florilor de mai

Florile de mai

 

Şi lacrimile par o dulce mare,

Albastrul le transformă într-un rai,

Când pasul se transformă în cărare,

Daţi-mi un leac din florile de mai.

Nu vreau cununi, nu cer stinghere flamuri,

Războaie am purtat pe vajnici cai,

Şi am ajuns ca un oftat pe valuri,

Dar am o taină florile de mai.

Bolnav voi fi mereu şi gol în fapte,

Şi către viaţă cer, atât: Mai stai!

Dar dincolo de moarte şi de noapte,

Eu cer o pace, florile de mai.

Şi îngerii de mi-ar cânta la geamuri,

Chiar eu de-aş fi un sunet blând de nai,

Tot pom aş vrea să fiu cu dese ramuri,

Să port pe tâmple florile de mai.

Deschideţi larg a sufletului poartă,

Şi vă îndemn: Veniţi spre ceruri, hai!

Dar nu uitaţi că Dumnezeu aşteaptă,

Să luaţi cu voi şi florile de mai.

Eu, omul şi pomul

 

Şi undeva în suflet de Ardeal,

Mirarea mea a înflorit azi noapte,

Când se făcea că sunt un pom pe deal,

Cu merele sporelnice şi coapte.

O mână m-a atins uşor pe ram,

Ce caldă, ce uşoară amintire,

Dar nu era nici mâna lui Adam,

Ci doar o mână rece de simţire.

Din freamăt am ajuns să gem stingher,

Cu florile ce îmi creşteau din tâmple,

Eu pomul cel crescut în colţ de cer,

Întrevedeam ce poate să se întâmple.

Şi iată ce destin fatal, măreţ, ,

Culegătorii au venit la mine,

Spuneau că am un rod fără dispreţ,

Cu mere importante şi divine.

Până în zori n-a mai rămas nimic,

Am fost prădat de fructele frumoase,

Şi ca un pom ce a murit un pic,

Mi-am strâns la pieptu-mi crengile duioase.

Norocul meu că somnul a plecat,

Şi m-am trezit din visul ca un munte,

Eu omul cel absurd şi resemnat,

Culegător de lacrimi şi de fructe.

Am scris pentru liniştea voastră!

PENTRU VOI PRIETENI!

Mereu scriu pentru alţii. Deşi pot fi uşor acuzat că scriu pentru mine. Dar, mă gândesc la voi, la cei ce mă citiţi, la cei ce aşteptaţi mereu să spun ceva frumos. Nu ştiu cât de mult reuşesc să spun. Uneori oamenii tac şi atunci am impresia că poezia mea ar fi putut să nu existe. Nu aş vrea ca vorbele mele să fie doar un delir creativ, o punte impusă de febrilitatea mea încă copilărească, ci îmi doresc ca efectiv aceste cuvinte să vă dăruiască bună speranţă. Voi vreţi viaţă bună şi liniştită! Ştiu! De aceea îmi fac gânduri când nu reuşesc să vă transmit un mesaj şi o stare de spirit deosebită. 

În această zi vă dăruiesc două poezii. Să vă fie de pace, de lumină, de sănătate şi de curaj!

Fiţi binecuvântaţi prieteni! Nu uitaţi să îmi scrieţi şi mie măcar un rând! 

Biserică de lemn

Lacrimă în lemn,

Cruci săpate-n oase,

Peste cer însemn,

Clipa ce rămase.

Un genunchi stingher,

Palme de iubire,

Totul e mister,

Dor şi răstignire.

Cântă îngeri blânzi,

Ape cred miloase,

Pâinile se frâng,

Pe poveri miloase.

Pleacă gândul meu,

Vine împăcarea,

Noi şi Dumnezeu,

Ne-am unit cărarea.

Timpul meu

Foşneşte ora într-un lut,

Nu pot să scap de tine moarte,

Şi simt cum parcă de demult,

Îmi scrii speranţa într-o carte.

