ELEGIE DE FRUNZA

Frântă frunză ce-ai căzut,

Vor veni zăpezi pe val,

Toamna parcă s-a născut,

Chiar pe dealuri, în Ardeal.

Frunză ce ai fost de leac,

Vara când mergeam pe mal,

Lângă tine plânge-un veac,

Și acest rănit Ardeal.

Frunză ce-mi aprinzi fior,

Mai ții minte blândul cal,

Cum trecem pe el în zbor,

Codrii sfântului Ardeal.

Frunză, fără să-ți vorbesc,

Noi avem destin fatal,

Când în lacrimi te privesc,

Tu ești dorul de  Ardeal.

FRUNZA ȘI OMUL

Infinitul fior, 

Ca o frunză pe pom,

Pentru  fiece dor,

Mai există un om,

Uneori parcă mori, alteori ce să-ți spun,

Pe potecile tale două lucruri vorbesc,

Ce a fost este greu, și ce ai este bun,

Dar un lucru îți cer, poate plânsul firesc.

Nu te teme de dor, nu privi către vis,

Frunza blândă de crin, are trup de stejar,

Nefiresc paradox,  și util compromis,

Când se apleacă ușor, curge har peste har.

Știu, iluzii au loc, uneori este greu,

Parcă toamna e gol, și  aici și în cer,

Dar pe lacrimi de gând, plânge chiar Dumnezeu,

Și coboară în noi, ceasuri mari de mister.

Când din ram te desprinzi și ajungi pe pământ,

Nu uita, că nimic nu-i pierdut și pustiu,

Te culege un om și își ia un frământ,

Și acela aș vrea, chiar eu însumi să fiu.

La București a nins... În Ardeal doar miroase a iarnă...

frunza

Frunză lină între zăpezi,

Stai pe ger de gând și jale,

Către ceruri alb visezi,

Și îți cauți altă cale.

Te-am cules cu palma- jar,

Să nu te mai calce pasul,

Și de-atunci pășesc mai rar,

Mi-e străin de tot orașul.

Ce destin, ce sfânt fior,

Frunza ninsă de splendoare,

Să-mi devină leac și dor,

Paradox de remușcare.

Vine iarna, da, e greu,

Știu că frunzele se pleacă,

Dar prin ele, Dumnezeu,

Va dori mereu să treacă.

Și apoi, ce blând mister,

Ca un duh ce se frământă,

El va mângâia stingher,

Palma mea de dor plăpândă.

miroase a iarnă

Miroase a iarnă, a fulg și a suflet,

Respir inocent-oportun,

Vreau iarna să-mi fie un flutur pe cuget,

Mirosul să-mi fie străbun.

Miros o ninsoare, și simt parcă lemnul,

Cabanei de zahăr și zbor,

Din coșuri de casă ieșind oxigenul,

Poveștilor calde  de dor.

Și patul miroase a lacrimi de pace,

Un înger veghează stingher,

Eu dorm, dar el simte, poftește și tace,

Aceeași iubire de cer.

Miroase a iarnă, a seri de splendoare,

Cu focul în vetre nestins,

Mi-e bine, mi-e milă, și parcă mă doare,

Că peste splendoare a nins.

VINOVAȚII

Virtutea noastră e o vină,

Iertarea e și ea o vină,

Speranța ce-o lucrăm e vină,

Trăind din vină lângă vină.

Canoanele când spun de vină,

De vină sunt cei fără vină,

Și vom plăti cu altă vină,

Și cine știe ce-o să vină.

Din flori se simte dor de vină,

Când macii pierd petale vină,

Pe Cruce, Christ este de vină,

Și cei ce cred în El au vină.

Bolnavii sunt bolnavi de vină,

Și somnanmbulii au o vină,

Că merg pe inimi fără vină,

Sperând că vor găsi lumină.

Îndrăgostiții sunt de vină,

Mai cred în lume fără vină,

Și le veți da a voastră vină,

De despărțire să le vină.

Lumina lină are vină,

Că ea mai arde fără vină,

De fapt sunt îngerii de vină,

Că o aprind când se termină.

poezie scrisă în seara 13 octombrie

IERTAȚI-MĂ

Iertați-mă ades și uneori,

Iertați-mă ca să vă fie bine,

Iertați-mă că am aprins ninsori,

Iertați-mă că port și râuri line.

Iertați-mă că am un dor de neam,

Iertați-mă că plâng pe la icoane,

Iartați-mă că frunza mi-e pe ram,

Iertați-mă că mă presar pe rane.

Iertați-mă că sunt un călător,

Iertați-mă că am cântat din suflet,

Iertați-mă de nu mai pot să zbor,

Iertați-mă că țara mi-e pe cuget.

Iertați-mă că totuși sunt un om,

Iertați-mă de ce-am făcut prin lume,

Iertați-mă că n-am sădit un pom,

Iertați-mă, că altfel nu se spune.

Iertați-mă la bine și la greu,

Iertați-mă că v-am lăsat speranță,

Iertați-mă , cum spune Dumnezeu,

Iertați-mă de drag și cutezanță.

Iertați-mă și voi veți fi iertați,

Iertați-mă Măicuța iartă,

Iertați-mă și deveniți curați,

Iertați-mă din orice loc de hartă.

Iertați-mă de pace și frumos,

Iertați-mă din inimă și jale

Iertați-mă șă mergem la Hristos,

Iertați-mă că nu e altă cale.

POEM DIN 7 OCTOMBRIE

TĂCERE 

Pornit de departe, ajuns lângă cer,

Mi-e bine, mi-e milă, mi-e gândul un dor,

Iisus te caut, te aflu stingher,

La Tine în lacrimi aș vrea ca să mor.

Pribeag în lumină, de umbre lăsat,

Mi-e pace, mi-e altfel, mi-e frică de lume,

Iisus mai lasă-mi cuvântul curat,

Poemul iubrii spre rai să mă îndrume.

Și sufăr, și caut un capăt de fir,

Izvorul ce duce spre altă pustie,

Iisuse, mireasma aceasta e mir,

Și numai din Tine ea poate să fie.

Venit dinspre noapte, popasul e blând,

Odihnă vrea trupul și altă trăire,

Iisuse de astăzi pământul e sfânt,

Coboară și lasă-mi tăcerea în fire.