisuse adevărata cale,

Iertarea, dăruirea, spunând: Eu vă iubesc!

Nu vom uita vreodată,

Că cerul ne aşteaptă,

Acolo stă Măicuţa şi cei ce se doresc,

Iar clopotul de lacrimi mai curge şi îndreaptă,

Pe fiecare suflet în dor dumnezeiesc.