Prin palmele apele îmi curg,

Izvorul tău e blând iubire,

Dar trupul este ca un rug,

Şi arde ca o mărturie





Prin spini păşesc şi nu găsesc,

Hotarul ierbii de blândeţe,

Ce trist mi-e visul omenesc,

Când somnul vine să mă-nveţe.

O palmă am până la cer,

Pe vârf de munte bat metanii,

Iar viaţa este un mister

Şi ce uşor îmi număr anii

dreptul la viaţă

FOTBAL, LACRIMI ŞI SFINŢI


 

Mihai Neşu fotbalistul care trezeşte rugăciunea

Accidentul fotbalistului român Mihai Neşu, a produs un adevărat delir mediatic în întreaga lume. Paralizia corpului, pe care Mihăiţă nu şi-l simte de la gât în jos, trezeşte multe semne de întrebare, neputând la această oră să afirmăm dacă vreodată se va mai putea mişca. Doctorii sunt ca de obicei circumspecţi, dau din umeri şi fac prognoze sceptice. Părinţii tânărului (tatăl fost mare arbitru pe nume Mircea Neşu şi doctor strălucit în Oradea) lăcrimează zi şi noapte şi ne îndeamnă spre rugăciune. Şi ceea ce pare mai frumos, este faptul că opinia publică din întreaga ţară (şi chiar europeană) se roagă pentru sănătatea fotbalistului român. Nu sunt numai vorbe. Am auzit ziarişti, oameni de bine de lângă noi cerându-ne să ne rugăm pentru Mircea Neşu. Recent Cătălin Tolontan de la Gazeta Sporturilor făcea un apel  sensibil la pietate şi spirit comunional, cerându-ne să veghem la căpătâiul încă viu al lui Mihai Neşu. M-am minunat de acest gest, m-am simţit mult mai bine, mult mai paroape de o soicietate ce ar trebui să redevină creştină şi să se comporte mereu aşa.Ceea ce nu reuşesc politicienii, adică realizarea consensului naţional, ceea ce nu reuşesc preoţii, aducerea oamenilor înapoi în Biserică, iată că reuşesc într-o oarecare măsură tragediile şi încercările vieţii. Care tot din mila lui Dumnezeu se petrec, ca un ceas deşteptător pentru trezirea unei lumi impasibile. În general, suntem egoişti, justiţiari, lacomi după parte pământească şi plini de orgolii. Durerea însă ne solidarizează, ne aduce în faţa lui Hristos şi ne constrânge să facem cu toţii fapte pe care în mod curent nu le facem. Adică să iubim şi să ne rugăm…

Îngerul blond

 

Şi zborul său a fost curat,

Mereu descătuşat în iarbă,

Până când astfel s-a întâmplat,

Să fie răni, durere, zarvă.

Într-un minut absurd şi gol,

Parcă înveşmântat în noapte,

Şi iată ce fatidic rol,

Să joci într-un salon de moarte.

Iar corpul să îţi fie mut,

O piatră care se frământă,

Iar sângele prin lacrimi dus,

Ca valul hărţuit de stâncă.

Deasupra numai Dumnezeu,

Şi doctorii ce fac prognoze,

Spunând c-aşa e mai mereu,

Ne-ntoarcem simplu în hipnoze.

Acum sportivul pare ax,

Un minutar ce lin oftează,

Şi parcă nu-i adevărat,

Şi toţi în juru-i lăcrimează.

Se-aud colinzi şi rugăciuni,

Ectenii calde, însemnate,

Se cer iluzii şi minuni,

Pentru a vieţii sănătate.

Dar Mihăiţă doarme blând,

E somnul cel mai lung al firii,

El îngerul căzut în rând,

Ce duce dorul dăruirii.

Şi dacă cerul va ofta,

Cu vrere hristică, miloasă,

Din nou un înger va cânta,

Pe iarba verde de acasă.

Părintele Ioanichie de la Frăsinei şi zâmbetul revederii

 În această zi m-am gândit că la cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viaţă. La oamenii frumoşi. La oamenii care mi-au zâmbit cu dor de viaţă şi de veşnicie .La Părintele Ioanichie de la Frăsinei care de fiecare dată când ajungem la dânsul, ne vorbeşte printr-o privire caldă şi zâmbitoare.. Se uită în ochii noştri şi surâde… E vesel, calm şi binevoitor. Niciodată grav, niciodată aspru, niciodată speriat de moarte şi de plata morţii. De obicei atunci când ajungem la mănăstire, primul gest firesc este de a ne apropia de dânsul şi de a-i cere blagoslovenie. Preacuviosul părinte ne întinde o mână cladă, uşoară şi apoi zâmbeşte din adâncul inimii:

- Ce mai faceţi? Bine aţi venit? Mi-era dor de voi? Ce mai este pe la Sibiu, merge treaba? Şi tot sfinţia sa răspunde:

- Trebuie să meargă! Nu ne lăsăm orice ar fi! Piedici sunt, dar biruim! – şi ochii săi surâd miloşi şi plini de voioşie.

Urmează din partea noastră un moment de ezitare firească. Primirea este peste măsură, neaşteptată. Ce am putea noi păcătoşii să spunem, cum să răspundem în faţa unui asemenea părinte? Gândurile noastre sunt împovărate. Desigur, am putea brava printr-u răspuns smerit, de genul:

-          Ce să facem părinte? Păcate părinte, păcate!... dar mai bine tăcem şi nu spunem nimic. Părintele ne priveşte din nou:

-           Hai măi copii, nu vă mai temeţi, nu vă mai tânguiţi de păcate! Bucuria revederii e mai mare decât slăbiciunile. Noi suntem acum cu Hristos! Păcatele le aveţi pururi cu voi, dar pe mine ţi pe Hristos.… Şi iarăşi zâmbeşte cu o seninătate desprinsă de undeva din mila bogată a cerului. Un sentiment de iubire ne copleşeşte instantaneu. Ne gândim la frigul întâlnirilor de acasă, din societatea noastră, cu oameni care te privesc pizmuitori, apatici sau uneori chiar intransigenţi. O lume în care trăim, o lume în care ne comportăm şi noi la fel, fără iubire, fără bucuria întâlnirii cu cel ce ţi-a fost dat să-ţi fie aproape sau departe pe drumul l vieţii.

Părintele Ioanichie ne întinde din nou mâna şi plin de sfială ne spune:

-          Haideţi să vă fac rugăciunile de dezlegare. Şi să mai povestim şi noi câte puţin…

   Am relatat această întâmplare nu din dorinţa de a povesti un fapt divers sau senzaţional, ci pur şi simplu pentru  a oferi o soluţie simplă de a câştiga veşnicia: să zâmbim şi să ne bucurăm că existăm împreună.

   Poate e prea mult să ne gândim la veşnicie. Poate e destul de greu să ne aducem aminte de trecut. Sufletul nostru este numai clipa aceasta. Secunda mirabilă în care eu vă scriu iar voi citiţi. Cine sunt eu? Cine sunteţi voi? Nişte oameni simpli care am avut ocazia deosebită ca în anul Domnului 2011 să trăim, să scriem, să citim, să existăm în acest univers frumos, interesant şi complex. Faptul că eu scriu nu este o iluzie ci certitudine. La fel şi lectura voastră înseamnă un elogiu adus vieţii. Aţi fi putut acum să fiţi în mijlocul unei mulţimi, să priviţi spre pământ şi să trăiţi deprimări cotidiene. Dar pronia divină a vrut să fie aşa. V-a chemat la lectură şi la pace. La zâmbet, la meditaţie, aproape de mine şi de tot cerul care ne înconjoară. Să ne bucurăm!

Zâmbetul părintesc

De ce îţi tânguieşti privirea,

De ce-ţi smoleşti cu lacrimi dorul,

Tu nu înţelegi că azi iubirea,

E-n faţa ta, ca şi fiorul.

De ce te crezi un înger tainic,

De ce vrei stele şi himere,

Tu nu înţelegi că e amarnic,

Tot ce speranţa încă cere.

De ce te zbaţi ca într-o stâncă,

De ce-ţi zdrobeşti trupul şi osul,

Tu nu înţelegi că mai adâncă,

E bucuria şi frumosul.

De ce nu simţi secunda blândă,

De ce vrei totul pentru mâine,

Tu nu auzi cum îngeri cântă,

Şi într-un colţ uitat de pâine.

De ce te tânguieşti măi frate,

De ce te plângi soră iubită,

Sunt astăzi daruri însemnate,

În palma mea desăvârşită.

Deci, lasă tot ce te-nconjoară,

Poverile de amintire,

Şi fi aşa ca-ntâia oară, 

Un zâmbet simplu de privire.

Cenuşa iubirii

Să-ţi porţi armatele prin pace,

Să nu ai spadă şi nici flamuri,

Când Dumnezeu în tine tace,

Să fi un fel de pom cu ramuri.

Iar fruct să ai doar resemnarea,

Şi gustul lui să fie dulce,

Apoi să-ţi redeschizi mirarea,

Pe orişiunde calea duce.

Gândindu-te că eşti izvorul,

Ce se strecoară prin iluzii,

Pe o colină să-ţi duci dorul,

Şi cearcănele din confuzii.

Când oamenii îţi spun cuvinte,

Atunci să fi o biată floare,

Un fel de lacrimă ce simte,

Ce dăinuieşte şi ce moare.

Şi când o vitregie strâmbă,

Îţi va răni un colţ de suflet,

Să şti că totul se întâmplă,

Doar ca să ai mustrări de cuget.

Iar peste toate ca izbândă,

Să te smereşti cu bucurie,

Căci iată dragostea flămândă,

Îţi dă de astăzi veşnicie.

 

Viaţa ca un rol

dumitreancatalin@yahoo.com
Mirarea Părintelui Nicodim Bujor!

Am intrat în chilia Părintelui Nicodim. Sfios ca de obicei cu bună dorinţă de a-i spune gândul meu. Ca de obicei părintele privea undeva spre cer. Avea privirea aparent pierdută, dar Dumnezeu ştie câte vedea cu ea. Am îngenuncheat lângă pat şi i-am sărutat mâna. M-a privit oarecum mirat. Aşa făcea de fiecare dată. Ne întâmpina pe toţi cu mirare, ca un copil care descoperă pentru prima dată ceva frumos pe lume. Urma o clip în care te privea adânc. Aveai impresia că te pătrunde cu ochii până în adâncul inimii. Tremuram, mă gândeam la slăbiciunile. Aşteptam ca părintele să mă dojenească, să mă trimită înapoi acasă, să-mi atragă atenţia că am atâtea lucruri bune de făcut. Dar nu era aşa! Părintele se bucura că mă vedea şi se mira că sunt acolo în faţa lui, ca un trimis a lui Dumnezeu sau ca un bun prieten care nu îşi uită prietenii. Apoi spunea: „Ce mai e la Sibiu? Am predicat acolo în faţa Mitropolitul Bălan şi am spus aşa „De astăzi Muntele Aarat s-a mutat în Sibiu!”… Era şi Părintele Arsenie. I-am fost ucenic. Am avut un flanel de la dânsul. Nu mai am nici un fir din el. Am dat pe la fiecare câte un fir…” 

Mi-am potrivit genunchii mai bine ca să-i văd ochii calzi. O faţă albă, Doamne cât putea să fie de senină, mă întâmpina cu nenumărate răspunsuri. Nici nu avem idee ce să-l întreb. Părintele Nicodim răspundea prin însăşi faţa sa curată. I-am oferit cartea mea de poezie. O colecţie cu primele 400 de poeme compuse prin darul lui Dumnezeu. S-a uitat din nou oarecum mirat şi stânjenit spre mine: „Mi-o daţi mie?” Am răspuns entuziast: „Desigur părinte! Mai întâi vreau să vă citesc o poezie despre sfinţia voastră!” Şi am citit un poem în care povesteam marea minune a descoperirii de către Părintele Nicodim a sfintelor moaşte ale Sfântului Calinic. Părintele asculta liniştit, fără a se tulbura, fără a clipi din ochi. L-a sfârşit a aplaudat şi mi-a spus: „10!” Apoi a luat carte şi a sărutat-o cu drag. De data aceasta mirarea m-a cuprins pe mine. Asistam la un moment de sublimă candoare când un sfânt sărută cuvântul unui păcătos. Dar în acele cuvinte părintele simţea darul proniei divine, inspiratoare şi făuritoare de frumos.

De atunci de fiecare dată când scriu o poezie am o clipă de mirare. Mă uit spre coala albă sau spre ecranul cel gol al laptopului şi mă gândesc la felul în care Părintele Nicodim Bujor primea cuvântul nostru al celor aflaţi în „marea vieţii” ca şi cum ar primi pe însuşi Dumnezeu. Întâmplarea relatată mai sus nu are virtuţi de senzaţie, dar în felul ei este o pildă de iubire şi un mod de a afla cum trebuie să ne întâmpinăm aproapele. Fie chiar şi

printr-o mirare duhovnicească prin care ne regăsim bucuria.  

Darul mirării

(Părintelui Nicodim Bujor)

 

Alb de zăpadă, crin de iubire,

Ochii mirării plâng şi doinesc,

Îngerul păcii, treaz în simţire,

Azi îmi trimite dor omenesc.

Ce mai faci viaţă, unde ţi-e plânsul,

Iată e timpul să dăruieşti,

Inima, mila, cântul, cuvântul,

Clipele tale dumnezeieşti.

Sfântul se miră, ce împăcare,

Chipul îi arde ca un zenit,

Amurg de vară, blândă visare,

Iată sublimul desăvârşit.

Bujori de floare, cruce firească,

Urci pe Golgota, urci pe Tabor,

Poate de astăzi scump o să crească,

Via de lacrimi, via de dor.

Sfântul oftează, se adânceşte,

În rana veche, leac şi balsam,

Sufletul milei lin se trezeşte,

Floare stingheră pe propriul ram.

Haide copile, dă-mi mâna caldă,

Iată tot cerul azi s-a smerit,

Într-o chilie care dezmiardă,

Of-ul iubirii necontenit.

Şi dacă locul de bucurie,

Mâine devine doar un mormânt,

Să nu mă cauţi între ruine,

Ci în mirarea de legământ.

Actorul

 

Aplauze frumoase, cortina blând se lasă,

Actorul se trezeşte, mai singur, mai stingher,

Şi lumea se retrage cu grijă către casă,

Ca un convoi de lacrimi ce pleacă către cer.

Stupid actorul plânge, la rândul său de silă,

Căci rolurile vieţii sunt triste mai mereu,

Ar vrea măcar o dată, ca să culeagă milă,

Din florile primite sau de la Dumnezeu.

Dar cine să îi ştie trăirea, slăbiciunea,

Mai toţi îl cred o stâncă ce-şi joacă propriul rol,

Un Shakespeare ce culege după cuvânt minunea,

Deşi acum teatrul e părăsit şi gol.

Pe când era pe scenă înconjurat de daruri,

Colegii lui, actorii din piept îl pizmuiau,

La fel şi spectatorii, aplaudau în valuri,

Şi poate că în suflet ei înşişi îl urau.

Credeau abject sufleurii cu patimă aprinsă,

Că-n viaţa lui secretă femeile roiesc,

Habar n-aveau săracii că viaţa lui e stinsă

Că el nu are parte de sensul omenesc.

Actorul însă simte pustiul şi durerea,

Şi singuratic plânge sub fum de reflector,

În jur e totul altfel, iubirea şi tăcerea,

Ce lume,ce iluzii şi ce ciudat fior!

Dezechipându-şi haina din rolul de iubire,

Îşi lasă lin peruca într-un cuier sfios,

Apoi închide uşa cabinei de regie

Şi pleacă către casă, cu capul blând în jos.

Înger la fereastră

Arde pasărea măiastră,

Fug himerele-n pustiu,

Astăzi este ziua noastră,

Chiar de vine prea târziu.

Focul plânge peste tâmple,

Candele vuiesc stingher,

Oare ce o să se întâmple,

Dacă tu vei fi un cer.

Stinge focul alb din mine,

 Îngere ce stai la geam,

Noaptea asta se cuvine,

Tu să fi un fruct pe ram.

Plânge, cântă şi visează,

Haide fi aşa de blând,

Ca un foc care durează,

Din tăcere spre descânt.

Pune-mi aripe şi mie,

Vrea să zbor în infinit,

Şi din dragoste târzie,

Să devin desăvârşit.

Astăzi este ziua noastră,

Apele te cheamă lin,

Hai coboară din fereastră,

Dragul meu răspuns divin!

poeme cu ploaie şi rai

Şi pentru cititorii sitului LUMEA CREDINŢEI...

Creştini: Să plouă cu bunătate!

Citesc pe site-ul revistei Lumea Credinţei atâtea cuvinte excepţionale spuse de mari duhovniceşti. Grija Părintelui Marius este asemănătoare cu această ploaie liniştită şi fertilă  de mai (la Sibiu a plouat), încât nu ştiu de unde să încep a spune eu însumi ceva frumos.Plouă cu soare! Plouă în această lume când veselă, când tristă! Ce paradox! Nu ştiu câţi veţi citi aceste rânduri, câţi o să-mi spuneţi că le-aţi citit, sau ce rezultă din ele. Şi totuşi, în ciuda atâtor lucruri minunate ce se scriu, de ce nu devenim mai buni? De ce avem mereu tentaţia autodistrugerii noastre şi a semenului nostru. Un creştin ar trebui să fie o ploaie de bunătate. Iată ce texte se publică, iată ce argumente duhovniceşti citim şi avem în mintea noastră. Dar unde e  iubirea? Unde e cuvântul blând? Unde sunteţi creştini? De ce nu vă aud? De ce nu strigaţi de bucurie că avem dreptul la iubire? de acest creştinism tăcut(iar nu smerit)? De ce atâta gravitate? De ce vă e frică de iad? De ce ameninţaţi pe alţii cu focul cel veşnic? Hristos e cu noi! Hristos e lângă noi! Iată-L! Atingeţi-L! E chiar şi în aceste cuvinte din care sper să se nască un nou dicţionar de dragoste şi bunătate! Lectură plăcută!
X


Cum poate ajuta un picur de ploaie la mântuire? E o întrebare la care cu siguranţă că nu v-aţi aşteptat. Un fel de paradox interogativ poetic în aparenţă, dar nelimitat în consecinţe. Pentru că ploaia este pentru toţi un mod de a reflecta la valorile vieţii, o soluţie de a fi statornici unui loc anume (ca şi călugării de la Pateric care  aveau marea virtute de a nu se muta lesne dintr-un loc în altul). În fine, pentru noi ploaia înseamnă şansa de a descoperi cât de aproape este Dumnezeu de noi, de viaţa noastră, de gândurile noastre, fi şi numai  prin existenţa inspiraţiei poetice care decurge cu pace dintr-o unică ploaie de mai.

Ploaie de rai

 

Ceva incurabil mă cheamă,

Spre ploaia aceasta de mai,

Acum când e vreme de teamă,

Acum când e vreme de rai.

Şi plouă afară din mine,

De parcă eu n-aş fi un lac,

Cu lacrimi stinghere, străine,

Ce stau ca într-un stins iatac.

Şi plouă şi încă nu-i bine,

Căci oamenii vor să fiu cald,

Aşteaptă poeme senine,

Din gândul meu gol ca un vad.

Şi plouă cu propria-mi rană,

Şi plouă cu sânge stingher,

Şi picurii sunt ca o mană,

De lacrimi, de pace, de cer.

Şi plouă din ceasul de mâine,

Minute se fac anotimp,

Şi viaţa porneşte înainte,

Şi plouă cu timp, fără timp.

Şi plouă pe tot ce e lege,

Iubiri se ascund într-un nor,

Şi vine un vânt să dezlege,

Acest imposibil fior.

Şi plouă din umbre de seară,

Vă dau întâlnire în rai,

Şi plouă cu picuri de ceară,

Şi plouă în luna lui mai.

De la Dumnezeu

 

Dumnezeu mi-a dat cuvântul,

Leagă-l peste umbra ta,

Fă-l să-şi ţină legământul,

De a te iubi cumva.

Dumnezeu mi-a dat durerea,

Pune-o peste tot ce ai,

Iată mila şi tăcerea,

Iată drumul tău spre rai.

Dumnezeu mi-a dat trecutul,

Şi poverile de dor,

Iată astăzi începutul,

Unui nou firesc fior.

Dumnezeu mi-a dat şi plânsul,

Lacrimile îţi sunt dar,

Ele vor uda pământul,

Căile de vis amar.

Dumnezeu mi-a dat iubirea,

Un ştergar frumos de in,

Să-mi ascund în el privirea,

Şi să redevin divin.

Şi iarăşi

Şi iarăşi peronul ne cheamă

Şi iarăşi prin gări ne vedem,

Şi iarăşi ne plângem de teamă,

Şi iarăşi în lacrimi tăcem.

Şi iarăşi sunt ore pierdute,

Şi iarăşi va fi trenul dus,

Şi iarăşi iluzii trecute,

Şi iarăşi firescul distrus.

Şi iarăşi iubirea ne moare,

Şi iarăşi pe linii trăim,

Şi iarăşi o rană ce doare,

Şi iarăşi pe noi ne minţim.

Şi iarăşi plătim cu speranţe,

Şi iarăşi vagoane de fier,

Şi iarăşi trăim cu restanţe,

Şi iarăşi ne-ntoarcem la cer!

Mă întorc în rana mea,

Să mă vindec de lume,

Atâta vreme cât dragostea,

Înseamnă neputinţă,

Iraţiune şi vânare de vânt.

Iubire vorbind la perete…

În casa mea e bine,

Focul arde cu iubire,

Perna nu îmi refuză nici o lacrimă,

Iar peretele mă priveşte stingher,

Ca pe un fluture,

Obosit ca după prima clipă de iarnă.

Acest perete simte mai mult decât oameni,

El însuşi e un Dumnezeu,

Gata să ardă,

Gata să tacă,

Gata să mă suporte,

Aşa cum sunt eu,

Cu plusurile şi cu minusurile mele,

Cu visele şi amăgirile

Ce le ard în inimă.

Şi omul,

Omul care uită,

Omul care iubeşte doar atâta timp cât primeşte,

Omul care mă supune neantului,

Omul care mă ceartă,

Omul care mă alintă,

Omul care mă preferă condiţionat,

De materie, de semnături şi de promisiuni de viaţă,

Omul

Nu are iubirea şi tandreţea peretelui divin.

Peretele acesta,

De câte ori mi-a dăruit o oră de iubire,

Nu s-a smintit de mine,

Nu mi-a reproşat impostura,

Nu mi-a cerut aripi de îngeri,

Nu m-a certat,

Nu a plâns,

Nu a fost grav şi bolnav.

A rămas acelaşi perete,

Simplu, discret şi înţelegător,

Cu propria mea cerere de viaţă.

Şi de atunci,

După fiecare noapte petrecută alături,

El, singuraticul singurătăţii mele,

Mă priveşte cu drag,

Mă dezmiardă cu pace,

Mă priveşte iertător cu un  Dumnezeu,

Şi îmi spune tăcând:

Eu sunt aici,

La locul meu,

Mereu lângă tine,

Şi pentru că oamenii rămân oameni,

Există marea dramă

De-a constata faptul că, omul,

 bun sau rău,

credincios sau ateu,

are un singur viciu,

acela de a nu ajunge niciodată

un simplu perete,

care iubeşte, tace şi iartă,

dincolo de orice morală străină,

de orice consens,

şi de orice lacrimă fără nume.